Tema și viziunea “Moromeții” de Marin Preda 

Romanul este postbelic apărut în două volume, primul în 1955, iar cel de al doilea în 1967.
Este un roman cu temă rurală și prin trăsăturile sale se încadrează în realismnul socialist.
Romanul este pregătit de volumul de nuvele “Întâlnirea  din Pământuri“ unde apar motive,
întâmplări sau personaje comune.
„Moromeții” de Marin Preda este un roman postbelic, realist, obiectiv care surprinde
cititorul prin viziunea pe care o adoptă autorul în dezvoltarea temelor propuse. Prin urmare,
romanul își demonstrează valoarea de excepție prin focalizarea asupra satului românesc din Câmpia
Dunării, romanul fiind o monografie a satului tradițional românesc înainte și după cel de-al Doilea
Război Mondial.
Romanul abordează o temă fundamentală: destrămarea civilizației tradiționale țărănești.
dar și alte teme complexe precum raportul individului cu istoria, lipsa comunicării, ascensiunea
socială, tema familiei, a paternității, iubirii, morții. Toate acestea pot fi slab sumate unei suprateme:
timpul nerăbdător, a raportului tragic dintre individ și istorie nuanţează tema socială. Iar criticul
Eugen Simion stabileşte ca temă centrală libertatea morală în luptă cu fatalitățile istoriei"
Titlul evidențiază intenția scriitorului de a urmari destinul unei familii surprinsă într-o
evoluție, dar și o criză simbolică pentru transformările din satul românesc. Titlul romanului
evidențiază tema centrală: destrămarea - simbolică pentru gospodăria țărănească tradițională - a
unei familii dintr-un sat din Câm- pia Dunării, Siliștea-Gumeşti. Evoluția și criza familiei sunt
simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii este și o
frescă a vieții rurale dinaintea şi de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Viziunea despre lume este dată de tematică, conflict, evenimente, dar mai ales de
perspectiva personajului Ilie Moromete asupra vieții. Putem idenifica o realitate exterioară ce lasă
impresia superficială că avem de a face doar cu o monografie a satului românesc, dar și o relitate
interioară, mai misterioasă și mai profundă din care provine drama.
Perspectiva narativă scoate în evidență relatarea faptelor la persoana a III-a, așadar avem
de-a face cu un narator omniscient, omniprezent, cu accent pe focalizarea zero (naratorul
cunoaște mai mult decât personajele), de unde deducem caracterul obiectiv al romanului. În ceea ce
privește perspectiva spațială, aceasta înfățișează un spațiu deschis, real, prin satul Siliștea-
Gumești și unul închis, imaginar, al frământărilor interioare din gândul și sufletul personajelor.
Perspectivă narativă obiectivă este completată de personajul reflector, Ilie Moromete, dar și de
personajele informatori care le relatează ulterior altora. Aceste personaje completează
observațiile naratorului omniscient prin expunerea punctelor de vedere proprii asupra situațiilor
prezentate, având ca efect limitarea ominsicienței.
În primul volum, scriitorul utilizează tehnica decupajului și accelerearea gradată a
scurgerii timpului, astfel, partea întâi cuprinde evenimente petrecute în sâmbătă seara până
duminică noaptea (scena cinei, tăierea salcâmului, hora, etc.)
Partea a doua cuprinde o perioada de timp de săptămâni de la plecarea lui Achim cu oile la
București până la serbarea de primire a lui Niculae, iar cea de a treia parte cuprinde o perioadă și
mai extinsă, până la finalul verii și încheiată cu fuga băieților la București. Această structură
conferă simtrie și echilibru textului, ca și construcția întregii acțiuni în jurul personajului principal.
Conflictele din roman și cauzele acestora sunt multiple. Spre exemplu, avem un conflict
între tată și fiii din prima căsătorie, care se naște din concepția diferită de a vedea lumea. Ilie
Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pământului. Pentru acesta, ca și
pentru Ion, personajul lui Liviu Rebreanu, pământul semnifică o condiție de etică a individului,
asigurându-i independența în mijlocul lumii. Un alt conflict este cel dintre Moromete și Maria, sora
acestuia, care ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai căsătorească a doua oară și să o fi ținut pe ea în
casă pentru a se ocupa de creșterea copiilor și de gospodărie.
Observam ca relatiile spatio-temporale nu sunt fixate cu exactitate: spatiul surprinde
panorama Campiei Dunarii, iar timpul surprinde perioada de dinaintea celui de-al doilea Razboi
Mondial.Accentul cade pe acea meditatie asupra timpului; timpul este viclean si tot ce urmeaza in
roman contrazice acesta prima imagine. Dupa ce istoria morometilor va fi narata autorul revine la
notatia initiala si afirma „Timpul nu mai avea rabdare.”, adică devine „iluzodiu“, un timp al
contemplării, al bucuriei sufletului. Este una dintre multele “imagini ale simetriei”(Eugen Simion)
intalnite in proza lui Preda, fapt ce confera operei circularitate.
Incipitul și finalul primului volum aduc în prim plan problema timpului și evidențiază
drumul însingurării lui Moromete; în incipit, eroul e înconjurat de familie, ceea ce îi conferă un
anumit statut, în timp ce în final e singur și retras (nu mai iese la drum), cu aerul celui doborât de o
lume incomprehensibilă. Celebra corespondență între incipit și final din primul volum pe
problema timpului răbdător/nerăbdător a incitat critica literară, care a emis interpretări interesante.
