Ion

de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu este cel cunoscut scriitor din perioada interbelica. El este creatorul
romanului romanesc, deoarece scrie primul roman-obiectiv (“Ion”), primul roman de analiza-
psihologica (“Padurea spanzuratilor”).
Opera lui Rebreanu se caracterizeaza prin aspiratie spre echilibru, monumentalitate si
finaluri tragice, inducand idea unui destin implacabil.
Romanul ”Ion” a aparut in 1920 si este un roman realist- obiectiv, de tip doric, naratorul
fiind obiectiv si omnistient, cu focalizare zero, perspectiva “din darat”, si heterodiegetic.
Romanul lui Rebreanu raspunde cerintelor de obiectivare a prozei, asa cum propunea criticul
Eugen Lovinescu << “Ion” este cea mai puternica opera obiectiva a lit. romanesti si cum
procesul firesc al epicei este spre obiectivare, poate fi pus pe treapta ultima a scarii evolutiei. >>.
Geneza romanului a durat 7 ani, timp in care autorul integreaza experiente din viata lumii
rurale; experiente ce i-au fost povestite sau la care a participat ca martor. El a vazut cand un
taran, imbracat in haine de sarbatoare, a sarutat pamantul cu patima si cand un vecin se plangea
de necazurile care aveau drept cauza lipsa pamantului. Nucleul romanului se afla-n cele doua
nuvele publicate anterior: “Zestrea” si “Rusinea”
Titlul operei reda numele personajului principal, eponim, exponential si realist.
Tema romanului reprezinta problematica pamantului in conditile satului ardelean, de la
inceputul sec. al XX-lea. Opera urmareste lupta unui taran sarac pentru pamant si consecintele
faptelor sale. Nicolae Manolescu afirma ca “in centrul romanului se afla patima lui Ion, ca forma
a instinctului de stapanire”. De aceea nu problematica pamantului o considera centrala, ci tema
destinului. Alte teme: iubirea, familia, cunoasterea, etc.
Romanul este alcătuit din două părți  opuse și complementare - glasul pământului și al
iubirii însumând 13 capitole.  Aceste două părți corespund celor două dorințe ale personajului
central care se manifestă succesiv. Capitolele au titluri sugestive vizând tehnica "de punere în
abis", de anticiparea conținutului: nunta, hora, nașterea, etc. 

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului spre satul Pripas, loc
al delurarii evenimentelor și finalul corespunde ieșirii din universul ficțional prin intermediul
metaforei vieții reflectată în imaginea șoselei fără de sfârșit.  Romanul începe astfel "Din șoseaua
ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul [...] se desprinde un drum alb mai sus de
Armadia"; iar la final "Drumul trece prin Jidovita pe podul de lemn [...] și pe urmă se pierde în
șoseaua cea mare și fără de început". 

Descrierea inițială a drumului supusă convenției veridicității prin detaliile toponimice îl

introduc pe cititor în viața satului Ardelean, cu aspecte topografice, etnografice și sociale. 
Descrierea caselor ilustrează prin aspect și așezare condiției sociala a locuitorilor și anticipează
destinul unor personaje. Descrierea casei lui Ion Pop poartă sugestia unui destin tragic prin
comparația "acoperiș" ca un balaur. De asemenea crucea strâmbă de la marginea satului
reprezintă o anticipare a destinelor tragice.

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții în discursul narativ. Descrierea

inițială are funcția simbolică de anticipare, pe lângă rolul obișnuiți de fixare a coordonatelor
spațiale și temporale. Dialogul susține concentrarea epică. Iar, narațiunea realizează funcția de
reprezentare a realității prin "stilul cenușiu"(Tudor Vianu).

Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii și a intelectualității rurale.
Alternanță planurilor respectă cronologia faptelor. Funcția eplică de interpretare are la bază
tehnica modernă a contrapunctului: prezentarea unei teme în planuri diferite (nunta Anei
corespunde în planul intelectualității cu nunta Laurei; iar conflictul dintre Ion și Vasile Baciu se
reflectă în conflictul dintre preot și învățător).

