Ion

- roman realist-obiectiv-doric (din perioada interbelică) –

Liviu Rebreanu

Curent literar dezvoltat în strânsă legătură cu trăsăturile, condiţiile social-istorice

ale secolului al XIX-lea, realismul se caracterizează prin reprezentarea veridică a
realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a circumstanţelor în care
acţionează acestea. Omul este prezentat drept un produs al mediului social-istoric
în care trăieşte. Realismul propune, astfel, o viziune obiectivă şi imparţială asupra
lumii.
Roman realist de tip obiectiv (roman doric – N. Manolescu), aparţinând prozei
interbelice, Ion, de Liviu Rebreanu, este şi un roman social, cu tematică rurală. El
aduce în prim-planul narativ figura ţăranului român şi problematica pământului, într-o
societate în care întinderile de pământ sunt un criteriu al valorii individuale.
Având ca trăsături: amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri
narative, conflictul complex, prezenţa unor personaje numeroase şi realizarea unei
imagini ample asupra vieţii, opera literară Ion este, ca specie literară, roman.
Apariţia romanului Ion, în 1920, a însemnat biruinţa naraţiunii obiective, prin care
s-a pus capăt literaturii idealizate sămănătoriste, precum şi eticismului ardelean.
Titlul romanului este semnificativ pentru intenţia autorului de a face din Ion tipul
generic al ţăranului ardelean, dar şi de a sugera evoluţia lui spre atipic (vezi scena
sărutării pământului), ca personaj puternic individualizat.
Geneza romanului
O imagine relevantă pentru modul în care percepe scriitorul raportul dintre
realitate şi ficţiune o poate oferi geneza romanului. În Mărturisiri (1932), Liviu
Rebreanu afirmă că trei scene importante au dus la naşterea romanului. Astfel,
cunoscuta scenă a sărutării pământului din capitolul IX îşi are originea în realitate. La
hotarul satului Prislop, viitorul romancier a sesizat un gest bizar, ciudat: un ţăran
îmbrăcat în haine de sărbătoare a îngenuncheat şi a sărutat pământul.
La scurt timp, un nou eveniment îi captează interesul: Rodovica, fata unuia dintre cei
mai bogaţi ţărani din colectivitate, a fost bătută crunt de tatăl ei, fiindcă rămăsese
însărcinată cu cel mai becisnic (,,om vrednic de compătimire, lipsit de personalitate,
de inteligenţă şi de energie’’) flăcău din tot satul. Ruşinea amară a tatălui, forţat să
dea zestre unui prăpădit de flăcău şi suferinţa fetei, devenită victimă a iubirii, s-au
transformat într-o nuvelă rămasă nepublicată, Ruşinea.
Al treilea eveniment care conturează scheletul romanului este o discuţie cu un tânăr
ţăran – Ion Pop al Glanetaşului – voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac, care îşi
mărturisea cu patos cauza necazurilor sale şi o dragoste pentru pămînt aproape
bolnăvicioasă.
La toate acestea se adaugă (pentru că era nevoie de un plan epic secundar) şi
materialele care sunt mărturii directe ale destinului autorului – folosite pentru
reflectarea soartei familiei Herdelea.
Tema romanului
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului, privită din
perspectiva relaţiei ţăranului ardelean cu glia. Această temă generală este dublată de
tema iubirii (fapt relevat chiar de structura romanului în două părţi cu titluri

