Ion

de Liviu Rebreanu

-particularităţi ale textului narativ –

Creator al romanului realist modern în literatura română, Liviu Rebreanu este

autorul unei opere monumentale. Apărut în 1920, romanul “Ion” marchează un
moment decisiv în proza românească, fiind o capodoperă care înfăţişează universul
rural transilvănean, în mod realist. Criticul Eugen Lovinescu apreciază că “Ion” este
“cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române.”

Construcţie epică în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă desfăşurată

pe mai multe planuri narative, având o intrigă complicată, la care participă un număr
mare de personaje, supuse unor conflicte puternice, romanul cunoaşte succesul odată
cu realismul. Personajele ce evoluează în spaţiul ficţional al romanului, caracterizate
complex, întruchipează ipostaze umane diverse şi destine semnificative.

O primă trăsătură a realismului este evidențiată de tematica socială a operei.

Principala temă a romanului, patima pentru pământ a unui tânăr ţăran sărac, aduce în
prim-plan consecinţa pe care o are asupra destinelor faptul că societatea vremii
scriitorului este una în care singura măsură a valorii umane este banul sau pamântul.
Relaţiile sociale sunt generate de diferenţele economice (“bocotanii” şi “sărăntocii”)
sau culturale (lumea ţăranilor, universul intelectualităţii rurale). Marginalizarea celor
care au un statut economic precar este evidentă. La horă, Glanetaşul, ţăranul sărac, stă
“pe de lături ca un câine la uşa bucătăriei” şi se sfieşte să se alăture celor bogaţi.
Clasificarea socială este predominantă în romanele realiste, iar individul este reliefat ca
produs al societăţii din care face parte. Ion trăieşte drama ţăranului ardelean, care
trăieşte într-o societate pentru care pământul e mai mult decât un mijloc de subzistenţă,
un criteriu al valorii individuale.

O altă trăsătură realistă este tipologia personajelor. Ion al Glanetaşului se

situează la intersecţia mai multor tipologii realiste. Din punctul de vedere al categoriei
sociale, el este tipul ţăranului a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din convingerea
că acesta îi susţine demnitatea şi valoarea în comunitate. Din punctul de vedere al
categoriei morale, Ion este tipul arivistului ce foloseşte femeia ca mijloc de parvenire.

De asemenea, realismul adoptă perspectiva narativă obiectivă. Viziunea “din

spate” și focalizarea zero definesc punctul de vedere al naratorului omniscient și
omniprezent ce relatează evenimentele neinplicat, detașat, creditabil, fiind utilizată
persoana a III-a: “Ion o invită la joc pe Ana, deşi o iubeşte pe Florica”. Alte
particularităţi ale realismului se remarcă prin utilizarea tehnicii detaliului pentru o
redare cât mai fidelă a mediului şi prin veridicitatea şi verosimilitatea întâmplărilor,
evidenţiată de elemente de cronotop reale: Cârlibaba, Cluj, Bistriţa, Bucovina,
Trecătoarea Bârgăului.

Un element de structură semnificativ pentru text este titlul romanului, întrucât

arată intenţia autorului de a face din Ion protagonistul întâmplărilor, dar şi de a sugera
evoluţia lui ca personaj puternic individualizat. Alcătuit dintr-un singur cuvânt, un
substantiv propriu, titlul indică numele cel mai des întâlnit în mediul rural. Acest lucru
nu este deloc întâmplător, arată faptul că modul de a privi lumea, concepţia lui Ion
referitoare la pământ este specifică întregii clase ţărăneşti, Ion fiind tipul generic al
ţăranului ardelean.

“Glasul pământului” şi “Glasul iubirii” sunt “vocile” interioare care motivează

acţiunile personajului. Compoziţional, romanul este alcătuit din treisprezece capitole ce
urmăresc destinul personajului în lumea nedrept alcătuită. Dorinţa de a avea pământ
intră în contradicţie cu iubirea, conflict enunţat încă din scena horei, când joacă alături
de Ana, dar priveşte cu patimă la Florica.

