ION

Liviu Rebreanu

Introducere

Liviu Rebreanu este precursorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul
roman realist obiectiv din literatura română, ”Ion”, și primul roman obiectiv de analiză
psihologică din proza românească, ”Pădurea spânzuraților”.

Clasificarea romanului

Romanul ”Ion” este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o intrigă
complicată și cu acțiune complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative, care se
intersectează. Personajele numeroase și puternic individualizate sunt angrenate în conflicte
puternice, structura narativă este amplă și conturează o imagine bogată și profundă a vieții, a
satului românesc.

”Ion” este un roman social și realist deoarece ilustrează:

 viața satului cu întreaga lume țărănească, prin prezentarea diferențiată a țărănimii:

”bocotani” (Vasile Baciu), sărăntoci (Ion, Florica), preot, învățător, funcționari de stat,
oameni politici, reprezentanți ai autorităților austro-ungare – formează o galerie ce
ilustrează o realitate socio-economică, politică și culturală din satul ardelenesc.
 Obiceiuri și tradiții populare, evenimente importante din viața omului – hora, sfințirea
hramului bisericii, nașterea, nunta, moartea.
 Instituțiile de stat: școala, biserica, judecătoria, notariatul.
 Familia, ca instituție socială: familia învățătorului Herdelea, familia Glanetașului, familia
Bulbuc, familia Vasile Baciu.

Romanul ”Ion” este modern și obiectiv, pentru că răspunde cerinței modernismului

lovinescian, de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană (principiul
sincronismului), prin faptul că are caracter obiectiv, utilizând sondajul psihologic în
construirea personajelor. De altfel, formele literare tradiționale interferează cu cele moderne.

1
 Geneza romanului

Liviu Rebreanu mărturisește că în lunga sa trudă de creație, în cei șapte ani în care a
lucrat la roman, un rol important l-a avut ”impresia afectivă”, adică emoția.

 Scena văzută de scriitor pe colinele dimprejurul satului l-a impresionat în mod deosebit și
a constituit punctul de plecare al romanului. Aflat la vânătoare, Rebreanu a observat ”un
țăran îmbrăcat în haine de sărbătoare”, care s-a aplecat deodată ”și-a sărutat pământul”.
 O altă întâmplare relatată de sora sa, Livia, i-a reținut atenția: o fată înstărită, rămasă
însărcinată cu un tânăr sărac, a fost bătută cumplit de tatăl său pentru că trebuia să se
înrudească acum cu un sărăntoc, ”care nu iubea pământul ș nici nu știa să-l muncească”.
 Un eveniment care l-a marcat în mod deosebit a fost convorbirea pe care scriitorul a
purtat-o cu un tânăr țăran vrednic, pe nume Ion Boldijar al Glanetașului, care nu avea
pământ și pronunța acest cuvânt cu ”atâta sete (...)”.
 O altă sursă o constituie amintirile sale de copil ardelean, care a observat în jurul său
mentalitățile și obiceiurile tăranilor, viața lor dificilă și complexă din cauza ocupației
Imperiului Austro-Ungar.

Perspectiva narativă
Naratorul este personalitatea creatoare în genul epic. Proza se realizează prin
narațiunea la persoana a III-a, iar viziunea ”dindărăt” presupune un narator obiectiv,
detașat de personaje, care nu intervine și nu i se face simțită prezența în faptele prezentate.
Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale, iar naratorul omniprezent
dirijează evoluția lor ca un regizor universal. El plănuiește din umbră traiectoriile existenței
personajelor, conform unui destin prestabilit, de aceea, textul conține semne prevestitoare ale
sfârșitului fiecărui personaj care este o victimă a fatalității.

Tema romanului
Tema este predilectă, romanul ”Ion” fiind o monografie a realtăților satului
ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, ilustrând conflictul generat de lupta aprigă
pentru avere, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție de pământul
pe care îl posedă, fapt ce justifică acțiunile personajelor, adică dezumanizarea acestora din
cauza dorinței acerbe de a obține pământ.

2
 Repere temporale și spațiale
Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea
derulării lor, în primele decenii ale secolului XX, iar cea spațială reflectă un spațiu real, acela
al satului Pripas, dar și unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul și conștiința
personajelor.

Simetria incipit-final
Tehnica romanului, tipică lui Rebreanu și preluată de la Slavici, este circulară. Simetria
incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră și iese din satul Pripas,
loc al acțiunii romanului. Podul putred, florile veștede, crucea ruginită, Râpa Dracului,
Cișmeaua Mortului sunt elemente ce marchează finalul tragic al romanului, însă perspectiva
se schimbă în final, unde se menționează hramul bisericii, ce simbolizează purificarea satului
”prin care trece șoseaua cea mare și fără început...”

