Moromeții

de Marin Preda

I. Încadrare în specie/curent/perioadă/orientare tematică

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de dimensiuni ample, în care se prezintă o
acțiune complexă, structurată pe mai multe fire narative și la care participă un număr mare de
personaje.

Talent nativ de o forță excepțională, descinzând din ,,dinastia” marilor povestitori, dar și
din cea a realiștilor obiectivi, Marin Preda publică romanul ,,Moromeții” în perioada
postbelică, în două volume, apărute în 1955, respectiv 1967.

Romanul ,,Moromeții” de Marin Preda este unul realist-obiectiv, pentru autor, literatura
fiind un mod de a se situa în realitate. Este un roman realist, deoarece prezintă viața în mod
real, veridic, în scriere apărând indici spațio-temporali identificabili în zona de sud a țării, în
Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești, București. De asemenea, caracterul realist al romanului
este susținut de caracterul său monografic, fiind o amplă frescă a satului românesc interbelic,
din Câmpia Dunării, populat de personaje reprezentative pentru diferite categorii sociale.
Perspectiva narativă este una obiectivă, relatarea întâmplărilor realizându-se la persoana a III-
a de către un narator omniscient, omniprezent. Realismul este susținut și la nivel tematic,
romanul abordând o temă fundamentală a scrierilor lui Preda, anume destrămarea civilizației
tradiționale țărănești, o criză a unei familii, devenită criză a întregii societăți. Acestei teme i se
subordonează tema familiei, a paternității, a timpului, a istoriei, a vieții și a morții, a iubirii.
De asemenea, apare și tema crizei comunicării generate de Moromete, personaj care nu
comunică real cu familia sa. Aceste teme sunt susținute de motive arhaice: al tatălui, al fiului
risipitor, descoperind complicațiile necunoscute ale sufletului țărănesc care nu mai este
devorat de pasiunea posesiunii pământului. Colectivitatea rurală, familia tradițională sunt
amenințate de un timp viclean care ascunde, sub aparența răbdării, capcana unei istorii
frauduloase.
 II. Tema+2 secvențe

Acțiunea primului volum se petrece cu trei ani înaintea celui de-al Doilea Război
Mondial, în satul Siliștea-Gumești, un sat care devine un topos privilegiat, fiind prezent și în
alte romane. Simbolul verticalității acestui topos conceput ca un ,,axis mundi” este salcâmul
din grădina Moromeților, iar simbolul libertății morale a acestei lumi este poiana fierăriei lui
Iocan.

Scena tăierii salcâmului are o funcție simbolică și premonitorie. Salcâmul pare o ființă
magică, martor și păstrător al atâtor tainice manifestări ale vieții țărănești nescrise. El face
parte din viața familiei Moromete și din viața satului (,,Toată lumea cunoștea acest salcâm”).
Scena tăierii acestui copac sacru al toposului țărănesc e privită de sus, detaliile adunându-se
într-o gradare sensibilă. Salcâmul pare a se împotrivi asemenea unei făpturi care vrea să
trăiască. Căderea lui în zori de duminică, în sunet de clopot și de litanii înălțate din cimitirul
satului, are o măreție tragică, prevestind declinul unei lumi încremenite în rânduieli străvechi.
După prăbușirea salcâmului, urmează o tăcere de sfârșit de lume. Lipsită de reperul
verticalității ei, lumea însăși pare mai mică, mai urâtă, mai tristă: ,,Acum totul se făcuse mic.
Grădina, caii, Moromete însuși arătau bicisnici”. Printr-o tehnică a contrastului, de-acum
evidentă, în ultima parte a romanului descoperim o scenă-replică. Omul, rămas atunci în
picioare lângă salcâmul doborât, suferă, la rândul lui, o prăbușire. Așezat pe o piatră de hotar,
Ilie Moromete cugetă la viclenia unei lumi care i-a înstrăinat copiii. Singur în imensitatea
câmpului, cu capul în mâini, eroul se întreba, îndurerat, unde și cum a greșit: ,,Era cu
desăvârșire singur...s-ar fi zis că doar el a rămas ca un martor al unei lumi ciudate care a pierit
[...] înțelegea că se uneltise împotriva lui și el nu știuse –timpul pe care îl crezue, răbdător și
lumea pe care o crezuse prietenă și plină de daruri ascunseseră de fapt o capcană- iar lumea,
trăind în orbire și nepăsare, îi sălbăticise copiii și îi asmuțise împotriva lui”. Raporturile sale
cu lumea dinafară se vor modifica esențial: ,,Dar cu toată aparența sa nepăsătoare, Moromete
nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum de stănoagă. Nici nu mai fu auzit
răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Din Moromete cunoscut de
ceilalți rămase doar capul lui de humă arsă... și care acum privea însingurat pe polița fierăriei
lui Iocan”.

