Sunteți pe pagina 1din 4

Personajul principal dintr-un roman aparţinând prozei realiste: Ion, Liviu Rebreanu

Introducere:

Liviu Rebreanu, prozator interbelic, este unul dintre scriitorii care dezvăluie în romanele
sale resorturile interioare ale creaţiei. Dintre aceste romane („Ion”, „Răscoala”, „Pădurea
spânzuraţilor”, „Adam şi Eva”), primul se individualizează prin prezentarea unei întregi umanităţi
rurale.
Aspecte generale ale operei:

Publicat în 1920, romanul evidenţiază spaţiul ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea,


în mod realist. Această perspectivă realistă presupune o înţelegere a literaturii ca mimesis, în care
autorul îşi propune să reflecte lumea ca într-o oglindă, în toată complexitatea ei, creând în acelaşi
timp iluzia unei lumi adevărate. Criticul Nicolae Manolescu, în volumul „Arca lui Noe”, încadrează
opera în categoria romanului doric, considerând că iluzia vieţii este aici mult mai importantă decât
iluzia artei. Textul reprezintă un roman, deoarece este o specie a genului epic în proză, cu o acţiune
care se desfăşoară pe mai multe planuri, cu conflicte multiple şi un număr mare de personaje.
Romanul este realist în primul rând prin tema pământului care este, de fapt, miza
conflictului, pentru că el determină în lumea satului poziţia socială şi autoritatea morală a
indivizilor. Acestei teme i se adaugă cea a iubirii, pentru că destinul personajului principal este
definit de aceste două mari coordonate. De fapt, nu pământul se află în centrul romanului, ci dorinţa
lui Ion de a-l avea.
În ceea ce priveşte structura, romanul este alcătuit din două mari părţi complementare, având
în centru pământul, respectiv iubirea: „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, cărora li se
subordonează cele treisprezece capitole cu titluri sugestive: „Începutul”, „Blestemul”, „Sfârşitul”.
O altă trăsătură realistă este prezentarea veridică a oamenilor şi evenimentelor, care se face
încă din incipit. În descrierea drumului care intră în satul Pripas, naratorul estompează distincţia
dintre realitate şi ficţiune şi surprinde cadrul unei lumi în care naraţiunea pare a continua viaţa
însăşi. Detaliile toponimice dau veridicitate prezentării şi îl familiarizează pe lector cu aspectele
etnografice şi sociale ale lumii prezentate. De altfel, romanul insistă asupra aspectelor monografice
ale satului românesc tradiţional: obiceiuri legate de marile evenimente ale existenţei umane
( botezul, nunta, înmormântarea), sărbătorile creştine (Crăciunul), hora, jocul popular.
În planul conţinutului, romanul respectă principiul realist care solicită prezentarea vieţii în
multitudinea ipostazelor sale. Astfel, Rebreanu foloseşte tehnica planurilor paralele, prezentând
simultan viaţa ţărănimii şi viaţa intelectualităţii satului. Se poate vorbi chiar de un roman în roman,
pentru că se urmăreşte în paralel destinul a două familii, aparţinând unor grupuri sociale diferite:
familia Glanetaşu şi familia Herdelea.
Modalităţi de caracterizare, trăsăturile protagonistului:

Personajele sunt construite, de asemenea, în spirit realist, susţinând firul epic al romanului.
Personajul principal este tipic realist, exponenţial pentru o anumită categorie socială, iar structura sa
psihologică este pusă sub semnul unor trăsături dominante: tipul ţăranului, caracterizat printr-o
inteligenţă dură, egoism şi cruzime, dar mai ales printr-o voinţă imensă. Conform delimitării
teoreticianului E. Forster, el este un personaj rotund, având capacitatea de a surprinde cititorul în
mod convingător prin reacţiile şi gesturile lui.
Ion este un personaj eponim (numele său dă numele romanului), realizat prin tehnica
basoreliefului. El domină întreaga lume care gravitează în jurul său (Ana, Vasile Baciu, Florica,
George) şi care contribuie la evidenţierea trăsăturilor lui, a caracterului complex, cu însuşiri
contradictorii: viclenie şi ingenuitate, brutalitate şi delicateţe. Iniţial el este caracterizat în mod
direct de către narator, beneficiind de un portret marcat de calităţi: „iute şi harnic ca mă-sa”;
„munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră”. Elementul fundamental al conflictului, pământul, îi
subordonează toate trăsăturile: „Pământul îi era drag ca ochii din cap”, iar lipsa acestuia apare ca o
nedreptate, ceea ce justifică dorinţa pătimaşă de a avea: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă
degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult...”

