Document bac

ION Liviu Rebreanu “Ion”, primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920), este un roman realist de
tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de Eugen
Lovinescu “cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”, romanul prezintă drama ţăranului
ardelean integrat într-o societate pentru care pământul este, mai mult decât un mijloc de subzistenţă,
un criteriu al valorii individuale. Opera literara “Ion” este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată
pe mai multe planuri, cu un conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample
asupra vieţii. Este roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient ştie mai mult decât
personajele sale şi, omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal, conform unui destin
prestabilit). Într-o ţară în care civilizaţia tradiţională, arhaică a dominat secole de-a rândul, Liviu
Rebreanu a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul setei de
pământ, “Ion”. Opera literară “Ion” a fost publicată în 1920 şi este considerată o adevărată capodoperă
care înfăţişează universul rural in mod realist, fara idilizarea din proza sămănătoristă.( . Curent social,
cultural și literar inițiat la începutulsec. XX,) Realismul este un curent literar aparut ca o reactie impotriva
romantismului si promoveaza redarea cat mai exacta a realitatii prin intermediul unor detalii
numeroase, prin stabilirea clara a timpului si spatiului in care se petrece actiunea, prin transformarea
personajelor in tipologii si prin preferinta pentru tema familiei. Romanul "Ion" de Liviu Rebreanu este un
roman realist, social, interbelic si modern. Opera se incadreaza in curentul realist deoarece regasim
trasaturi specifice. O prima trasatura este prezentarea veridica a realitatii. Este prezentata astfel o lume
violenta( bataia dintre George Bulbuc si Ion, bataile primite de Ana, sinuciderea carciumarului Avrum si a
Anei), dar si o lume in care taranii nu se comporta intotdeauna pe baza unui cod etic. O alta trasatura
este prezentarea obiceiurilor si traditiilor populare. Hramul bisericii, nunta, nasterea, hora sunt aspecte
importante din viata unui om, romanul "Ion" avand aspect de roman monografic. Tema principala a
romanului este problematica pamantului intr-o perioada istorica determinata, coroborata cu viata
sociala a Ardealului de la inceputul secolului al XX-lea. Ca teme secundare intalnim tema familiei si tema
iubirii. Opera se incadreaza astfel in realism, propunandu-si sa redea realitatea intr-un mod veridic si
critic. O prima scena semnificativa pentru tema si viziunea despre lume se afla in capitolul "Zvarcolirea"
unde Ion, aflandu-se la cosit, contempla holdele satului dornic sa le ia in stapanire. Acesta cuprinde lotul
familiei si simte nevoia sa il imbratiseze. Contemplarea pamantului ii ofera personajului stari
contradictorii, de admiratie, dar si de nemultumire ca a pierdut cea mai mare parte. O alta scena
semnificativa se afla in capitolul "Sarutarea". Este o scena memorabila ce ilustreaza relatia taranului cu
pamantul sau. Ion primeste pamanturile lui Vasile Baciu legal. Este primavara si merge sa le vada pentru
prima oara deoarece "dragostea lui avea nevoie de inima mosiei". In mijlocul delnitei, Ion se apleaca si
saruta pamantul, simtind un fior rece ametitor. Implinit, personajul isi vede puterile hiperbolizate: "Se
vedea acum mare si puternic ca un urias din basme" Titlul valideaza conditia de personaj eponim a
protagonistului. Rasturnat, titlul reda un pronume personal de persoana I, exprimand conditia tuturor
taranilor din acea vreme. Caracterul obiectiv este susţinut prin specificul relaţiei narator-personaj şi al
naratorului omniscient şi omniprezent . Se observă obiectivitatea, impersonalitatea naratorului,
naraţiunea la persoana a III-a, atitudinea detaşată în descriere. Naratorul omniscient ştie mai mult decat
personajele sale şi, omniprezent, dirijeaza evoluţia lor ca un regizor universal. El hotărăşte traiectoriile
existenţei personajelor, conform unui destin prestabilit şi legii cauzalităţii. Efectul asupra cititorului este
de iluzie a vieţii, datorat veridicităţii romanului. Actiunea incepe intr-o zi de duminica in care locuitorii
satului Pripas se strang in curtea Todosiei la hora. In centrul actiunii sta Ion, taran sarac a carui unica
dorinta este averea. Desi o iubeste pe Florica, acesta o ia la joc pe Ana datorita averii sale. Ana ii este
promisa de catre tatal ei lui George Bulbuc, un alt taran sarac. Pentru a face rost de pamanturile Anei,
Ion o lasa insarcinata pe Ana, fiind nevoiti sa se casatoreasca. La nunta, Ion isi da seama ca tot pe Florica
o iubeste. Ducand o viata zbuciumata Ana se sinucide. Nici moartea sotiei, nici cea a fiului nu il opresc pe
Ion din vizitele la Florica. Sotul Floricai, George Bulbuc, afla de vizitele lui Ion si, prinzandu-l acasa la
Florica, il omoara. George Bulbuc este arestat, iar averea lui Ion revine bisericii. Structura romanului este
simetrica, circulara, deoarece incipitul si finalul prezinta aceleasi cinci imagini, dar in ordine inversa.