1
semnificative). Pe de altă parte, în roman nu este de neglijat caracterul monografic,
prin prezentarea stratificării sociale, a problemei naţionale a românilor din
Transilvania, a relaţiilor dintre ţărani şi intelectualitatea satului, a ritualurilor
tradiţionale în satul românesc (naşterea, nunta, înmormântarea).
Perspectiva narativă
Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a,
nonfocalizată (focalizare zero). Viziunea ,,dindărăt’’ presupune un narator
obiectiv, detaşat. Naratorul omniscient şi omniprezent dirijează evoluţia
personajelor ca un regizor universal. De aceea, textul conţine semne prevestitoare
sfârşitului fiecărui personaj, care este o victimă a fatalităţii. Înlănţuite temporal şi
cauzal, faptele sunt credibile, verosimile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a
vieţii, adică de veridicitate şi de obiectivitate.
Structura romanului
Arhitectura romanului susţine la nivel macrotextual funcţia epică de interpretare.
Romanul este alcătuit din două părţi opuse şi complementare, coordonate ale evoluţiei
interioare a personajului principal, ,,vocile’’ interioare care motivează toate acţiunile
lui Ion: Glasul pământului (6 capitole) şi Glasul iubirii (7 capitole).
Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic, nefast) sunt semnificative, putându-se
stabili paralelisme: Începutul şi Sfârşitul au rolul de a introduce şi de a scoate cititorul
din lumea ficţiunii; alte capitole poartă numele personajelor- Vasile, George, altele au
caracter simbolic: Zvârcolirea, Blestemul etc.
Incipit şi final
Concepţia autorului despre roman înţeles ca un corp geometric perfect, ,,corp
sferoid’’, se reflectă artistic în structura circulară a romanului. Simetria incipitului
cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc
al acţiunii romanului. Sunt fixate coordonatele fundamentale ale viitoarei lecturi:
locul, timpul, personajele, viitoarea acţiune. Autorul fiind omniscient, prima lui
datorie este de a comunica cititorului ceea ce vede, ceea ce se întâmplă sau ceea ce
urmează să se întâmple. Observaţiile sunt de departe spre aproape, minuţioase,
nuanţate. Drumul, ca motiv literar, deschide romanul printr-o imagine conformă cu
realitatea locului. Toposul este fixat prin mulţimea de substantive proprii, întărind
elementul de veridicitate a textului: Cârlibaba, Someş, Armadia, Jidoviţa, Bistriţa etc.
,,Drumul apare ca un personaj, cel dintâi din roman, tânăr, sprinten, nerăbdător să
ajungă la destinaţie’’ (N. Manolescu). Prin intermediul drumului, scriitorul face
legătura între lumea reală şi cea a ficţiunii. Incipitul, mai exact prima frază, are funcţii
estetice: drumul este mai degrabă o potecă, un loc izolat, ce exprimă ideea de
aventură, risc, un drum de mobiluri, scopuri tăinuite.
În finalul romanului, cititorul ,,părăseşte’’ Pripasul pe acelaşi drum pe care a
venit. De la distanţă, urmele se şterg, iar timpul devine nepăsător. Lumea ficţiunii a
rămas între paginile cărţii.
Planuri narative
Prin tehnica planurilor paralele şi a contrapunctului se prezintă viaţa ţărănimii
şi a intelectualităţii săteşti, dar şi diverse momente esenţiale (nunta Anei cu Ion, a
Laurei cu Pintea) sau conflicte puternice (Ion-George, învăţătorul Herdelea-preotul
Belciug).

