„Ion”

Liviu Rebreanu

1920

Liviu Rebreanu, romancier, dramaturg și academician român, reprezentant al

realismului interbelic și creator al romanului obiectiv de inspirație rurală, cu elemente
de modernitate, este un scriitor considerat creatorul romanului românesc modern, prin
capodoperele sale: „Ion”, „Răscoala”, „Pădurea Spânzuraților” etc.

Viziunea scriitorului despre lume este una obiectivă și apare exprimată în

articolul „Cred”, în care autorul mărturisește concepția sa: că arta trebuie să exprime
adevărul vieții și că ea înseamnă „creație de oameni și de viață”.

Toate romanele lui Liviu Rebreanu sunt de forma unui „corp sferoid”, deci au o
construcție circulară deoarece încep și se sfârșesc cu aceeași imagine, elementele de
incipit și de final având o semnificație asemănătoare. Romanul a apărut în anul 1920,
fiind considerat de criticul Eugen Lovinescu „cea mai puternică creație obiectivă a
literaturii române cu tematică rurală din literatura interbelică”.

Opera literară „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman prin amploarea acțiunii
desfășurată pe mai multe planuri, prin numeroasele conflicte și numeroasele personaje
care participă la acțiune, realizând o imagine amplă asupra vieții.

Este un roman obiectiv și realist prin prezentarea vieții satului ardelenesc de la

începutul secolului al XX-lea și de introspecție (analiză a stărilor sufletești), prin
folosirea analizei psihologice în caracterizarea personajelor.

Acest roman se încadrează în curentul literar realist prin: temă, perspectivă

narativă obiectivă, prin prezentarea unor personaje tipice în împrejurări tipice, reale de
viață, construirea personajelor în strânsă relație cu mediul în care acestea trăiesc și
prin tehnica detaliului (descrierea amănunțită).

1
 Romanul are un caracter monografic deoarece sunt înfățișate obiceiuri și tradiții
din viața satului precum: hora, bătaia între flăcăi la cârciumă, tocmeala pentru zestre,
nunta, nașterea, moartea, relațiile de familie cu autoritățile și instituțiile sociale
precum: biserica, școala, notariatul.

Perspectiva narativă este obiectivă, fiind reprezentată de un narator omniscient

și omniprezent care relatează întâmplările la persoana a III-a.

Titlul nu este unul lipsit de semnificație, fiind dat de numele personajului

principal, care prin dragostea lui pentru pământ, devine un exponent al țărănimii, însă
se individualizează prin modul în care îl obține. Autorul are intenția de a face din Ion
tipul țăranului din Ardeal și, totodată, de a scoate în evidență evoluția lui spre un
personaj atipic, puternic individualizat.

Geneza romanului constă în sudarea într-o viziune unitară a trei experiențe de

viață trăite de autorul însuși.

Prima dintre experiențe a fost uimirea pe care a simțit-o Rebreanu, când a

observat cum un țăran, socotindu-se nevăzut de nimeni a sărutat pământul jilav de
rouă, cu înfocare, ca pe o iubită. Cea de a doua experiență de viață, autentică, i-a fost
transmisă scriitorului de sora sa, Livia, și formează substanța nuvelei „Rușinea”. Este
vorba de pățania unei fete bogate de la țară, Rodovica, amăgită de un flăcău sărac și
supusă din aceasta cauză, celor mai cumplite bătăi de către tatăl său. În chip evident
aceste fapte, cu modificările de rigoare se regăsesc în Ion constituind esența
raporturilor dintre erou, de o parte, Ana și tatăl ei, Vasile Baciu, de altă parte. A treia
experiența este constituită de impresia pe care i-a lăsat-o lui Rebreanu convorbirea cu
un fecior de la țară, Ion al Glanetașului, isteț și vrednic, împovărat de greutăți și
deznădăjduit pentru faptul că nu avea pământ.

Tema romanului este problematica pământului, sau goana personajului după

îmbogățire, care se împletește cu tema iubirii și cu tema destinului. Tema principală
este lumea satului, autorul prezentând universul rural în toată complexitatea lui,

2
insistând asupra modului în care societatea poate influența viața țăranului ardelean.
Așadar, autorul scoate foarte bine în evidență faptul că lumea satului funcționează
după legi nescrise, iar soarta personajelor este puternic influențată de barierele pe care
le ridică societatea. Pământul este văzut ca un element care face diferența între cei
bogați și cei săraci, iar orice încercare de depășire a condiției sociale va fi aspru
pedepsită, după cum putem observa urmărind destinul tragic pe care îl are personajul
principal.

De menționat este și faptul că tema iubirii și tema pământului se află în opoziție.

Pe de o parte, observăm setea lui Ion pentru pământ, iar pe de cealaltă parte, dorința
protagonistului de a-și împlini dragostea alături de Florica.

Ca structură, romanul este alcătuit din două părți cu titluri sugestive, prima parte
având ca titlu „Glasul pământului”, are șase capitole, precum: „Începutul”, „Iubirea”,
„Rușinea” etc. A doua parte, „Glasul iubirii”, are șapte capitole precum: „Copilul”,
„Sărutarea”, „Blestemul” etc. În total sunt 13 capitole, care pe plan filozofic,
semnifică continuitatea ciclului vieții și indiferența naturii la sentimentele umane.