Celelalte personaje ale romanului îi evidenţiază caracterul, cu lumini şi umbre, în funcţie


de conflictele în care sunt implicaţi cu toţii. Astfel, învaţatorul Herdelea îl aprecia ca „unul dintre
cei mai iubiţi elevi”, iar doamna Herdelea îl consideră „un băiat cumsecade, muncitor, harnic,
săritor, isteţ”. Optica lor se va schimba însă pe parcursul acţiunii, când Ion va trece în conflictul
dintre invaţător şi preotul satului, de partea celui din urmă.

Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti, prin monologul interior: „Mă


moleşesc ca o babă năroadă!”. Definitoriu pentru personajul principal este conflictul interior între
glasul pământului şi glasul iubirii: deşi o iubeşte pe Florica, fata frumoasă dar săracă, dorinţa de
posesie a pământului îl determină să o aleagă pe Ana, cea „urâţică”, dar bogată. Aceată pendulare a
personajului între cele două coordonate ale existenţei sale, generează şi conflictele exterioare ale
romanului: cu Vasile Baciu pentru obţinerea pământului şi cu George Bulbuc pentru Ana, şi ulterior
pentru Florica.

Cele mai multe trăsături reies însă din caracterizarea indirectă, din faptele şi atitudinea
personajului, din relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, Ion este impulsiv, chiar violent, ceea ce
atrage respectul, teama celorlalţi flăcăi ai satului şi a lăutarilor care cântă la comanda lui şi îl
însoţesc la cârciumă după horă, deşi George este cel care îi plăteşte. Viclenia sa este evidentă în
relaţia cu Ana, pe care o seduce, îi speculează sentimentele, cucerind-o şi lăsând-o să creadă că, de
fapt, ea l-a cucerit. Inteligenţa dură, egoismul, cruzimea îi subordonează toate acţiunile: bătaia cu
George, comportamentul agresiv faţă de Ana. El reprezintă, aşa cum spunea criticul Eugen
Lovinescu, „expresia instinctului de stăpânire a pământului”, având ca trăsături definitorii
„inteligenţa ascuţită”, „viclenia procedurală” şi „voinţa imensă”. Este naiv, in relaţia cu Vasile
Baciu, crezând că nunta îi va aduce şi pământul, fără a încheia o înţelegere legală. De fapt, destinul
personajului principal nu este marcat de conflictele exterioare, cât mai ales de conflictul interior,
generat de relaţia sa cu pământul. Personajul are o dorinţă obsesivă de a stăpâni acest pamânt, iar
elocventă în acest sens este scena sărutării lutului: „Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbraţişeze
huma, s-o crâmpoţească în sărutări!” Acest gest depăşeşte limitele unei reacţii obişnuite, sugerând
patima exagerată pentru pământ, precum şi legătura indestructibilă cu acesta. Personajul trăieşte o
triplă voluptate: a simţurilor, a puterii, a trupului, iar acest moment alegoric exprimă reducerea lui la
esenţă. Din această perspectivă, deznodământul este previzibil: Ion va muri ucis cu ajutorul unei
unelte a pământului, sapa, iar George care-l loveşte nu este decât un instrument al destinului.

Tehnica narativă este tipic realistă. În primul rând, opera respectă principiul cauzalităţii şi al
coerenţei, romanul având o desfăşurare logică şi cronologică. De asemenea, romanul este circular,
simetria incipitului cu finalul (descrierea drumului care intră, respectiv iese din sat), răspunzând
concepţiei romaneşti a lui Rebreanu, care vede în roman „un corp geometric perfect, sferoid”.

