ION 1920

Liviu Rebreanu

IPOTEZĂ
Publicat în 1920, romanul „Ion” reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, o
capodoperă care înfățișează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza
sămănătoristă. Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare: „Zestrea”, „Rușinea”.
Opera literară „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv aparținând
prozei interbelice. De asemenea este roman social cu tematică rurală. Potrivit tipologiei lui
Nicolae Manolescu (din lucrarea „Arca lui Noe”) este roman doric.
DEFINIȚIE
Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, conflictul complex,
prezența unor personaje numeroase și realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera
literară „Ion” aparține speciei literare romanul.
Este roman de tip obiectiv prin specificul relației narator-personaj și al naratorului
(omniscient, omniprezent). Se observă obiectivitatea/impersonalitatea naratorului,
narațiunea la persoana a III-a, atitudinea detașată în descriere, veridicitatea.
PERSPECTIVA NARATIVĂ
Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, nonfocalizată.
Viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detașat care nu se implică în faptele
prezentate, lasă viața să curgă. Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și
omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal. Efectul asupra cititorului este de
iluzie a vieții (veridicitate) și de obiectivitate.
TEMA
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, în condițiile satului
ardelean de la începutul secolului XX. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a
obține Pământul și consecințele actelor sale. Caracterul monografic al romanului
orientează investigația narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de
marile momente din viața omului (nașterea, nunta, înmormântarea), relații sociale generate
de diferențele economice (stratificarea socială) sau culturale (universul țăranilor, universul
intelectualității rurale), relații de familie. Tema centrală, posesiunea pământului, este
dublată de tema iubirii. În plan simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două
coordonate: Eros şi Thanatos.
STRUCTURA
Concepția autorului despre roman, înțeles ca un corp geometric perfect, , corp
sferoid”, se reflectă artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipitului cu finalul
se realizează prin descrierea drumului care intră și iese din satul Pripas, loc al acțiunii
romanului.
Descrierea inițială a drumului, supusă convenției veridicității prin detaliile toponimice
introduce cititorul in viața satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea cu aspecte
topografice, etnografice (hora), sociale. Descrierea caselor ilustrează, prin aspect și așezare,
condiția socială a locuitorilor și anticipează rolul unor personaje (Herdelea, Glanetașu) în
desfășurarea narativă. Crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea
ruginită, anticipează tragismul destinelor.
Descrierea finală închide simetric romanul și face mai accesibilă semnificaţia simbolică
a drumului prin metafora șoselei – viața.
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții epice în discursul narativ
(descrierea, narațiunea obiectivă, dialogul).
Arhitectura romanului susţine, la nivel macrotextual, funcţia epică de interpretare.
Romanul este alcătuit din două părți opuse și complementare, coordonate ale evoluţiei
interioare a personajului principal: Glasul pământului şi Glasul Iubirii. Titlurile celor 13
capitole (număr simbolic, nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un Început şi
un Sfârșit: Începutul, Zvârcolirea, Iubirea, Noaptea, Ruşinea, Nunta (prima parte); Vasile,
Copilul, Sărutarea, Ştreangul, Blestemul, George, Sfârșitul (partea a doua).
Viața personajelor se desfășoară după legile interne ale lumii lor și evoluează paralel.
Amestecul lor este dezaprobat de doamna Herdelea, la horă, dar interferența se produce în
sensul determinării destinului unui personaj din celălalt plan, prin gesturi care par a fi
dictate de hazard. Drama lui Ion și a altor personaje din planul țărănimii este dictată de o
vorbă aruncată inconștient de Titu.
La nivel microtextual, funcția epică de interpretare se realizează prin tehnica
contrapunctului: prezentarea aceleiași teme în planuri diferite (nunta țărănească a Anei
corespunde, în planul intelectualității cu nunta Laurei; conflictul exterior dintre Ion și Vasile
Baciu corespunde conflictului intelectualilor satului: învățătorul și preotul). Prin această
tehnică se pun în evidență secvențe narative/episoade simetrice și antitetice, care conferă
aspect polifonic acțiunii.