O altă scenă semnificativă este cina de sâmbătă seara din tinda casei Moromeților, cu toată
familia adunată în jurul mesei joase, rotunde, dominate de statura tatălui pe pragul odăii,
asemenea unui ceremonial atemporal, aparent etern. Și totuși, semnele destrămării unor vechi
rânduieli există de pe acum. Cei trei fii mai mari – Paraschiv, Achim și Nilă – , ,,stăteau pe
partea dinafară a tindei, ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să
plece afară”. În partea opusă, stau copiii mai mici, neamestecându-se cu cei mari, poziționare
prin care se anticipează viitoarele conflicte. Ca o scenă-replică, în finalul romanului, asistăm
tot sâmbăta, la o altă scenă. Înghesuiala de la masă ne dă sentimentul că locul este prea strâmt
pentru toți. Stând turcește pe pământ, neavând pe ce să se așeze, Niculae, mezinul familiei,
pleacă de la masă, fiind batjocorit de frații lui mai mari.

III. Elemente de structură

1. Titlul

Titlul romanului reprezintă membrii unei familii, anticipând tema familiei și a

colectivității.

2. Compoziția

Compoziția primului volum este ordonată de o axă fundamentală, cea a timpului, care
nu rămâne simplă cronologie, ci se constituie ca o forță înșelătoare care impune existenței, dar
și scrierii, ritmuri diferite. Ritmul lent al primei părți dilată neobișnuit o durată relativ mică –
de sâmbătă seară când Moromeții se întorc de la câmp, până duminică noaptea, când Polina
fuge de acasă – și este înlocuit de un ritm din ce în ce mai alert. Partea a doua alătură, prin
tehnica mozaicului, scene diverse din existența câtorva familii de silișteni, în centrul atenției
rămânând tot familia Moromete. Partea a treia cuprinde două mari episoade epice: Secerișul și
conflictul dintre Ilie Moromete și fiii săi mai mari.

3. Relația incipit-final

Definește compoziția închisă prin cele două fraze-cheie legate de trecerea timpului. În
incipit, se prezintă un timp răbdător, al începuturilor ,,În Câmpia Dunării, cu câțiva ani
înaintea celui de-al Doilea Război Mondial se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită
răbdare. Viața se scurgea aici fără conflicte mari. Era începutul verii. Familia Moromete se
întorsese mai devreme de la câmp”. Personificarea ,,avea răbdare” conferă timpului regimul
unei prezențe, personalizate, subiective, fiind vorba de un timp interior, al bucuriilor
spiritului.
 În final, ,,Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu
mai avea răbdare”. Acest timp este unul obiectiv, istoric, agresiv, al tăierii salcâmului sau al
complotului feciorilor împotriva autorității paterne.

4. Arta narativă

Arta narativă a primului volum se bazează pe tehnica acumulării. Niciun detaliu nu

este întâmplător, fiecare are o semnificație precisă. Împletirea narațiunii cu analiza, ca
portretul, cu descrierea conferă modernitate scriiturii în care exprimarea populară se
împletește cu expresia neologică.