Simetria se pastreaza si la nivelul planurilor actiunii. Exista doua planuri paralele care prezinta
evenimente din viata a doua familii din medii sociale diferite. Trecerea de la un plan la altul se face prin
tehnica narativa a alternantei. Conflictul este, in principal, extern de natura sociala declansata intre
taranii saraci si cei instariti. Acest conflict este evidentiat inca din incipit cand, la hora, taranii instariti
stau de o parte, iar ce saraci de alta parte. In centrul acestuia se afla conflictul principal al romanului,
intre Ion si Vasile Baciu, declansat de dorinta lui Ion de a avea pamant, considerand ca o data cu acesta
se va bucura nu numai de bunastare, ci si de respect din partea celorlalti. Exista si un conflict secundar
manifestat la personajul principal, in sufletul caruia se o sa lupta intre patima pamantului si patima
iubirii. In opinia mea, tema romanului este reprezentata de drama familiei taranesti lipsita de pamant.
Romanul este o adevarata monografie a satului transilvanean de la inceputul secolului al XX-lea ilustrand
conflictul generat de lupta pentru pamant intr-o lume in care statutul social al individului este dat de
averea pe care o are.

Caracterizarea personajului Ion Liviu Rebreanu “Ion”,

primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920), este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică
rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de Eugen Lovinescu “cea mai puternică
creaţie obiectivă a literaturii române”, romanul prezintă drama ţăranului ardelean integrat într-o
societate pentru care pământul este, mai mult decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii
individuale. Opera literara “Ion” este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe
planuri, cu un conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii. Este
roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii (la persoana
a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi,
omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit). Într-o ţară în
care civilizaţia tradiţională, arhaică a dominat secole de-a rândul, Liviu Rebreanu a readus problematica
țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul setei de pământ, “Ion”. Opera literară “Ion” a
fost publicată în 1920 şi este considerată o adevărată capodoperă care înfăţişează universul rural in mod
realist, fara idilizarea din proza sămănătoristă.( . Curent social, cultural și literar inițiat la începutulsec.
XX,) Prezentarea statutului social,psihologic si moral Din punct de vedere social,Ion este flacau sarac din
satul Pripas.Cu toate acestea, este respectat de flacaii din sat si temut de tigani, care canta la comanda
lui si il insotesc la carciuma dupa hora, desi George Bulbuc este cel care ii plateste.Drama lui este de a nu
putea semnifica nimic in ordinea sociala si umana a lumii,din cauza lipsei averii.Calitatile personale nu
sunt luate in seama in cadrul acestei ierarhii, de aceea personajul este pus in situatia de a alege intre
iubirea pentru frumoasa Florica si pamanturile Anei,femeia urata dar bogata. Statutul psihologic al
personajului îi redă modul de gândire. Pe parcursul operei, acesta se modifică treptat. Mentalitatea lui
Ion este dominată de încercarea dobândirii pământurilor, punând îmbogățirea mai presus de orice alt
sentiment: acesta renunțând la iubirea pentru Florica în favoarea oportunității de a-și mări averea „Și
pentru o muiere să rămân o viață calic?”. Căsătoria cu Ana și intrarea în posesia pământurilor lui Vasile
Baciu îl face pe Ion să fie mai încrezător în sine „semeț și cu nasul pe sus”. Ulterior, realizează că fericirea
sufletească nu constă în lucruri materiale, ci în liniștea și împlinirea pe care o resimte în momentul în
care este cu persoana iubită „Ce folos atâtea pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu e al tău?”.
Marcat de un conflict interior între glasul iubirii și glasul pământului, dilemele eroului se soluționează
prin moartea acestuia, astfel Ion reprezintă un personaj profund realist cu o psihologie bine
individualizată. Statutul moral este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale. Orgoliul protagonistului
reiese din replica sa față de Vasile Baciu „Da’ ce să fac cu ea?”. Ion este caracterizat atât de hărnicie,
care reiese din faptul că „ îi plăcea să muncească și respectea toate orele de muncă, exact ca ceilalți
săteni, care se trezesc la primele ore ale dimineții”, ambiție – atitudinea față de pământ și dispoziția sa
de a trece peste orice ca să își atingă scopul și inteligența nativă, care se desprinde din ideea lui Ion de a
se căsători cu Ana pentru a se îmbogăți. Evidentierea unei trasaturi de character prin 2 secvente
comentate O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină de
monografie, descrierea horei este, de asemenea, ocazie de prezentare a organizării ierarhice a satului. În
această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi datorită calităţilor și
autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat prin apelativele folosite de Vasile Baciu ( sărăntoc, hoţ
şi tâlhar) care scot la iveală latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei
rănite, cu rădăcini adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se
declanşează latenţe obscure ale comportamentului său. Ion cade într-o demenţă a deziluziei. Setea de
răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii
de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi cu Ana şi cu pământurile acesteia. O a doua secvenţă
semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu greu apare în capitolul Sărutarea.
Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale ale relaţiei ţăranului cu pământul său. E
primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că “ dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.”
Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă “anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută “cu voluptate”;
“şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, îşi vede puterile hiperbolizate: “Se
vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele
lui, învins. – ilustrarea a două componente de structură, de compoziţie şi de limbaj ale romanului
studiat, semnificative pentru construcţia personajului ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii
temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare, registre
stilistice, limbajul personajelor etc.); Accentul pus pe zugrăvirea personajului principal se reflectă în
construcţia acţiunii. Pe scurt, povestea are la bază dorinţa unui ţăran sărac, dar harnic, de a-şi depăşi
condiţia şi de a-şi satisface setea de pământ.Ascultând glasul acestei dorinţe primordiale, el seduce o
fată bogată, pe care nu o iubeşte, silind pe tatăl acesteia -Vasile Baciu- să permită căsătoria lor. Ion
devine un personaj complex prin faptul că nu se limitează la satisfacerea primei sale pasiuni. Îşi doreşte,
cu aceeaşi încrâncenare, satisfacerea glasului iubirii, din nou o imposibilitate, deoarece Florica, prima sa
iubire, este acum căsătorită cu George Bulbuc. În încercarea de a se împotrivi destinului său, de a stabili
o ordine proprie, subordonată ambiţiei şi dorinţelor sale, Ion încalcă legi nescrise. Determinând moartea
copilului său Petrişor, prin neglijenţă, şi a Anei, care, conştientă că nu este iubită, se spânzură, ridicând
mâna împotriva părinţilor, revoltându-se împotriva binefăcătorului său-învăţătorul Herdelea, comiţând
adulter, Ion suportă în final pedeapsa implacabilelor legi ale vieţii. Nu întâmplător este ucis cu o sapă,
unealtă legată de pământul care îl supune pentru ultima oară. Conflictul principal care stă la bază temei
romanului îl are, de asemenea, în prim-plan pe Ion. Conflictul exterior între Ion şi Vasile Baciu, care nu
vrea să-şi dea fata după un “sărăntoc”, ci după alt “bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri
vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii. În plan secundar există mai multe
conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ care fusese înainte a Glanetaşilor între
Ion şi George Bulbuc, un sărăntoc şi un ,,bocotan’’. Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este
caracterizat direct, atât de către narator: “iute şi harnic, ca mă-sa”; “ munca îi era dragă, oricât ar fi fost
de grea, ca o râvnă ispititoare”, cât şi de alte personaje, în diferite momente ale acţiunii: “Ion e băiat
cumsecade; e muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria Herdelea); “ eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un
om de nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii ”( preotul Belciug).
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: “ Mă moleşesc ca o babă
năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe…” Caracterizarea indirectă se
realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin limbaj, personajul dovedeşte abilitate de
adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile planurilor sale-îşi nuanţează limbajul în
funcţie de interlocutor, folosind registre diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu,
agresiv cu cei care îi ameninţă scopurile. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: “avea ceva straniu în
privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături
variate precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu
alte personaje influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în contact,
dovedind statutul său de personaj central. Ion este un personaj memorabil, învins de orgoliul sub
impulsul căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine psihologic și moral.Este un personaj
complex, deoarece ilustreaza viata omului puternic,ce se lasa condus de legi nescrise si de instinctual de
posesiune.

Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

(1930), este un roman subiectiv modern, psihologic/ de analiză și introspecție/ al experienței. El

răspunde dorinţei lui Eugen Lovinescu de înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină
a subiectului, perspectiva narativă unică, subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-
subiectiv şi obiectiv, autenticitate, prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism. Tema romanului este
condiția intelectualului însetat de absolut într-o societate inferioară. Protagonistul romanului, Ştefan
Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator autodiegetic . Prin el Camil Petrescu introduce în literatura
română un nou tip de personaj. El reprezintă tipul intelectualului “ca structură de caracter”, intransigent
şi inadaptat. Într-o călătorie de căutare a sinelui, personajul se transformă pe parcursul romanului și își
notează cu atenție traseul interior. Statutul social al lui Gheorgidiu suferă mai multe schimbări. Inițial
este prezentat ca student la filizofie sărac , dar apreciat în mediul universitar. Ca tânăr căsătorit, are o
existență modestă și fericită. După primirea moștenirii de la unchiul Tache, este obligat să pătrundă în
high life-ul societății bucureștene și să se implice în afaceri. Refuză însă oportunismul mercantil și se
detașează de cercul Elei. Se înrolează , și în a doua parte a romanului are statutul de sublocotenent în
armata română ce răspunde de plutonul 9 ca vârf al avangardei. În final, rănit, lăsat la vatră, divorțează
și cedează o parte din bunurile sale Elei. Psihologic, Gheorghidiu este un personaj caracterizat de un
puternic conflict interior. Orice aspect al existenței este pus sub lupa analizei și raportat la un sistem
superior, absolutist. Atunci când idealurile îi sunt contrazise de realitate, încearcă să stăpânească
deziluzia prin luciditate, iar luciditatea îi alimentează drama. Se dovedește astfel o natură dilematică, ce
încearcă să găsescă răspunsuri la întrebări legate de aspectele esențiale ale existenței. Moral, personajul
este un apărător al principiilor de viață și al adevărului . Inadaptarea vine din respingerea falsității și a
meschinăriei. Detașează valoarea de nonvaloare, și are o ierarhie a lucrurilor pe care le respectă sau pe
care le consideră nesemnificative. Transformarea sa este, de asemenea, de ordin moral. Descoperind
darul vieții în sine și a solidarității umane, renunță să mai lupte pentru o relație pusă sub semnul
frivolității care l-a putut duce în pragul crimei. Rămâne însă disponibil pentru viitor, maturizat de
experiențele asumate. O trăsătură definitorie a personajului este orgoliul superiorității. Episodul vizitei
la unchiul Tache, din capitolul II, “Diagonalele unui testament”, ilustrează orgoliul superiorității
personajului prin antiteza între atitudinea lui Ştefan Gheoghidiu şi cea a membrilor familiei sale,
caracterizaţi de tarele sociale ale parvenitismului, inculturii şi suficienţei. În casa sa mare ca o cazarmă,
într-o odaie ce îi slujeşte de sufragerie, birou şi dormitor, locuieşte personajul Tache Gheorghidiu, avar,
bogat, bătrân şi ursuz. Membrii familiei se strâng atraşi de viitoarea moştenire. Gheorghidiu observă cu
ochi critic și satiric tipologii balzaciene precum cea a arivistului Nae Gheorghidiu, deputat, îmbogăţit prin
zestrea nevestei urâte şi diforme, demagog, abil şi periculos. Discutându-se despre idealismul naiv al
tatălui naratorului, Corneliu, profesor universitar care îşi cheltuia leafa scoţând gazete, Ştefan are apără
orgolios principiile acestuia, învinuind pe cei care acceptă moştenirile în bloc. O moştenire se însoţeşte,
spune personajul, cu un obraz gros, un stomac capabil să digere orice, şi o coloană vertebrală foarte
flexibilă. Consternarea generală este adâncită de muţenia în care cade unchiul Tache. Ulterior acesta se
va dovedi impresionat de îndrăzneala eroului. Ela îl privește cu admirație și Gheorghidiu este mulțumit
de alegerea soției sale, făcută din dragoste. Diferenţa între “intelectualii” figurilor bucureştene şi
adevărata factură a intelectualului ce se dedică unei idei subliniază superioritatea morală a personajului.
Un alt episod ilustrativ pentru orgoliul superiorității este cel de la popota ofiţerilor din capitolul ”La
Piatra Craiului, în munte…”, unde are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia
prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărţite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei-
“femeia să fie femeie şi casa căsă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”-căpitanul Corabu, la cele
idealiste-femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte- căpitanul Dimiu. Gheorghidiu îşi
dovedeşte din nou orgoliul și poziţia intransigentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi
au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară
conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea
transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă-“discutaţi mai bine ceea ce vă pricepeţi” este aceea a
unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemenţă ceea ce este mai puţin.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând evoluția psihologică a
personajului . Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în care problema primei
părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un triumf moral. Ştefan Gheorghidiu,
sublocotenent , asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa
Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale de
dragoste. Student la filozofie, este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una din cele mai frumoase fete
de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face
fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme
fericit, în scene de împlinire casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru.