La început, iluzia lui Moromete că zilele se scurg încet, semănând între ele și conservând o lume
arhaică, se transmite cititorului printr-o formulă asemănătoare, prin funcția ei, cu cea inițială a
basmului. Formula din incipit este reluată pe parcursul acțiunii, accentuând caracterul iluzoriu al
liniștii pe care o trăiește personajul principal: „Dar nici asta nu se putea, fiindcă timpul era foarte
răbdător și amenințările mai se sfărâmau în puzderie de amenințări mai mici pe care cu ajutorul
timpului le ducea zilnic în spinare.” Între impresia inițială și precipitarea din final se conturează
cronotopul satului. Cele două coordonate, spațială și temporală, închid drama destrămării familiei
de tip patriarhal.
Secvența cinei în familie devine reptezentativă pentru tema romanului. Așadar, aceasta se
desfășoară după un anumit ritual, pornind chiar de la așezarea membrilor la masă. Această scenă
anticipează într-o oarecare măsura destinul fiecărui personaj, căci este vorba de o ierarhie bine
stabilită în cadrul familiei, unde tatăl ocupă locul cel mai înalt de pe pragul camerei, în timp ce
copiii sunt grupați în funcție de căsătoria din care provin, cel mai mic neavând un loc bine stabilit.
Masa „joasă și rotundă, plină de arsurile de la tigaie” arată sărăcia familiei, Catrina, mama lor,
îndeplinește fără obiecții rolul de mama pentru toți copiii și nu poate mânca în liniște „fiind
jumătate întoarsă spre strachinile și oalele de mâncare de pe foc”, însă nu ezită să-și exprime
nemulțumirea față de lenea fiilor lui Moromete proveniți din cealaltă căsătorie.
Salcâmnul, o ființă magică, păstrător al vieții țărănești, copac sacru al toposului rural, este
un „axis mundi“, leagătura dintre planul divin și oameni, face parte din viața familie Moromete și a
întregului sat, fiind martor la succesiunea multo generații. De aceea, este considerat centrul
verticalității lumi țărănești, dar și al lui I.Moromete. Criticul Eugen Simipn il consideră „dublu
vegetal“ al lui Moromete, semn al identității acestuia, destinul unui fiind anticipat de destinul
celuilalt.
Scena tăierii salcâmului se petrece în proxmitatea cimitirului și este însoțită de bocetul
funerar al femeilor care-și plâng membrii familiei și prin multitudinea elementelor cu conotații
funerare (folosirea secerii, cântecul cocoșilor, prezența ciorilor ca mesageri ai morții). Poate fi
interpretată atât ca act de execuție, cât și ca jertfă, prevenind decăderea viitoare a protagonistului și
a satului tradițional. Salcâmul, personificat, încearcă să se împotrivească, părând un membru al
familiei care vrea cu orice preț să trăiască. Căderea lui în zorii zilei de duminică în sunet de clopot
și bocete de cimitir are o măreție tragică. După căderea lui urmează o tăcere ca de sfârșite de lume
și totul în jur pare să se micșoreze, satul devenind mai mic , mai urât, mai trist, lipsit de simbolul
verticalității sale: „totul se făcu mai mic. Grădina, caii, Moromete însuși, arătau disnici“
Instanțele comunicării ies în evidență prin felul în care autorul realizează o imagine
dramatică și realistă a satului românesc. Prin urmare, romanul prezintă o realitate care marchează
existența umană din mediul rural, realitate provocată de schimbările care au loc înainte și după al
Doilea Război Mondial. Timpul, îngăduitor cu oamenii la începutul romanului, revine și în final,
simetric, însă spre sfârșitul romanului nu mai este la fel de răbdător: „timpul nu mai avea răbdare”.
Limbajul prozei narative se remarcă prin limpezirea, naturalețea și precizia stilului, oralitatea,
lipsa podoabelor, îmbinarea stilului direct cu cel indirect, stilul indirect liber, textul și subtextul
ironic.
Ilie Moromete este un personaj exponențial, al cărui destin este repre- zentativ pentru
moartea unei lumi; cel din urmă țăran" (după cum a fost numit de criticul N. Manolescu) reprezintă
concepția tradițională faţă de pământ şi de familie.

Personajul este caracterizat în mod direct de către narator în debutul capi- tolului al X-lea
din primul volum:,,Era cu zece ani mai mare decât Catrina caracte (contingent '911, făcuse războiul)
şi acum avea acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot
schimba firea cuiva“
Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al doilea exprimă crezul său de viață,
libertatea morală, în ciuda constrângerilor istoriei:,,Domnule [...] eu totdeauna am dus o viață
independentă".
Caracterizarea indirectă se desprinde din gesturile, faptele, vorbele şi gân- durile
personajelor, dar şi din relațiile cu ceilalți.
Indivizii se caracterizează prin mici detalii de comportament. [...] Însă modifi- carea
vieții interioare este marcată mai ales de glasuri. [...] Tatăl autoritar are mai multe glasuri, când
puternic şi amanințător, făcându-i pe toți să tresară de teamă», cand un glas schimbat şi
necunoscut», fals, ironic". (Eugen Simion). Celelelate personaje aparțin unor tipologii diverse,
exponenți ai unor cate- gorii sociale: țăranul sărac Ţugurlan, chiaburul lacom Tudor Bălosu,
primarul Aristide, mama Catrina, sora nemăritată, rea, Guica, iar în volumul al doilea oportuniştii
politici.
În ceea ce privește părerea criticilor literari, consider că Alexandru Piru punctează bine
faptul că prin acest roman, „Moromeții”, „țărănimea nu e stăpânită, cum se credea, doar de instinct,
că dimpotrivă, e capabilă de reacții sufletești nebănuite”.
„Moromeții“ este un roman al deruralizării satului. Criza ordinii sociale se reflectă în criza
valorilor morale, în criza unei familii, în criza comunicării.,,Din romanul unui destin, „Moromeții“
devine romanul unei colectivități (satul) şi al unei civilizații sancționate de istorie.