5. Caracterizarea personajului

Prezentarea statutului personajului: În volumul întâi, Ilie Moromete este personajul

principal, prezent în toate etapele acțiunii, construit după modelul tatălui prozatorului, Tudor
Călărașu.

Social, reprezintă tiparul unui țăran mijlocaș, cap al familiei, dominând copiii din
prima și a doua căsnicie cu autoritate, cu o poziție centrală în lumea satului, fiindcă era cel
mai abil dintre țărani. Căsătorit a doua oară, Ilie Moromete ,,era cu 10 ani mai mare decât
Catrina”, aflat la limita dintre tinerețe și bătrânețe.

Statut psihologic: Complexitatea personajului este relevată prin situațiile existențiale

în care e surprins, prin modelul comportamental pe care îl ilustrează, prin modul de a vorbi și
de a gândi. Principala lui trăsătură este disimularea, văzută ca o reacție. Deși ,,nu găsea în el
nicio frică față de trecerea anilor”, declarând că ,,întotdeauna am dus o viață independentă”,
protagonistul trece prin schimbări majore și dramatice: la început, are plăcerea de a povesti cu
lumea, răspunzând în multe cuvinte la salutul oamenilor. Ulterior, este poreclit ,,mutul”,
deoarece considera că nu merita ca să-i asculte gândurile cineva. Disimularea este o reacție
defensivă, care ulterior devine o a doua natură a personajului, arătând înstrăinarea tragică ,,lui
Moromete parcă-i zburase mintea din cap”. Spiritul ironic este o altă trăsătură specifică a lui
Moromete, fiind unul dintre motivele pentru care unii țărani îi recunosc autoritatea, în vreme
ce alții nu încep nicio discuție fără el. O scenă semnificativă care evidențiază ironia lui Ilie
Moromete, dar și capacitatea lui de disimulare, este cea a tăierii salcâmului, trăsături
concentrate malițios în replica pe care i-o dă lui Paraschiv ,,ca să se mire proștii”.
 Deși este sociabil cu sătenii, nu reușește să comunice cu membrii familiei care îl
consideră un ciudat și îi reproșează că ,,toată ziua povestești și bei tutun”. Astfel, se impune
ca un tată autoritar, atitudinea lui de stăpân absolut al familiei în timpul cinei de sâmbătă.

Personajul este caracterizat direct de către narator și alte personaje sau prin
autocaracterizare, ori indirect prin limbaj, gesturi, fapte etc.

Caracterizarea directă, realizată de narator, arată că Ilie Moromete avea obiceiul de a

se retrage pe undeva prin grădină și de a vorbi singur. Cocoșilă îl face prost ,,ești prost”, însă
calificativul ascunde simpatia sau invidia față de inteligența și spontanietatea lui. Nelipsită
este și autocaracterizarea. Mărturisirea pe care i-o face doctorului însumează mândria omului
care și-a repsectat condiția ,,domnule, eu întotdeauna am dus o viață independentă”.

Caracterizarea indirectă reiese prin limbaj, prin atitudini față de oameni și pune în
evidență schimbările majore prin care trece personajul, trădând stările sale interioare, toate
arătând că personajul are o concepție de viață aparte, concentrată pe ideea libertății spirituale.

IV. Concluzii caracterizare personaj

Considerat de Nicolae Manolescu ,,cel mai din urmă țăran a literaturii române”, Ilie
Moromete revigorează literatura română, impunând modelul ,,țăranului-filosof” care nu mai
este posedat de patima pentru pământ, ci se bucură de viața pe care o percepe ca pe un
spectacol.

V. Concluzii eseu

Romanul ,,Moromeții” de Marin Preda este unul realist-obiectiv, surprizând viața

familiei Moromete și a satului Siliștea-Gumești, având ca temă principală destrămarea
civilizației tradiționale țărănești, o criză a întregii societăți.