Iese la iveală o faţă a Elei care îl nemulțumește pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru
bani, plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, ziarist, monden şi extrem
de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Excursia la Odobești aruncă cele mai negre
suspiciuni asupra fidelității Elei. Povestea evoluează cu o serie de certuri şi împăcări, care culminează cu
despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga acasă, găseşte casa goală “ca un
mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în capitolul “Asta-i
rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la verişoara Anişoara . Înrolat lângă
Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape. Revenit într-o permisie,
zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa despre trecerea pe numele ei a unei
sume la Banca Generală îi accentuează suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără
învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi și de a-i ucide. Surprins pe străzi de un colonel , se întoarce pe
front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine
a războiului demitizată, în care la atac “nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”, combatantul
de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre care cea mai puternică
este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că lupta se dă împotriva
propriilor divizii, “capturarea” de propriii tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele acestui tablou
realist al luptei de eliberare a Ardealului . Rănit, se înapoiază la Bucureşti, unde se descoperă maturizat,
obosit de îndoieli şi suspiciuni care l-au dus altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte
pentru această relaţie. Despărţirea de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou
pentru alte experienţe. Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a
viitorului. Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în planul
conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. După eșecul în
domeniul filozofiei, personajul pornește în căutarea arhetipului feminin . Suferinţa pe care o provoacă
dezamăgirea în iubire în prima parte a romanului îşi dovedește inconsistenţa în confruntarea cu trăirea
extremă din a doua parte, cu descoperirea solidarităţii colective. În final, Gheorghidiu caută doar
aparent adevărul despre Ela, pe parcurs se caută și se regăsește pe sine, evoluat către o altă etapă a
maturizării. Există și un conflict exterior de imagine între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei
geloziei. După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,
Gheorghidiu nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat de Ela pentru
superioritatea intelectuală, centru al vieții de cuplu, Gheorghidiu își pierde fascinația asupra Elei pentru
lucruri pe care le respinge din principiu-îmbrăcăminte de lux, dansuri la modă şi jocuri de salon. Acest
conflict are ca urmare certuri și despărțiri, atingând cote paroxistice când Gheorghidiu hotărăște să
dezerteze de pe front și să-și ucidă rivalul. De asemenea, în plan secundar există un conflict între
Gheorghidiu şi propria familie pentru moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins,
cedând după parastas o parte din avere rudelor. Inadaptarea personajului reiese din lipsa
instrumentelor de luptă cu o societate prost construită. Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, Ultima
noapte de dragoste îi conturează, prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria
„sufletelor tari”( „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistiuţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am
văzut idei”). El aduce în literatura română un nou tip de personaj cu o viață sufletească puternică, ce se
dezvăluie într-un lung și tensionat monolog interior

Plumb de George Bacovia

Prin George Bacovia în literatura română se produce o necesară schimbare a poeziei de început de secol
XX, o ruptură față de schema romantică anterioară. Poezia ”Plumb” (1916) este de la început salutată de
Macedonski și de cercul acestuia ca artă poetică aparținând simbolismului. Simbolismul este un curent
literar european apărut ca reacție la naturalism și la parnasianism. Textul poetic se înscrie în acest
curent prin folosirea simbolurilor și a corespondenței, tehnica repetițiilor, cromatica specifică și
dramatismul trăirilor eului liric. Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen explicit
nu scoate la iveală starea eului liric sau motivul acestei stări. Totul se sugerează cu ajutorul cadrului din
elementele căruia fac parte : sicrie, flori de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de plumb. Fiecare este
un simbol care crează puternica impresia a pustiirii sufletești bacoviene. Puținele mijloace folosite (
conform cerinței lui Verlaine: ”Ia elovența și sucește-i gâtul!”) sunt investite cu abilitatea de dezvăluire a
unei profunde stări sufletești. Poezia aparține simbolismului și prin folosirea repetițiilor care cultivă
cadența gravă, interioară a versurilor. Substantivul ”plumb” este lait-motiv central. Sunt prezente
eufonii, repetarea consoanelor și a vocalelor închise-m, n, u, î . Pe lângă recurențe fonetice și lexicale ,
întreaga structură a poeziei se bazează pe paralelismul sintactic ce adâncește impresia de repetare
obsesivă a unei stări. Totuși, așa cum observa Manolescu, muzica nu mai e una a consonanței, ci
disonantă, dizarmonică, expresionistă precum strigătul lui Munch. Poezia Plumb este o artă poetică
deoarece are ca temă atitudinea poetului față de societatea burgheză artificială, dar și față de propria
afectivitate. O primă imagine poetică reprezentativă pentru temă este aceea a mediului închis, sufocant
al cimitirului. Cromatica cenușie, opacizată se asociază cu sentimentul dezolării, al depresiei acutizate,
fără posibilitate de eliberare. ”Dormeau adânc sicriele de plumb/ Și flori de plumb și funerar vestmânt”.
Multe poezii bacoviene încep cu caii-putere ai verbului. ” Dormeau”, la imperfect, alături de epitetul
”adânc” sugerează nemișcarea, încremenirea într-o durată nedeterminată. Imaginile vizuale, în structura
antitetică- flori -gingăție, viață- de plumb- natură mineralizată, moartă, sunt completate de imagini
auditive cu sonorități lugubre sau tactile ( sinestezii) ce subliniază amenințarea sfârșitului: ” și era vânt”,
”și scârțâiau coroanele de plumb”. Tabloul culminează cu claustrarea în spațiul cavoului, ilustrare a
”sfârșitului continuu bacovian”. A doua imagine semnificativă este cea simbolică a ” amorului de plumb”
ce apare în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul devenind confesiv.
Metafora ”amorul meu de plumb” sugerează ” mineralizarea” sentimentului, apăsarea pierderii iubirii.
Imaginea sinestezică ” dormea întors…și-am început să-l strig…” amintește motivul folcloric al morții ca
întoarcere către apus. El se asociază cu un efort disperat al eului liric de recuperare a sentimentului.