Construcția subiectului
Romanul este structurat riguros, în două părți cu titluri sugestive: ”Glasul pământului”
și ”Glasul iubirii” și conține treisprezece capitole (cifra fatidică), cu titluri care rezumă într-
un cuvânt întregul capitol: ”Începutul”, ”Nunta”, ”Hora” etc.
Incipitul îl constituie descrierea drumului spre Pripas, iar acțiunea romanului începe cu
fixarea timpului și spațiului în care vor avea loc evenimentele, într-o zi de Duminică, când toți
locuitorii se aflau adunați la hora tradițională, în curtea Tudosiei. Încă din acest moment se
evidențiază între jucători feciorul lui Alexandru Pop Glanetașu, Ion, care o urmărește pe Ana
cu o privire stranie – ”parcă nedumerire și vicleșug neprefăcut”, apoi o vede pe Florica, ”mai
frumoasă ca oricând”. Deși îi este dragă Florica, Ion este conșient că ”Ana avea locuri și case
și vite multe”, fapt ce constituie intriga și momentul declanșator al întâmplărilor din sat.
În sat domină mentalitatea că oamenii sunt respectați dacă au agoniseală, fapt ce face ca
relațiile sociale să fie tensionate între ”sărăntoci” și ”bocotani” și să amplifice lupta aprigă
pentru existență. Destinele personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că
familiile nu se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice: ”În societatea
țărănească, femeia reprezintă două brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii”
(G. Călinescu).
Prin tehnica planurilor paralele sau prin tehnica contrapunctului este prezentată
viața țăranilor și intelectualității rurale sau aceleași teme în planuri diferite, cum ar fi nunta
țărănească a Anei, care corespunde în planul intelectualității cu nunta Laurei, conflictul

3
exterior dintre Ion și Vasile Baciu corespunde conflictului intelectualilor satului, dintre
învățător și preot.
Familia lui Vasile Baciu și Ana fac parte tot din planul țărănimii, însă, spre deosebire de
Ion, ei erau mai bogați, ceea ce îl atrage pe Ion și o face pe Ana să devină victima sigură a lui
Ion, din cauza pământurilor și naivității de care dădea dovadă. Patima pentru pământ îl
macină pentru că ”pământul îi era drag ca ochii din cap”. Fiind dominat de dorința de a fi
respectat în sat, stăpânit de o voință impetuoasă, Ion urmează planul seducerii Anei. Așadar,
setea pentru pământ îl reprezintă pe Ion, naratorul surprinzându-l sărutând pământul și
exclamând: ”Cât pământ, Doamne! Cât pământ!”. Prin tehnnica detaliului, autorul redă scena
în care sărută pământul, spunând că fața ”îi zâmbea cu o plăcere nesfârșită”.
Odată satisfăcută patima pentru pământ, celălalt glas mistuie acum sufletul lui Ion,
iubirea pătimașă pentru Florica, care-l duce fără dubiu la destinul tragic. Ion este omorât de
George, care află că cei doi se iubesc în ascuns, iar Florica rămâne singură și de rușinea
satului. Copilul lui Ion și al Anei moare, George, soțul Floricăi ajunge la închisoare, iar
pământurile ajung în stăpânirea bisericii. Astfel, personajele sunt drastic pedepsite de autor,
întrucât el se face vinovat de dezintegrarea morală, răspunzător pentru viața Anei și copilului
lor, tulburând liniștea unui cămin și unei întregi comunități.
După dramele consumate, viața satului își reia cursul normal, finalul romanului
ilustrând sărbătoarea sfințirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre
Pripas sugerează faptul că totul reintră în obișnuit.

Limbajul
Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr,
de unde reiese obiectivitatea și realismul romanului, precum și prin precizia termenilor,
acuratețea și concizia exprimării, de unde rezultă sobrietatea stilului. Stilul este anticalofil
(împotriva scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, întrucât crezul prozatorului era că ”e
mai ușor a scrie frumos, decât a exprima exact”. Îîn ciuda limbajului dur și colțuros, se
observă, totuși, diversitatea procedeelor artistice – epitetul, personificarea, comparația și
hiperbola. George Călinescu constată autenticitatea limbajului regional, ”observarea
limbajului ardelenesc e făcută cu foarte multă exactitate”.