2
 La nivel microtextual, funcţia epică de interpretare se realizează prin acea tehnică
a contrapunctului, prin care se pun în evidenţă secvenţe narative sau episoade
simetrice sau antitetice, care conferă aspect polifonic acţiunii.
Conflictul romanului
Varietatea şi complexitatea conflictelor este o trăsătură fundamentală a speciei
romanului. Astfel, conflictul central este determinat de lupta pentru pământ în
satul tradiţional. Ion şi neamurile sale de ţărani nu pot trăi în afara pământului.
Pământul i-ar reda demnitatea, l-ar scoate din sărăcie, ruşine şi umilinţă. Ion o va
seduce pe Ana, obligându-l pe Vasile Baciu să-i cedeze toate pământurile. Aşadar,
principalul conflict exterior, social, se derulează între Ion şi Vasile Baciu. În acest
conflict, Ana nu e decât o victimă tragică. Sinuciderea Anei, apoi moartea copilului,
Petrişor, nu-i trezesc lui Ion regrete.
Ion, care ascultase până acum de ,,glasul pământului’’, începe să devină sensibil
la ,,glasul iubirii’’. Adevărata dramă a personajului principal o dă conflictul interior,
oscilaţia între cele două ,,voci’’ interioare.
Există în roman şi o reţea complexă de conflicte secundare: Ion-George,
învăţătorul Herdelea-preotul Belciug.
Subiectul romanului
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas
se află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. În expoziţiune, sunt
prezentate: timpul, spaţiul, principalele personaje, ceea ce conferă veridicitate
romanului realist. Descrierea jocului tradiţional, someşana, este o pagină etnografică
memorabilă, prin portul popular, paşii specifici, vigoarea dansului, năvala cântecului.
Este asemenea unei descătuşări dionisiace de energie.
Aşezarea privitorilor reflectă relaţiile sociale. Romanul înfăţişează un univers
rural adânc diferenţiat. Sătenii se grupează şi discută după rangul şi greutatea date de
averea lor. Alexandru Pop-Glanetaşu ,,stă pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei’’
şi trage cu urechea, încercând să intre în vorbă, dar sfiindu-se să ,,se vâre între
bogătaşi’’.
Fetele rămase nepoftite la dans privesc la horă, iar mamele şi femeile bătrâne, mai
retrase, vorbesc despre gospodărie. Intelectualii satului, preotul Belciug şi familia
învăţătorului Herdelea, cinstesc cu prezenţa lor hora. În viaţa comunităţii săteşti, hora
asigură coeziunea acesteia şi facilitează întemeierea de noi familii, dar cu respectarea
principiului economic.
Hotărârea lui Ion de a o lua la joc pe Ana, fata cea bogată, deşi o place pe Florica
cea săracă, marchează începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu de la
cârciumă şi confruntarea verbală cu Ion, pe care îl numeşte ,,hoţ’’ şi ,,tâlhar’’, pentru
că ,,sărăntocul’’ umblă să-i ia fata promisă altui ţăran bogat, constituie intriga
romanului. Desfăşurarea acţiunii prezintă, pe mai multe planuri narative, evoluţia
personajelor şi a relaţiei dintre ele, având în centru nucleul format din Ion, Ana,
Vasile Baciu, Florica şi George.
Începutul desfăşurării acţiunii este marcat de bătaia dintre Ion şi George, pornită,
în aparenţă, de la plata lăutarilor, aceasta fiind doar camuflarea unui conflict mult mai
puternic: disputarea întâietăţii la mâna Anei. De data aceasta, victoria este de partea
lui Ion, care îl înfrânge pe rivalul lui printr-o lovitură decisivă cu parul, faptă pentru
care va fi aspru mustrat de preotul Belciug în biserică. Acest episod are o replică