Metafora finală ”și-i atârnau aripile de plumb” pune în opoziție zborul și căderea ca pierdere definitivă a
speranței. Titlul– element recurent, este termen cheie al semnificațiilor textului. Cuvântul plumb este
prezent în șase din cele opt versuri ale poeziei. El sugerează starea de apăsare, greutate, angoasă,
închiderea orizontului, culoare ternă, lipsită de strălucire, toxicitate. Sonoritatea însăși a cuvântului-
patru consoane și o singură vocală închisă simbolizează închiderea într-un pesimism organic. Figurile
semantice exploatează sensuri din câmpul lexical predominant al morții: sicrie de plumb, funerar
vestmânt, cavou, coroane. Epietetele au legătură cu cromatica specifică – ”de plumb”, ”funerar”.
Autorul însuși mărturisește obsesia pentru plumb, simbol saturnian în poemele lui Baudelaire: ”Plumbul
ars este galben; sufletul ars este galben”. Culoarea nu e numai obsesivă, ci și de o mare materialitate.
Dacă simboliștii erau în general decorativi, Bacovia e pictural, aplică vopseaua direct din tub sau cu latul
cuțitului. Monocromia tabloului are tușe groase și de impact în sugerarea angoasei. Prin atmosferă,
sonoritate, folosirea sugestiei, a simbolului și a corespondențelor, zugrăvirea stărilor sufletești ale unui
personaj sui-generis în care se ipostaziază eul liric în raport cu lumea, poezia Plumb este o artă poetică
simbolistă reprezentativă.

Tema clasică-triumful binelui asupra răului este îmbogățită de viziunea realistă a autorului.

Realismul viziunii este dat de fixarea cu minuțiozitate în detalii a caracterelor personajelor: craiul are
orgoliu familial, împăratul Verde este naiv și ușor de manipulat, împăratul Roș este aspru, cârcotaș.
Autorul scoate în evidență psihologia personajelor. Creangă are plăcerea cuvintelor; firul epic este, de
fapt, un pretext pentru elemente de viață interioară, pentru momente de sărbătoare, de bucurie
colectivă, de familiaritate. Creangă nu e satiric-el râde de oameni, cu oamenii. Personajele sunt
individualizate prin limbaj și dovedesc obiceiurile verbale ale omului de la țară: expresii dialectale,
regionalisme, propoziții eliptice, interjecții: ” ghijoagă urâcioasă”, ”una ca dumneata”. Limbajul
personajului principal evoluează în fapt odată cu acesta. De asemenea, realismul lui Creangă reiese din
faptul că fantasticul său e umanizat și localizat în Humulești, cronotop arhetipal al operei. Ilustrativă este
în acest sens și relația între protagonist și antagonist, între Harap-Alb și Spân. Harap-Alb este inițiatul,
tânărul care parcurge un drum al maturizării necesare, dar care dovedește calitatea neprețuită a unui
fond moral superior („- Fii incredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima ta cea buna te ajuta,
Harap-Alb, zise Sfanta Duminică..”); Spânul este omul lingușitor, mincinos și abuziv care își maschează cu
greu malignitatea (”Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”;”Spânul, bodrogănind din gură, nu
știa cum să-și ascundă ura”.) Chiar monștrii sunt țărani cu calități deosebite, dar nu surprinzătoare în
varietatea lumii satului. Un prim episod ilustrativ pentru textul narativ este cel al coborârii fiului de crai
în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul obstacol
greu de trecutpădurea labirint-” un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”, fiul de crai
cade în capcana Spânului. Notația naratorului evidențiază diferența între cele două personaje: ”Fiul
craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă
experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească,
ignoră răul. Schimbarea identității înseamnă, de fapt, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic
dobândit oglindește noblețea sufletească a slugii, contrastul între esență și aparență. Jurământul pe
ascuțișul sabiei-simbol heraldic cavaleresc- închide inițierea în limitele sacrului. La ieșirea din fântână,
Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale . Un alt episod ilustrativ
este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a traversat
etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea ajutorului, a
învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este o încercare dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și
își respectă până la sfârșit cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește în sine”.
Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb,
înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul
spusese verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată.
Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul
lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului. – analiza, la alegere, a două componente de
structură și limbaj, semnificative pentru relația între cele două personaje, din seria: acțiune, conflict,
modalități de caracterizare, limbaj. Acțiunea se desfășoară conform schemei epice a basmului. Echilibrul
inițial- ”Amu cică era o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului
Verde. Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce împărăția.
După încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se dovedește a fi Sfânta
Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său. Lipsit de răbdare și înșelat de
aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât și pe calul cel rărciugos. Dar, pentru
că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece proba craiului și va ca primi sfaturi
testamentare să se ferească de omul spân și de omul roș. Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de spân.
Ajuns la curtea lui Verde Împărat, HarapAlb trece prin trei probe: a aducerii salăților din grădina ursului,
a cerbului fermecat și a pețirii fetei Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul,
Sfânta Duminică, crăiasa albilelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă.