Incipitul şi finalul, construite pe motivul drumului, oferă simetrie romanului

care are o structură circulară. În calitate de prim “personaj” al textului, drumul se
constituie ca un liant, ca intermediar între realitate şi ficţiune. Şoseaua cea mare şi fără
de sfârşit , marcată de o serie de toponime identificabile pe hartă (Cârlibaba, Someş,
Cluj, Bistriţa, Bucovina, trecătoarea Bârgăului) este un transparent simbol al realităţii.
Din această şosea, se desprinde un drum care conduce iniţial cititorul în ficţiunea
romanescă şi care îl va înapoia la final realităţii. Drumul, la început vesel, neted,
jucăuş, înaintează în ritm alert spre Pripas, pentru a surprinde satul în dimineaţa unei
duminici liniştite. La final, drumul bătătorit se deplasează monoton-monoton ca însuşi
mersul vremii, îmbătrânit şi obosit de zvârcolirile vieţii, de patimile şi dramele la care
a fost martor.

Crucea strâmbă, cu Hristosul care îşi tremură trupul jalnic de tinichea ruginită
veghează, atât la început, cât şi la final, o lume rău alcătuită, în care se macină destine
incapabile să se verticalizeze.

Tema foamei ancestrale de pământ a ţăranului român se împleteşte cu tema

iubirii, cu aceea a familiei, a vieţii şi a morţii, cu tema naţională şi cu cea a condiţiei
intelectualului. Scriitorul construieşte astfel o reprezentare a lumii ca totalitate (aspecte
ale lumii rurale precum nasterea, nunta, înmormântarea, diferente economice sau
culturale, relatii familiale) într-o monografie a satului transilvănean de la începutul
secolului al XX-lea, planul monografic fiind o altă caracteristică a romanului. Planul
destinului individual urmăreşte drama lui Ion şi, prin paralelism, destinul tânărului
intelectual Titu Herdelea, care traversează o criză de identitate şi valori. Prin alternanţa
planurilor narative, romanul este o construcţie diegetică stratificată, complexă, reunind
trei fire epice.

Un prim episod semnificativ care susţine tema romanului şi viziunea realistă

despre lume a autorului este scena horei, din capitolul I al primei părţi a romanului,
Glasul pământului. Ţăranii prezenţi la hora de duminică sunt organizaţi în grupuri
distincte, conform normelor mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care joacă
cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe margine, fetele care au rămas nepoftite,
care râd silit. Deşi ar fi vrut să danseze cu Florica, “cea mai frumoasă din Pripas”, Ion
dansează cu Ana, deoarece aceasta “avea locuri, case şi vite multe”, ceea ce ilustrează
conflictul interior al protagonistului stăpânit de forţe contare: cea demonică, de
posedare a pământului şi cea angelică, dragostea pentru Florica.

O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare

în capitolul Sărutarea din partea a doua, Glasul iubirii. Ion, îmbătat de fericire,
îngenunchiază şi sărută pământul ca pe o ibovnică “Acum, stăpân al tuturor
pământurilor, râvnea să le vază, să le mângâie ca pe nişte ibovnice credincioase..
[…]Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea
şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.” Pământul este o sevă a vieţii, o patimă
şi, în mod paradoxal, o sursă a morţii, întrucât aceasta va sfârşi ucis cu o unealtă
agricolă cu care se lucrează pământul atât de drag protagonistului. Scena intră în sfera
patologică. Pământul este pentru ţăran atât idol, cât şi ibovnică, este mai mult decât un
mijloc de câştigare a existenţei. Pământul polarizează toate energiile şi subordonează
întreaga evoluţie a evenimentelor, este spaţiu al acţiunii, mobil al luptei, obiect al
adoraţiei, mama, iubită, obsesie, început şi sfârşit.