Perspectica narativă este auctorială, a naratorului omniscient şi omniprezent, care relatează


la persoana a treia, prin focalizare zero, dând cititorului impresia că stăpâneşte naraţiunea.
Încheierea:

Prin urmare, Liviu Rebreanu construieşte un personaj complex, realist, cu un caracter bine
individualizat şi care rămâne un model pentru proza de acest tip din literatura noastră.
Tema cuplului într-un roman obiectiv studiat/ Evoluţia relaţiilor dintre două personaje ale
unui roman realist studiat - Liviu Rebreanu – Ion
Introducere:

Liviu Rebreanu este un prozator interbelic, creator al romanului realist obiectiv prin apariţia,
în 1920, a romanului Ion; alături de Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu îl
consideră un iniţiator al romanului modern, pe lângă Ion remarcându-se şi alte capodopere ale
romancierului precum Pădurea spânzuraţilor (1922) sau Răscoala (1932).
Elemente realiste prezente în romanul Ion sunt prezentarea în manieră veridică a faptelor
fictive ce compun universul cărţii, tematica socială (drama ţăranului însetat de pământ), aspectul
monografic, precizia coordonatelor spaţio-temporale , circularitatea/simetria compoziţională,
prezenţa unui narator impersonal, obiectiv, la persoana a III-a, căruia îi corespund viziunea
naratologică „din spate”, perspectiva auctorială, focalizarea preponderent zero.

Nivelul personajelor în roman:


La nivelul personajelor, esteticii realiste îi sunt specifice personajele tipice în situaţii tipice,
reprezentative pentru o categorie socială: ţăranul însetat de pământ este principalul exponent al
romanului. Pe de altă parte, personajele sunt în strânsă relaţie cu mediul social în care trăiesc, fiind
un produs al societăţii: faptele lui Ion îşi găsesc până la un punct justificarea în modalitatea prin
care sătenii din Pripas valorizează indivizii în funcţie de unica valoare materială care contează,
pământul.
De asemenea, personajele se pot clasifica în plate şi rotunde, conform tipologiei stabilite de
E.M. Forster în „Aspecte ale romanului”. Ion, protagonist şi personaj rotund, cu evoluţie interioară,
complexitate psihologică, gesturi memorabile şi având capacitatea de a surprinde în mod credibil
cititorul, împlineşte alături de Ana, personaj plat cu vocaţia tragicului, unul dintre cuplurile cu rol
esenţial în evoluţia firului epic şi în conturarea dramei personajului principal.
Evoluţia cuplului:
Diferenţa de statut social: personaj eponim, Ion este prototipul ţăranului sărac, năpăstuit de
soartă, născut în sânul unei familii al cărei tată a risipit pământurile Zenobiei pe băutură. La polul
opus, Ana este singura fiică ce i-a mai rămas lui Vasile Baciu, ţăran înstărit din sat, posesor al
pământurilor soţiei sale; tatăl doreşte să o dea pe Ana lui George, la fel de bogat, pentru a rotunji
averea şi a nu o risipi prin alianţa cu cineva inferior material. Prima scenă în care apar cele două
personaje este chiar descrierea horei, pretext narativ prin care prozatorul realist adună toate
personajele pe aceeaşi scenă. Ion şi Ana bat someşana, apoi Ilie, prieten cu George, îi vede retraşi,
ceea ce dă naştere furiei şi reacţiilor dispreţuitoare ale lui Vasile Baciu. Numindu-l pe Ion „tâlhar,
hoţ, fleandură, nimeni, sărăntoc”, Vasile Baciu decalnşează conflictul exterior principal al
romanului, de esenţă socială.
Viziunea diferită asupra iubirii: Deşi la horă dansează cu Ana, Ion o iubeşte pe Florica,
ţăranca săracă, dar frumoasă a satului. El va avea de ales între a se căsători cu Ana, ceea ce îi
garantează schimbarea statutului social, sau mariajul din dragoste cu Florica şi condamnarea la
sărăcie. Instinctul posesiunii şi dorinţa de a parveni fiind mai puternice, el va pune în practică ideea
seducerii Anei, pe care altfel Baciu nu i-o dă de soţie.
Ana îl iubeşte însă cu sinceritate şi devine victima tragică a lipsei de scrupule şi a nepăsării
lui Ion. Căsnicia lor are, aşadar, la bază nu o motivaţie de ordin afectiv sau valori precum respectul
reciproc sau conştiinţa datoriei, ci în primul rând considerete materiale (pentru Ion) sau de eliminare
a ruşinii provocate în urma abaterii de la morala satului (pentru Vasile Baciu).
Cu alte cuvinte, pentru Ion căsătoria şi iubirea sunt condiţionate material, iar sentimentele
sincere şi intense de dragoste ale Anei nu reprezintă nici pentru Vasile Baciu, nici pentru Ion un
temei demn de luat în seamă, căci în societatea rurală din acest roman femeia reprezintă o
modalitate de parvenire, o sursă de perpetuare a speciei şi două braţe de muncă, după cum observa
G. Călinescu.
Nunta/pregătirile pentru nuntă: Ana înţelege abia la nuntă că deşi este soţul ei, Ion nu o va
iubi niciodată; văzându-l dansând cu Florica, ea îşi explică schimbarea de atitudine a flăcăului de
după noaptea petrecută împreună. Dacă în scena horei Ion i se adresează cu diminutivul Anuţă,
impulsivitatea, nepăsarea şi răceala iau locul falsei afecţiuni de la început; viclenia planului
băiatului este dublată de inteligenţa cu care îi condiţionează pământurile lui Vasile Baciu în
schimbul căsătoriei cu Ana. Perioada premergătoare nunţii se caracterizează prin îndepărtarea celor
doi membri ai cuplului, spre deosebire de pregătirile, în registru idilic, ale nunţii Laurei cu Pintea, în
planul vieţii intelectualilor. Niciun moment de intimitate, nicio încercare de mărturisire a afectului,
niciun gest de tandreţe nu defineşte comportamentul lui Ion.
Căsnicia – dacă în alte romane realiste căsnicia reprezintă o etapă a maturizării afective, a
trecerii la o altă etapă în evoluţia cuplului, marcată de conştiinţa sumării unor reponsabilităţi, în Ion
schimbarea statutului civil nu are consecinţe în ameliorarea relaţiei dintre cei doi. Dispreţuită de
Ion, jignită de Zenobia, Ana petrece tot mai mult timp în tovărăşia lui Dumitru Moarcăş, de la care
învaţă că remediul suferinţei, regăsirea liniştii sufleteşti sunt în moarte. Nici naşterea copilului nu
reprezintă un motiv de refacere a familiei: deşi în momentul naşterii pe câmp Ion este impresionat
de măreţia momentului, dându-şi cu sfială pălăria jos, ulterior el nu se dovedeşte a fi un tată iubitor
sau un soţ grijuliu. Ana îşi pune capăt zilelor, împlinindu-şi destinul de personaj condamnat la o
existenţă tragică, iar pe Ion nici grija copilului ce îi garantează pământurile nu îl preocupă. Dacă
până acum în sufletul lui a dominat glasul pământului, odată cu împlinirea materială eroul simte că
nu poate face un compromis cu glasul iubirii şi râvneşte la Florica, acum nevasta lui George.
Încălcând moralitatea satului prin adulter, Ion moare ucis de George cu sapa în cap, într-o scenă
naturalistă ce reprezintă forma neutră a moralizării.
Concluzie: Cuplul Ion-Ana evoluează previzibil. Naivitatea Anei, lipsa ei de experienţă,
sinceritatea şi intensitatea sentimentelor fac din ea un personaj tragic, iar Ion evoluează în limitele
unor trăsături sufleteşti precum lăcomia, orgoliul nemăsurat, sfidarea moralei lumii satului,
impulsivitatea. Format pe considerente materiale, nu afective, cuplul cunoaşte o involuţie curmată
de moartea celor doi.

S-ar putea să vă placă și