Plumb

de George Bacovia

Bacovia este cel mai important poet simbolist din literatura noastră. El a preluat principiile şi tehnicile
artistice proprii simbolismului, dar le-a dat o expresie personală inconfundabilă. Acest stil original a fost numit
de criticii literari „bacovianism”.
Curentul simbolist a dominat poezia europeană la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al
XX-lea, după ce, în anul 1886, poetul francez Jean Moréas a publicat în revista „Le Figaro” articolul
„Simbolismul”. Aici el al expus principiile curentului: cultivarea sugestiei, a simbolului, a corespondențelor și a
laturii muzicale a poeziei. Simboliștii consideră că cea mai importantă proprietate a limbajului poetic este
puterea lui de a sugera conţinuturile subiective (stări psihice, emoții, sentimente). Un mijloc de a sugera aceste
conținuturi sunt corespondenţele dintre procesele din universul interior al omului și fenomenele sau obiectele
din universul exterior. Pe baza lor, stările interioare pot fi sugerate prin imagini ale lumii exterioare. O altă
formă a corespondențelor este legătura subtilă de comunicare dintre simţuri – vizual, auditiv, tactil, olfactiv,
gustativ – rezultatul fiind sinestezia şi audiţia colorată.
Alte mijloace de sugerare sunt simbolul şi tehnicile care dau muzicalitate discursului (refrenul,
aliteraţiile ingenioase, repetiţiile şi paralelismele, rimele foarte elaborate, includerea unor motive reprezentate
de instrumente muzicale). Expresivitatea sonoră a versurilor nu reprezintă, în lirica simbolistă, un ornament, ci
o cale de comunicare a trăirilor eului.
Simbolismul deschide, în literatura universală, poezia modernă și se îndepărtează de temele literare
convenţionale. Simboliştii vor să surprindă stările vagi, emoţiile imprecise ale eului, intuiţiile fulgerătoare şi
irepetabile, spleen-ul (plictisul existenţial) și angoasele omului modern.
În ceea ce priveşte lirica bacoviană, ea se apropie de simbolismul decadent, adică de acea direcție
simbolistă care exprimă convingerea că civilizația umană s-a degradat și-și trăiește sfârșitul. În acest sens,
Bacovia prezintă o lume zidită, metalizată, plumbuită, îngheţată ori mineralizată care seamănă cu un mormânt.
Cavoul, parcul solitar, străzile pustii, târgul mizer, toamna dezolantă, iarna infernală, corbii, „plânsul de cobe”,
ploaia, ninsoarea murdară, căderea, prăbușirea etc. sunt motive lirice bacoviene. Elementele (pământ, apă, aer,
foc) agonizează, iar materia se descompune. Există și un repertoriu al stărilor bacoviene: tristeţea, depresia,
nevroza, isteria, delirul, plânsul nervos, izolarea. Însumate, ele dau sentimentul sfârşitului continuu (Ion
Caraion). Simbolismul culorilor (violetul, griul, roșul, negrul) şi sinestezia sunet-culoare sunt alte
mijloace bacoviene de sugestie.
Aşezată în deschiderea volumului omonim de la 1916, poezia Plumb sintetizează trăsăturile liricii
bacoviene prin temă, raportul Eu-lume, atmosferă, mijloace de expresie poetică şi imaginile anticalofile.
Poezia poate fi receptată din două unghiuri: ca mărturisire a obsesiei morții și ca artă poetică.
Tema explicită în poezie este angoasa morţii. Toate amănuntele „decorului” fac parte din acest câmp
semantic: cavoul, coroanele mortuare, veşmântul funerar, enigmaticul „mort”. Prin corespondenţe, decorul
trebuie, însă, considerat expresia materială a unor stări ale eului – singurătatea, captivitatea, apăsarea. Pe de altă
parte, o descifrare mai profundă a imaginilor ne conduce către a doua temă: creația poetică.
Din punct de vedere compoziţional, textul este alcătuit din două catrene.
Prima descrie spaţiul închis al cavoului, în care „dormeau adânc sicriele de plumb”, cu „flori de plumb”,
„coroane de plumb” şi „funerar vestmânt”. El nu reprezintă o incintă materială, ci un simbol al universului
interior bacovian. Este un spațiu dezolant, din care lipseşte orice manifestare a viului, sugerând epuizarea lăuntrică
a eului poetic. Atmosfera este sinistră, statică şi mută.
În strofa a doua se înfăţişează un tablou şi mai enigmatic. În decorul încremenit, poetul rosteşte
invocaţii magice către un „amor” a cărui identitate rămâne neclară: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe
flori de plumb… şi-am început să-l strig –”. „Amorul de plumb” ar putea fi o metaforă a iubitei moarte sau a
sentimentului de iubire mort în sufletul poetului. Ambiguitatea sporește și prin adverbul „întors”, care poate fi
înțeles în mai multe sensuri: poziţia demonică a trupului neînsufleţit, dar și „întoarcerea” fantomatică din lumea
morţilor a „amorului” defunct. Ultimul vers al strofei („Şi-i atârnau aripele de plumb”) aminteşte de
reprezentarea lui Thanatos, daimonul înaripat al morţii din mitologia greacă, fratele geamăn al lui Eros.