Un alt element de structură important este conflictul, întrucât surprinde, cu

mijloace realiste, pericolele încălcării limitelor morale. Destinul lui Ion Pop al
Glanetaşului este pus sub semnul trăirii pătimaşe şi al fatalităţii tragice. Prins în reţeaua
unor conflicte exterioare, eroul se confruntă mai întâi cu Vasile Baciul, ieşind
învingător din acest conflict de interese, deoarece, după moartea Anei şi a lui Petrişor,
tot pământul …era al lui, numai al lui. Conflictul cu George Bulbuc va sfârşi însă
tragic. Oloaga Savista îi va dezvălui lui George legătura dintre Glanetaşu şi Florica, iar
Ion va pieri în miez de noapte, sub lovituri de sapă. Conflictul interior reiese din
profunda dramă de a-şi împărţi viaţa între două chemări, a pamântului şi a iubirii. Se
poate vorbi şi de conflicte secundare, între Ion şi Simion Butunoi pentru o brazdă de
pământ sau de un conflict tragic dintre om şi pământul-stihie.
 Naratorul omniscient şi omniprezent plasează acţiunea într-un spaţiu
paradigmatic al lumii lui Ion, satul Pripas, a cărui existenţă se derulează după vechi
rânduieli, funcţionând ca un spaţiu închis, cu un tipar de existenţă şi de gândire
statornicit prin tradiţii arhaice. Numele simbolic al satului poate sugera blestemul vieţii
trăite în pripă, sfârşite brutal, înainte de vreme (prin sinuciderea Anei, prin moartea
copilului, prin uciderea lui Ion). Timpul în care fiinţează această lume are o durată
bivalentă. Prezentul etern este durata în care fiintează satul ca matrice existenţială, în
vreme ce timpul fragmentar defineşte condiţia omului: Satul a rămas înapoi acelaşi,
parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste
zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele.

Romanul este, în primul rând, o dramă a pământului şi a iubirii. Această dublă

dimensiune a romanului este validată prin relaţiile dintre Ion şi Ana, dintre Ion şi
Florica. Prin scena horei este evidenţiată dilema interioară şi o primă opţiune a eroului.
Dacă la horă Ion ar vrea să joace cu Florica, dar o alege pe Ana, la nuntă ar trebui să
joace cu Ana, dar dansează cu Florica. În antiteză cu intensitatea devastatoare a
emoţiilor resimţite alături de Florica, în relaţia cu Ana, Ion manifestă o indiferenţă rea,
plină de egoism, o cruzime ce reliefează natura instinctuală, violentă a sinelui de
adâncime. Această atitudine sugerează erodarea gravă a valorilor morale şi a omeniei
în sufletul lui Ion. Deşi e vinovat moral pentru sinuciderea Anei, el nu are remuşcări,
cum nu are nici când îi moare copilul, în care văzuse mai ales o garanţie a păstrării
pământurilor lui Vasile Baciul. Pentru toate aceste carenţe morale şi afective va plăti
însă cu viaţa, devorat de glasul pământului şi de glasul iubirii.

Limbajul artistic al lui Rebreanu se individualizează prin respectul pentru

adevăr, de unde iese obiectivarea şi realismul romanului, precum şi prin precizia
termenilor, acurateţea şi concizia exprimării.

Prin complexitatea personajelor şi prin destinele lor ce evidenţiază raporturi

interumane, modele şi sensuri existenţiale, prin temele grave puse în dezbatere, prin
structurile narative şi prin imaginea complexă a lumii ţărăneşti, “Ion” ilustrează perfect
specia roman. Totodată, prin autenticitatea scrierii, prin obiectivitatea reflectării în
operă, prin arta narativă modernă, ca şi prin limbajul artistic inedit atrăgând atenţia prin
simplitate, romanul “Ion” este una dintre creaţiile de excepţie în literatură, o
capodoperă a genului la noi, după cum afirmă şi criticul George Călinescu: “Ion” este
“un poem epic…o capodoperă de o măreţie liniştită”.