3
simetrică la finalul romanului, când în confruntarea dintre eternii rivali, iese definitiv
învingător George.
În continuare, Ion renunţă temporar la pasiunea pentru Florica şi îşi canalizează
eforturile în dobândirea pământurilor lui Vasile Baciu.O seduce pe Ana (idee pornită
de la o discuţie întâmpătoare cu Titu Herdelea, care îi spusese: ,,Dacă nu vrea el să
ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti.’’), forţându-l pe chiabur să consimtă la
căsătorie. Complicaţiile nu se sfârşesc aici, deoarece Ion nu intrase încă în posesia
actelor pentru zestre.
Pentru Ana, începe un adevărat calvar: bătută şi alungată de soţ şi tată, ţinută ca
un câine de pripas, tânăra femeie se adânceşte în gândul sinuciderii, soluţie tragică pe
care i-o oferă cârciumarul Avrum. Faptul că Ion intră în posesia pământului, că i se
naşte un fiu, Petrişor, nu rezolvă conflictele. Nici sinuciderea soţiei lui, nici moartea
copilului nu îi stârnesc regrete sau culpabilitate, deoarece amândoi reprezentau pentru
el simple instrumente de menţinere a proprietăţii asupra pământului.
Întors la pasiunea iniţială, Florica, Ion ignoră că femeia devenise între timp soţia
lui George.
Deznodământul- previzibil- rezolvă dramatic toate conflictele: surprins noaptea
la Florica, Ion este ucis cu sapa de către George, pe care Savista îl înştiinţase de
infidelitatea soţiei lui. Criminalul este arestat, iar Florica urmează să îşi ducă viaţa în
singurătate. Singurul care îşi împlineşte visul în urma acestei drame este preotul
Belciug, pentru că averea lui Ion revine bisericii şi slujeşte la ridicarea turlei
strălucitoare şi triumfătoare peste toate necazurile omeneşti.
Planul secundar al romanului prezintă în detaliu viaţa familiei Herdelea:
greutăţile învăţătorului în relaţie cu stăpânirea maghiară, evoluţia lui Titu –formarea
lui ca poet şi jurnalist, nunta Laurei şi apoi a lui Ghighi şi, în sfârşit, retragerea la
pensie şi plecarea din Pripas (determinată şi de conflictul deschis cu preotul Belciug).
Personaje
O altă caracteristică a romanului ca specie literară este numărul mare de personaje
care, după afimaţia lui G. Călinescu, ,,nu sunt indivizi cu viaţă unică, ci exponenţi ai
clasei şi generaţiei’’, adică personaje tipice.
Ion este personajul principal, un personaj monumental, realizat prin tehnica
basoreliefului. Nimeni nu stă în calea acestui personaj, a cărui existenţă este
guvernată de verbele ,,a avea’’ şi ,,a poseda’’. Drama lui Ion este de a nu putea
accede simultan la posesiune şi posedare. Ion este un personaj tragic, tocmai prin
neputinţa de a trăi la modul real dualitatea obsesiei. Ion resimte neputinţa unificării
celor două ,,glasuri’’ într-o singură voce. Ceea ce încearcă în final, să o
redobândească pe Florica, are valoarea unui hybris pe care îl comite conştient.
Opţiunea pentru pământ interzice revenirea la femeia iubită. Înavuţirea refuză
împlinirea, posesiunea exclude posedarea.
Destinul lui Ion nu este marcat de confruntările cu semeni de-ai lui, pe care îi
domină, ci se configurează în relaţia cu pământul.
Pământul este perceput de Ion pe trepte distincte de manifestare.
1. În vol. I, cap. ,,Zvârcolirea’’, există o scenă în care pământul apare ca o
mamă. Ion contemplă fostele terenuri agricole vândute de familia sa.
Dragostea de teluric l-a stăpânit de mic şi l-a îndârjit: ,,...trebuie să aibă

4
 pământ’’. Urieşenia şi forţa telurică îi insuflă ispita de a avea şi de a
poseda.
2. O a doua scenă aparţine vol. al II-lea, cap. ,,Sărutarea’’, care constituie la
nivelul romanului punctul culminant şi surprinde schimbarea raportului
sufletesc dintre erou şi pământ. Acum, ,,stăpân al tuturor pământurilor’’,
trăieşte o stare de beatitudine. El devine uriaş, iar pământul – umilit,
cucerit , ca o iubită credincioasă.
3. Cea de-a treia treaptă este pământul-stihie, care striveşte în final omul. El
se contopeşte prin moarte cu pământul care i-a fost atât de drag.

Cele două femei, conturate antitetic şi complementar, Ana şi Florica,

reprezintă cele două obsesii ale personajului: averea şi iubirea. În încordarea lui
de a le obţine, Ion se confruntă, în plan concret, cu Vasile Baciu şi George
Bulbuc, iar în plan simbolic, se confruntă cu pământul-stihie.
Moduri de expunere
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice.
Descrierea, pe lângă fixarea coordonatelor spaţio-temporale, are şi funcţie
simbolică de anticipare. Naraţiunea, pe lângă funcţia de reprezentare,
îndeplineşte şi funcţia epică de interpretare.Dialogul susţine veridicitatea şi
concentrarea epică.
Stil
Rebreanu este un scriitor anticalofil, care a respins podoabele stilistice.
Stilul este aşadar sobru, cenuşiu, caracteristic relatării omnisciente şi detaşate.
Registrele stilistice sunt adaptate celor trei categorii de voci narative: cea
auctorială, impersonală; cea a ţăranilor, marcată de elemente ale oralităţii şi foarte
puţine regionalisme; cea a intelectualilor.

Ion, de Liviu Rebreanu, este un roman realist de tip obiectiv, deoarece are
ca trăsături: specificul relaţiei narator-personaj, obiectivitatea/impersonalitatea
naratorului omniscient, care ,,întreţine iluzia realităţii’’, utilizarea naraţiunii la
persoana a III-a, verosimilul întâmplărilor.