Romanul are două planuri de acțiune care se întrepătrund, procedeu numit

tehnica planurilor paralele. Un plan urmărește viața țărănimii și destinul lui Ion, iar
celălalt plan urmărește viața intelectualității sătești din satul ardelean de la începutul
secolului al XX-lea, reprezentat de învățătorul Herdelea și de preotul Belciug.

O altă tehnică folosită este tehnica contrapunctului prin care aceeași temă este
prezentată în planuri diferite, de exemplu, în capitolul „Nunta” este prezentată nunta
țărănească a lui Ion cu Ana, iar în planul intelectualității, nunta Laurei Herdelea cu
George Pintea.

Romanul are o construcție circulară, de „corp sferoid”, această construcție

circulară este dată de imaginea drumului, imaginea crucii și imaginea horei.

Imaginea drumului apare în incipitul și finalul romanului, acestea fiind simetrice

prin descrierea drumului care duce și iese din satul Pripas. Drumul este cel care

3
delimitează spațiul realității de cel al ficțiunii, separă viața reală a cititorului de viață
ficțională a personajelor din roman, și apare personificat cu ajutorul verbelor
„aleargă”, „urcă”, „înaintează”, simbolizând destinul unor oameni.

Imaginea crucii apare la intrarea în sat, unde „te întâmpină din stânga o cruce
strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori
veștede agățată de picioare”. Această imagine este redată simbolic, nu numai în finalul
romanului, ci și în desfășurarea acțiunii, sugerând destinul tragic al Anei, și a lui Ion,
dar și necazurile celorlalte personaje.

Imaginea horei apare atât la începutul cât și la sfârșitul romanului, având un rol
foarte important în viața satului, acela de a-i asigura unitatea și de a facilita
întemeierea noilor familii.

Expozițiunea prezintă timpul, spațiul și principalele personaje care participă la

acțiune. Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului
Pripas participă la hora din curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, la începutul
secolului al XX-lea.

Autorul descrie jocul tradițional „Someșeana”, portul popular și cântecul

lăutarilor. Apare stratificarea socială (împărțirea locuitorilor în bogați și săraci). Ion
dansează cu Ana cea bogată, deși o iubește pe Florica.

Intriga romanului constituie jignirea lui Ion de către Vasile Baciu, tatăl Anei,
care vine la hora de la cârciumă și îl numește pe Ion „hoț”, „tâlhar” și „sărăntoc”.
Această jignire naște în sufletul flăcăului dorința de răzbunare, făcându-l de rușine pe
chiabur în fața satului, lăsându-i fata însărcinată înainte de căsătorie.

Desfășurarea acțiunii prezintă dezumanizarea lui Ion în goana lui după avere.
Are loc seducerea Anei de către Ion, fapt care îl determină pe Vasile Baciu să i-o dea
de soție. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină ca zestre,
și simțindu-se înșelat, începe să o bată pe Ana, care este alungată pe rând din casa
soțului și din casa tatălui. Intervine preotul Belciug, care îi împacă pe cei doi, Ion

4
obținând toate pământurile lui Vasile Baciu prin acte stabilite la notariatul din
Armadia. Ana naște pe câmp în timpul secerișului un băiețel voinic pe nume Petrișor.

Punctul culminant este dat de sinuciderea Anei, care se spânzură în grajd, așa
cum îl văzuse pe cârciumarul Avrum, pentru a regăsi pacea sufletească. La scurt timp
moare și Petrișor, iar Vasile Baciu îi cere averea înapoi lui Ion.

Deznodământul redă revenirea lui Ion la Florica, măritată între timp cu George
Bulbuc. Ion este ucis cu sapa, George fiind arestat, iar Florica rămâne singură, averea
lui Ion intrând în posesia bisericii.

Ion trăiește un dublu conflict, unul exterior cu Vasile Baciu pentru obținerea
pământului, și cu George Bulbuc pentru mâna Anei, și unul interior între glasul
pământului și glasul iubirii, care se manifestă succesiv și nu simultan.

Conflictele secundare sunt între Ion și Simion Lungu pentru o brazdă de

pământ, între preotul Belciug și familia Herdelea pentru câștigarea autorității în lumea
satului, și între învățător și autoritățile austro-ungare.

În ceea ce privește personajele, Ion este personajul principal și eponim, dând

numele romanului, care reprezintă tipul țăranului sărac și lacom de avere, acesta
dezumanizându-se treptat. Vasile Baciu este un personaj secundar și negativ al
romanului, tatăl Anei și socrul lui Ion, reprezentând tipul țăranului bogat, cu o fire
autoritară, brutal, violent, lacom și zgârcit. Ana este un personaj tragic, o victimă a
intereselor lui Ion, singura ei vină fiind credulitatea.

Liviu Rebreanu folosește un limbaj regional, ardelenesc, îmbinând narațiunea cu

descrierea și dialogul. Rebreanu este un anticalofil, împotriva unui scris fals,
neautentic, frumos și ornamental, spunând: „Prefer să fie expresia bolovănoasă și să
spun într-adevăr ce vreau, decât să fiu șlefuit și neprecis”.

Concluzionând, creația lui Liviu Rebreanu, „Ion”, este un roman realist obiectiv,
cu caracteristici moderne, prin care autorul a reușit să creeze iluzia vieții autentice.