SUBIECT
În roman există secvențe narative semnificative pentru destinul personajelor. O astfel
de scenă simbolică este hora de la începutul romanului, ,,o horă a soartei” (N. Manolescu).
 Acțiunea romanului începe într-o zi de duminică, in care locuitorii satului Pripas se
află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. In expozițiune, sunt prezentate
principalele personaje, timpul şi spaţiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
În centrul adunării este grupul jucătorilor. Descrierea jocului tradițional, someșana,
este o pagină etnografică memorabilă, prin portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului
şi năvala cântecului susținut de figurile pitorești ale lăutarilor. Cercul horei, centru al lumii
satului, este o descătușare dionisiacă de energii.
Așezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Cele două grupuri ale bărbaților respectă
stratificarea economică. Fruntașii satului, primarul și chiaburii, discută separat de țăranii
mijlocași așezați pe prispă. În satul tradițional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu
lipsa demnității umane, fapt redat de atitudinea lui Alexandru Glanetaşu: „...dornic să se
amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași.”
Fetele rămase nepoftite privesc la horă, iar mamele şi babele, mai retrase, vorbesc despre
gospodărie. Copiii se amestecă in joacă printre adulți. Este prezentă și Savista, oloaga
satului, piaza rea, colportoare a veștilor rele în sat, înfățișată cu un portret grotesc.
Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învăţătorului Herdelea, vin să privească
„petrecerea poporului”, fără a se amesteca în joc.
Rolul horei în viața comunității sătești este acela de a-i asigura coeziunea și de a
facilita întemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea in joc
sunt numai flăcăi și fete. Hotărârea lui lon de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place
pe Florica cea săracă, marchează începutul conflictului, Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei,
de la cârciumă la horă, și confruntarea verbală cu lon, pe care il numește „hoț” și „tâlhar”,
pentru că sărăntocul umblă să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George Bulbuc, constituie
intriga romanului. Rușinea pe care Vasile i-o face la horă, în fața satului, va stârni dorința
de răzbunare a flăcăului, care la rândul său îl va face pe chiabur de rușinea satului, lăsând-o
pe Ana însărcinată pentru a-l determina să accepte nunta.
La sfârșitul petrecerii, flăcăii merg la cârciumă. Bătaia flăcăilor, în aparență pentru
plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soție pe Ana, se încheie cu victoria lui
Ion, care îl răpune cu parul pe George. Scena alimentează dorința de răzbunare a lui George
şi este construită simetric cu aceea de la sfârșitul romanului, când George îl ucide pe Ion,
lovindu-l cu sapa.
CONFLICT
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițional, unde posesiunea
averii condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui lon este
drama țăranului sărac. Mândru şi orgolios, conștient de calităţile sale, nu-şi acceptă condiţia
și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul
exterior, social, între Ion al Glanetaşului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior,
între glasul pământului şi glasul iubirii. Însă cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o
situație-limită, pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi și de
conflicte secundare, între lon și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion şi
George Bulbuc, mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica.
Dincolo de aceste aspecte, se poate vorbi şi de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător
țăran) şi o forță mai presus de calitățile individului: pământul-stihie.
Impresionantă este scena în care Ion sărută pământul: „Se opri în mijlocul delniței [...]. Apoi
încet, cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își cobori frunși-și lipi buzele cu
voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor."
In relaţie cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte:
pământul-mamă („Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...]. De pe atunci pământul
i-a fost mai drag ca o mamă”), pământul-ibovnică, pământul-stihie.