 Acțiunea romanului începe între o zi de duminică, timp în care locuitorii satului Pripas se
află la hora, în curtea Tudosiei, Văduva lui Maxim Oprea. În expozițiune sunt prezentate
principalele personaje, timpul și spațiul ceea ce oferă veridicitate operei. Hora este o scenă
semnificativa, constituind o pagină etnografică, memorabilă, prin portul popular și prin vigoarea
dansului. O descătușare dionisiacă de energii: "de tropotele jucătorilor se hurduca pământul.
Zecile de perechi bat Someșana". Privitorii sunt așezați în funcție de rolurile sociale. Fruntașii
satului, primarul și intelectualii discută separat, iar țăranii stau în altă parte. Hora asigură unitatea
vieții sătești și facilitează întemeierea unor familii.

Hotărârea lui Ion de a o lua la dans pe Ana deși o iubea pe Florica constituie intriga
operei. Vasile Baciu, tatăl Anei se confruntă cu Ion pe care îl numește "hoț și tâlhar" determină
dorința de răzbunare a tânărului.

Conflictul central al romanului este reprezentat de lupta pentru pământ în satul

tradițional, unde posesiunea averi condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în
comunitate. Ion nu și acceptă condiția și trebuie să aleagă între Iubirea pentru Florică și averea
Anei.

Conflictul exterior, social, între Ion și Vasile Baciu este dublat și de conflictul interior
între cele două glasuri, două chemări lăuntrice manifestate succesiv. Conflictele secundare
Completează imaginea de ansamblu al operei între Ion și Simion Lungu pe o brazdă de pământ;
Ion și George Bulbuc  mai întâi pentru Ana, iar apoi pentru Florica. In planul intelectualitatii
satului se manifestă conflictul Național, deoarece statul românesc din Ardeal este înfățișat în
condițiile stăpânirii austro-ungare. Dorința obsesivă a personajelor de a avea pământ, duce la
confruntări cu semenii dar se incheie cu întoarcerea acestei matri universale, pământul. Dorind sa
obțină repede pământ, Ion o seduce pe Ana și îl forțează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria.
Cum la nuntă Ion nu cere acte pe pământ, mai târziu încep discuțiile între ele și Vasile Baciu,
preotul Belciug mediază acest conflict în care "biata Ana nu este decât o victimă tragică" -
George Coșbuc.

Sinuciderea Anei, o scenă de tip naturalist, realizată prin acumularea detaliilor, noi
trezește lui Ion conștiința vinovăției, pentru că Ana era doar garanție a proprietății asupra
pământurilor. Nici moartea copilului nu îl oprește pe Ion din drumurile după Florica, măritată
între timp. Astfel deznodământul este previzibil, Ion sfârșește tragic fiind lovit cu o sapa,
instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui Ion revine
bisericii.

În celălalt plan narativ este urmărită rivalitatea dintre preot și învățător, de favorabilă lui
Herdelea. El are două fete de măritat și un băiat visător, Titu Herdelea care își dorește să devină
scriitor cunoscut. În plus învățătorul își construise casa pe lotul bisericii, cu învoială preotului.
Relațiile dintre cei doi se degradează pornind de la atitudinea diferită față de faptele lui Ion.
Mărturisirea lui Ion că învățătorul ia scris "jalba" către tribunal determină conflictul învățătorului
cu autoritățile austro-ungare. Preotul Belciug este văduv și urmărește cu tenacitate visul său de-a
construi o biserică nouă în sat, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfințire a
Bisericii.

Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă și aspecte monografice legate de

marile momente din viața omului, relațiile sociale sau culturale, relațiile de familie, jocul și
portul popular. Romanul Ion răspunde cerințelor modernismului Lovinescian de sincronizare a
literaturii Române cu literatura Europeană prin utilizarea analizei psihologice în construirea
personajelor prin caracterul obiectiv-realist al evenimentelor: "Rebreanu este un mare creator
tocmai prin nutriția ritmului etern al vieții satului" - Nicolae Manolescu (Arca lui Noe).

În concluzie, prin amploarea acțiunii desfășurate pe mai multe planuri, conflictul

complex, prezența personajelor numeroase și realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera
literară "Ion" aparține speciei roman. Este roman de tip obiectiv, prin specificul relației narator-
personaj, naratorul fiind omniscient și omniprezent, iar narațiunea la persoana a III-a. Faptele
sunt prezentate ca fiind credibile, verosimile, cu efect de a întreține "iluzia realității".