Figura de stil cea mai puternică din poezie este simbolul „plumbului”, reluat de șase ori în cele două
catrene. Toate însușirile fizice și chimice ale acestui metal și multe dintre întrebuințările lui participă la
realizarea corespondențelor simboliste. Astfel, culoarea lui gri închis sugerează monotonia, golul interior, starea
de doliu (albul și negrul, din care vine griul, sunt, în poezia lui G. Bacovia, culori ale doliului). Prin faptul că
este un metal greu se sugerează şi senzaţia de apăsare strivitoare, de prăbușire ori impresia de zbor oprit („Şi-i
atârnau aripele de plumb”), dar și de închidere a orizontului material/ spiritual. Plumbul are inițial culoarea
1
galben, dar oxidează foarte rapid, aspecte care sugerează stările maladive (=de boală) și degradarea. El
conotează şi în plan auditiv, prin scârţâitul greu, iritant, al coroanelor „de plumb” sub bătaia vântului.
Pe de altă parte, plumbul este metalul prin care alchimia medievală desemna condiţia inferioară a
omului. Prin educație spirituală, credeau alchimiștii, omul se poate transforma în „aur”, adică poate atinge un
nivel superior al conștiinței, proces numit de ei „transmutație”. Generalizarea plumbului în poezia la care ne
referim arată că Bacovia crede că transmutația nu mai este posibilă, pentru că lumea a decăzut ireversibil.
Al doilea unghi de receptare a poeziei ne-o dezvăluie ca artă poetică implicită. Artele poetice sunt
texte care au ca temă creația artistică, acest fapt fiind evident (în artele poetice explicite) sau ascuns sub
aparența altor teme (în artele poetice implicite). După cum se poate ușor constata, în „Plumb” nu există niciun
cuvânt sau imagine care să se refere în mod direct la artă, la creație. Poetul nu-şi mărturiseşte direct „crezul
artistic”, dar el transpare din anumite detalii.
În primul rând, autorul dovedește o atitudine antiromantică. El respinge temele și trăirile romantice,
cum ar fi visarea, melancolia, căutarea absolutului, iubirea ideală și iubita angelică etc. Moartea nu este pentru
el o eliberare din cercul strâmt al materialității, ci o agonie sinistră și chinuitoare. Spre deosebire de poetul
romantic, simbolistul decadent nu găsește niciun refugiu care să-i dea iluzia fericirii.
În al doilea rând, unele conotații ale „plumbului” sunt semnificative pentru calitatea de artă poetică.
Astfel, în vremea lui Bacovia, tipărirea textelor se realiza cu litere confecționate din plumb, dispuse „în
oglindă” pe plăci tipografice. Speculând această funcție, putem considera că incinta funerară, „cavoul” de
plumb, este o metaforă a textului tipărit, în care sunt „plumbuite” stări, emoții și imagini. Autorul sugerează,
aşadar, că artistul se „înmormântează” în poem odată cu fiecare creaţie, fiind un prizonier al propriei opere. La
problematica artei trimite și o altă funcție conotată de simbolul central: plumbul ca material al sculpturii
funerare. De aici rezultă ideea că poetul își situează creația în acest domeniu estetic.
Sugestivă pentru calitatea de artă poetică este și imaginea „amorului de plumb” care doarme „întors” în
cavou și pe care eul poetic îl „strigă”. Secvența evocă aluziv mitul lui Orfeu şi Euridice, mit erotic, dar, în egală
măsură, mit estetic. Orfeu, arhetipul mitic al artistului liric, încercase să-și readucă pe pământ iubita moartă,
aflată în Infernul lui Hades, dar eșuase. Legătura dintre cele două personaje mitice exprimă alegoric relația
dintre artist și opera sa. O altă descifrare a metaforei vine din echivalarea „amorului de plumb” cu Anima
poetului, izvorul poeziei.
Deosebit de elocvent pentru tema creației este, de asemenea, verbul „a striga” („şi-am început să-l
strig”), singurul termen din text care trimite la actul rostirii. Prin el, poetul îşi defineşte „vorbirea” poetică,
stilul artistic: poezia lui e un „strigăt” disperat sau o „cântare funerară” .
Pe lângă simbolul central şi imaginile poetice care gravitează în jurul acestuia, sugestiv este nivelul
fonetic al textului. În prima strofă, repetarea în toate rimele (plumb/ plumb; vestmânt/ vânt) a vocalelor închise
î şi u susţine, ca un ecou, șuierul „vântului”. În strofa a doua, impresiile auditive sunt create prin repetarea
vocalei acute i din rimă (strig/ frig), care sparge monotonia.
Impresia de închidere este susţinută și prin simetriile compoziţionale. Fiecare strofă se deschide prin
acelaşi verb metaforic (dormeau / dormea), sugerând somnul mortuar. Versul al treilea din fiecare strofă se
referă la eul poetic și la motivul singurătății („Stam singur...”), încheindu-se cu notarea unei percepţii (şi era
vânt / şi era frig). Frazele poetice au, în afară de versul al doilea al fiecărei strofe, aceeaşi schemă sintactică
(paralelism sintactic) şi o punctuaţie identică. În cadrul fiecărei strofe simbolul dominant al textului (plumbul)
se repetă de trei ori.
În concluzie, deși este alcătuită din doar două catrene, poezia „Plumb” are un mesaj profund și
complex. Aceasta este o trăsătură a textelor simboliste care au capacitatea de a concentra un mare număr de
sensuri într-o exprimare concisă, bazată pe forța sugestivă a simbolurilor.