SUBIECT/PERSONAJE
Dorind să obțină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, fata unui bocotan, o
seduce și îl forțează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Cum la nuntă Ion nu cere acte
pentru pământul-zestre, simțindu-se înșelat, încep bătăile și drumurile Anei de la Ion la
Vasile. Preotul Belciug mediază conflictul dintre cei doi ţărani, în care „biata Ana nu este
decât o victimă tragică”. Sinuciderea Anei nu-i trezește lui Ion regrete sau conștiința
vinovăției? pentru că în Ana, iar apoi în Petrişor, fiul lor, nu vede decât garanția proprietății
asupra pământurilor. Nici moartea copilului nu-l oprește din drumurile lui după Florica,
măritată între timp cu George. Astfel că deznodământul este previzibil, iar George care-l
lovește nu este decât un instrument al destinului. George este arestat, Florica rămâne
singură, iar averea lui lon revine bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot și învăţător pentru autoritate în sat este
defavorabilă celui din urmă. El are familie: soție, un băiat, poetul visător Titu, şi două fete
de măritat, dar fără zestre, Laura și Ghighi. În plus, casa și-o zidise pe lotul bisericii, cu
învoirea preotului. Cum relaţiile dintre ei se degradează, pornind de la atitudinea lor faţă de
faptele lui Ion, învăţătorul se simte ameninţat. Mărturisirea lui Ion că învăţătorul i-a scris
jalba determină conflictul celui din urmă cu autorităţile austro-ungare și problemele sale de
conştiinţă naţională. Acceptă inutil compromisul, votându-l pe candidatul maghiar la
alegeri.
Preotul Belciug este un caracter tare. Rămas văduv încă din primul an, se dedică total
comunității. Visul său de a construi o biserică nouă în sat este urmărit cu tenacitate, iar
romanul se încheie cu sărbătorirea prilejuită de sfințirea bisericii.
Dincolo de destinele individuale, romanul prezintă aspecte monografice ale satului
românesc tradițional: tradiții legate de marile momente din viața omului (nunta, botezul
înmormântarea), obiceiuri de Crăciun, relaţii de familie, relaţii socio-economice, hora, jocul
popular, portul, gura satului, cârciuma, instituțiile (biserica, școala), autoritățile.
Comunitatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar și după legi nescrise.
Căsătoriile se fac în funcție de avere şi cu acordul părinților, iar fetele trebuie să-şi apere
virtutea. Încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată și
disprețuită de toți.
CARACTERIZARE/TEHNICI NARATIVE
Ion este personajul principal, un personaj monumental, realizat prin tehnica
basoreliefului. Nimeni nu poate sta în calea acestui personaj a cărui existență este
guvernată de verbele „a râvni” și „a poseda”. Exponent al țărănimii prin dorinţa de a avea
Pământ, el este o individualitate prin modul in care îl obține. Singulară în satul Pripas nu
este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu și Ion Pop al
Glanetaşului dobândiseră averea în același fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de
rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi umblă după nevasta lui George. Inițial dotat cu o
serie de calități, in goana sa pătimașă după avere se dezumanizează treptat, iar moartea lui
este expresia intenției moralizatoare a scriitorului ardelean.
Cele două femei, conturate antitetic și complementar, Ana Şi Florica, reprezintă cele
două obsesii ale personajului principal: averea și iubirea. În încordarea lui de a le obține, se
confruntă, în plan individual – concret, cu Vasile Baciu şi cu George Bulbuc, iar în plan
general – simbolic, cu pământul-stihie, respectiv, cu comunitatea ca instanță morală. De
aceea conflictul social este dublat de conflictul tragic.
Naratorul obiectiv își lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de
încordare, consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relaţiile dintre ele (caracterizare
indirectă). Fiind omniscient şi omniprezent, naratorul realizează portretul sau biografia
personajelor (caracterizare directă).
Narațiunea la persoana a III-a și obiectivitatea naratorului se realizează într-un stil
neutru, impersonal. Stilul direct alternează cu stilul indirect; în caracterizare este utilizat și
stilul indirect liber: „Își zicea din ce în ce mai des că, robotind oricât, nu va ajunge niciodată
să aibă și el ceva. Va să zică va trebui să fie veșnic slugă pe la alții? Toată istețimea lui nu
plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult...”.
CONCLUZIE
Așadar, „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv deoarece are ca
trăsături: specificul relației narator-personaj, obiectivitatea/impersonalitatea naratorului
omniscient care întreține ,,iluzia realității" (viziunea realistă), utilizarea narațiunii la
persoana a III-a, cu focalizare zero (viziunea ,,dindărăt" ), atitudinea detașată în descriere,
verosimilul întâmplărilor.