4
 Personajele
Liviu Rebreanu folosește tehnica portretisticii realiste, prin care personajele sunt
redate conform realității, cu defecte și calități. Scriitorul, fiind un moralist desăvârșit,
pedepsește personajele pentru propriile păcate.
Personajul principal realist, Ion, este unul de referință în literatura română,
concentrând tragica istorie a tăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea.
Reprezentativ pentru condiția tăranului, Ion este tipul monomanului și voluntarului, întrucât
la început era un flăcău muncitor, perseverent și arătos, însă sub influența celor doi factori,
sărăcia și ambiția, el devine ”un derbedeu, un bătăuș și un om de nimic”, așa cum preotul
Belciug îl caracterizează.
Trăsăturile morale ale personajului eponim reies în indirect, prin faptele, gândurile
și atitudinile lui, precum și din relațiile cu celelalte personaje. Încă de la începutul
romanului, la hora satului, se evidențiază între jucători feciorul lui Alexandru Pop Glanetașu,
Ion, care o urmărește pe Ana cu o privire stranie – ”parcă nedumerire și vicleșug neprefăcut”,
apoi o vede pe Florica, ”mai frumoasă ca oricând”. Deși îi este dragă Florica, Ion este
conștient că ”Ana avea locuri și case și vite multe”.
Conflictul interior care va marca destinul flăcăului este vizibil încă de la început. ”Iute
și harnic ca mă-sa” (caracterizat în mod direct de către autor), chipeș, voinic, dar sărac,
Ion simte dureros prăpastia dintre le și ”bocotanii” satului. Când acesta îi zice ”fleandură,
sărăntoc, hoț și tâlhar”, Ion se simte biciuit, nu suportă ocara și reacționează violent, marcând
astfel conflictul exterior. În cele din urmă, Ion cade victimă celor două patimi, ”glasul
pământului” și ”glasul iubirii”.
Fiind dominat de dorința de a fi respectat în sat, stăpânit de o voință impetuoasă, un
temperament controlat de instincte primare, hotărât și perseverent în atingerea scopului, dar
și viclean, Ion își urzește cu meticulozitate și pricepere planul seducerii Anei. Așadar, setea
pentru pământ este trăsătura dominantă a personalității sale, făcând din el un personaj
memorabil prin aceea că întreaga lui energie este canalizată spre atingerea scopului de a avea
pământ: ”glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare”.
După ce planul îi reușește datorită ”inteligenței ascuțite, vicleniei procedurale și mai
ales voinței imense” (Lovinescu), Ion, într-un gest de adorare, sărută pământul. Este a doua
ipostază în care Ion se vede ”mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit în lupte grele
o ceată de balauri îngrozitori”.
Pământul înseamnă pentru Ion demnitate, obiect al muncii asupra căruia iși exercită
energia, hărnicia și priceperea. După ce o lasă însărcinată pe Ana, atitudinea lui Ion este rece,

5
distantă, cinică, refuză să dicute cu ea și-i spune că va vorbi numai cu taică-său. Când tratează
problema zestrei lui Vasile Baciu, Ion este ”semeț și cu nasul în vânt”- caracterizat direct -
sfidător, conștient că deține controlul asupra situației și că-l poate sili să-i dea pământul la
care atăta râvnise. Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, nevasta
devenind o povară jalnică și incomodă.
Capitolul ”Nunta” îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare,
mai întâi ”ce-ar fi oare dacă aș lua pe Florica și am fugi amândoi în lume să scap de urâțenia
asta”, ca apoi, în clipa imediat următoare, să gândească în sine cu dispreț ”și să rămân tot
calic, pentru o muiere” – autocaracterizare.
Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu
sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violență, la prefăcătorie și încântare. Călinescu afirmă
că ”în planul creației Ion este o brută”. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o la
spânzurătoare și a rămas în cele din urmă cu pământ”, ceea ce sugerează că Ion este vinovat
de propriul lui destin. Vinovată este însă și societatea care determină o opoziție între săraci și
bogați prin natura relațiilor dintre oameni.
Tăsăturile morale ale personajului reies indrect din relațiile cu celelalte personaje. Ana,
personajul feminin secundar și plat, reprezentativă pentru condiția femeii, este tipul
neinițiatei și naivei. Ei îi este dat să trăiască în jurul dominației masculine, din bătăile și
jignirile tatălui trece în cele ale soțului. Toate acestea sunt o pedeapsă pentru faptul că i se
dăruise lui Ion înainte de nuntă. Între Ana și Ion apare procedeul artistic, antiteza, pentru că
ea este o fată calmă, orfană, neșcolită, spre deosebire de Ion care este un personaj dominat de
răutate și de disimulare.

Concluzia
In concluzie, ”Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv deoarece
are ca trăsături aspectele monografice ale satului românesc tradițional, dar și pentru că
naratorul este omniscient și omniprezent, detașat de verosimilul întâmplărilor. Pe de altă
parte, personajul principal, Ion, rămâne memorabil și monumental, dar supus destinului tragic,
întrucât se supune unei forțe mai presus de voința sa, pământul.