Cultivă calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului Verde, este ucis
de Spân și este înviat din nou de fata Împăratului Roș, eliberat de puterea jurământului. Răufăcătorul
este pedepsit de cal și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o veselie care ține ani
întregi. Finalul are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată de întoarcerea la
discrepanța socială: ”cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară
cine nu, se uită și rabdă.” Harap-Alb este caracterizat in mod direct, de catre narator, de catre celelalte
personaje sau prin autocaracterizare. La inceput, personajul este cunoscut sub sintagma de ,,fiul
craiului” intrucat nu are o identitate definita, urmand ca prin parcurgerea drumului initiatic sa-si
gaseasca un nume. Astfel, naratorul ii evidentiaza inca de la inceput lipsa de experienta si naivitatea-
,,boboc in felul său”. Prin intermediul autocaracterizarii, fiul craiului marturisește spanului: ,,din copilaria
mea sunt deprins a asculta de tata”. Batrana care il ajuta sa-si hotarasca si sa-si pregateasca plecarea i se
adreseaza cu ,,luminate craisor”, fiind convinsa ca tanarul are un destin stralucit pe care trebuie sa-l
implineasca, îi evidențiază calitățile morale , ,,puterea milosteniei si inima sa cea buna” , dar îl și
dojenește numindu-l ,,slab de inger, mai fricos decat o femeie”. Fetele imparatului Verde, ii recunosc
calitatile: ,,Harap-Alb, sluga lui, are o infatosare mult mai placuta si seamana a fi mult mai omenos”, în
opoziție cu Spânul: ”Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” Totodata, Harap-Alb este caracterizat
si in mod indirect, prin limbajul sau, fapte si comportament , relatia sa cu celelalte personaje si chiar prin
intermediul numelui sau. Fiu iubitor si dornic sa obtina aprecierea tatalui, se supara si se intristeaza cand
vede rusinea acestuia, si se hotaraste să-i obtină aprobarea: ,,nu m-oi mai intoarce, să stiu bine ca m-oi
intalni si cu moartea in cale”. Relatia cu celelalte personaje dezvaluie caracterul nobil al lui Harap-Alb. El
este respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci personaje fantastice, ”era tovaras, era
partas la toate,(…) prietenos cu fiecare”. Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de
nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune, lumea căzută în dezechilibru își va
reface constant organicitatea.

Caracterizarea lui Harap-Alb Considerat a fi cel care a consacrat specia basmului în literatura română,
Ion Creangă preia în ”Povestea lui Harap-Alb”( ”Convorbiri literare”- 1877) schema populară, dar o
umple de viață prin realismul abordării și prin atmosferă. Personajul principal, eponim, are un loc central
în desfășurarea epică, celelalte personaje evoluând din perspectiva rolului pe care îl joacă în formarea
acestuia. Ipostazele sociale în care este prezentat pot fi asimilate etapelor inițierii (bildungsroman): fiu
de crai, slugă, pețitor, împărat. Trecerea de la un statut social privilegiat la unul inferior, dificil, este
asociată în antiteză cu îmbogățirea interioară, pentru ca în final valoarea celor două planuri -material și
spiritual- să coincidă ca dreaptă recompensă. Psihologic, Harap-Alb este inițiatul, tânărul care parcurge
un drum al maturizării necesare. Deși se plânge de soarta sa, și-o asumă și perseverează în înfruntarea
acesteia. El are psihologia omului care suferă pe nedrept, dar care încearcă să rezolve această situație cu
mijloacele cinstei, curajului și bunătății. În demersul său este susținut de prieteni deoarece dovedește
calitatea neprețuită a unui fond moral superior („- Fii incredintat ca nu eu, ci puterea milosteniei si inima
ta cea buna te ajuta, Harap-Alb, zise Sfanta Duminică..”). În conflictul dintre protagonist și antagonist el
reprezintă binele, care învinge dacă este susținut neabătut . O calitate principală a personajului este
noblețea morală a acestuia. Un prim episod ilustrativ pentru această calitate este cel al coborârii fiului
de crai în fântâna- simbol ambivalent al vieții și al morții. Convins să se lase însoțit de Spân la primul
obstacol greu de trecutpădurea labirint-” un loc unde i se închide calea și încep a i se încurca cărările”,
fiul de crai cade în capcana acestuia. Notația naratorului evidențiază diferența între cele două personaje:
”Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește Spânului…”. Dacă Spânul are o îndelungă
experiență în exploatarea slăbiciunilor celorlalți , fiul de crai, protejat până atunci la casa părintească, nu
crede în relele intenții ale celui de lângă el și judecă lumea după modelul său moral. La ieșirea din
fântână, Harap-Alb va fi nevoit să înfrunte sarcinile dificile ale unei noi etape existențiale . Un alt episod
ilustrativ este cel final, în care are loc pedepsirea răufăcătorului și restabilirea echilibrului. Harap-Alb a
traversat etapele inițierii, a devenit îndurător și tolerant, a învățat prudența, răbdarea, valoarea
ajutorului, a învățat să ocolească vicleșugurile. Deși este cea mai dificilă încercare, duce Spânului pe fata
împăratului Roș și își respectă cuvântul dat. Spânul urzește planuri de răzbunare și ”icnește în sine”.
Deconspirat, retează capul lui Harap-Alb, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și ucis. Harap-Alb,
înviat de apa vie și apa moartă a fetei împăratului Roș, este pregătit să conducă împărăția. Spânul
spusese verișoarelor sale: ” Hei, dragele mele vere…d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă
dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”. Filozofia sa de viață este infirmată.
Harap-Alb dovedește milă și prietenie față de cel lipsit. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul
lumii, într-o concluzie în final pozitivistă a autorului. – analiza, la alegere, a două componente de
structură și limbaj, semnificative pentru relația între cele două personaje, din seria: acțiune, conflict,
modalități de caracterizare, limbaj. Acțiunea are în centru formarea personajului principal. Echilibrul
inițial- ”Amu cică era o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii Împăratului
Verde. Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i conduce împărăția.
După încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare ce se dovedește a fi Sfânta
Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl său. Lipsit de răbdare și înșelat de
aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna cerșetoare, cât și pe calul cel rărciugos. Dar, pentru
că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de aceștia. Va trece proba craiului și va ca primi sfaturi
testamentare să se ferească de omul spân și de omul roș. Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de spân.
Ajuns la curtea lui Verde Împărat, HarapAlb trece prin trei probe: a salăților din grădina ursului, a
cerbului fermecat și a pețirii fetei Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante-calul,
Sfânta Duminică, crăiasa albilelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă.
Cultivă calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului Verde, este ucis
de Spân și este înviat de fata Împăratului Roș, eliberat astfel de puterea jurământului. Răufăcătorul este
pedepsit și restabilirea echilibrului este încununată de nuntă și de o veselie care ține ani întregi. Finalul
are funcție metatextuală-de ieșire din spațiul ficțional marcată de întoarcerea la discrepanța socială:
”cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și
rabdă.” Harap-Alb este caracterizat în mod direct, de catre narator, de către celelalte personaje sau prin
autocaracterizare. La inceput, personajul este cunoscut sub sintagma de ,,fiul craiului” intrucat nu are o
identitate definita, urmand ca prin parcurgerea drumului initiatic sa-si gaseasca un nume. Prin
intermediul autocaracterizarii, fiul craiului marturisește spânului: ,,din copilaria mea sunt deprins a
asculta de tata”. Batrâna care îl ajută, i se adreseaza cu ,,luminate craisor”, fiind convinsa ca tanarul are
un destin stralucit pe care trebuie sa-l implineasca. Ea îi evidențiază calitățile morale , dar îl și dojenește
numindu-l ,,slab de inger, mai fricos decat o femeie”. Fetele imparatului Verde ii recunosc meritele:
,,Harap-Alb, sluga lui, are o infatosare mult mai placuta si seamana a fi mult mai omenos”, în opoziție cu
Spânul: ”Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” Totodata, Harap-Alb este caracterizat si in mod
indirect, prin limbajul sau, fapte si comportament , relatia cu celelalte personaje si chiar prin intermediul
numelui sau. Fiu iubitor si dornic sa obtina aprecierea tatalui, se supara si se intristeaza cand vede
rusinea acestuia, si se hotaraste să-i obtină aprobarea: ,,nu m-oi mai intoarce, să stiu bine ca m-oi intalni
si cu moartea in cale”. Relatia cu celelalte personaje dezvaluie caracterul nobil al lui Harap-Alb. Ajută
micile vietăți fără să aibă nimic de câștigat, își respectă cuvântul dat în detrimentul propriilor interese.
Pentru cele cinci personaje fantastice, ”era tovaras, era partas la toate,(…) prietenos cu fiecare”.
Atmosfera de bucurie în care ne introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri fericite. Conform
viziunii pe care o propune, lumea căzută în dezechilibru își va reface constant organicitatea, construcția
personajului principal oglindind această concepție.

Moara cu noroc de Ioan Slavici Nuvelă psihologică/realist

– încadrarea în curent, perioadă, orientare tematică; În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în
literatura română un nou tip de realism, și anume cel obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori.
Nuvela ”Moara cu noroc” ( Novele din popor, 1881) se înscrie în acest curent prin obiectivarea
perspectivei narative, veridicitate, tema realistă, specificul descrierilor, capacitatea anticipativă a vocii
naratoriale. (Dacă cere specia nuvelă- Este o nuvelă prin urmărirea unui singur fir epic central-povestea
cizmarului Ghiță și a familiei sale în contextul obsesiei de înavuțire a personajului principal… De
asemenea, în nuvelă perspectiva se obiectivează, vocea naratorială este neutră, accentul cade pe
acțiune și pe caracterizarea personajelor principale. Personajele trăiesc o viață ce se desfășoară sub
ochii cititorului firesc și fără intervenții exterioare .) De asemenea, este o nuvelă psihologică prin
surprinderea pesonajelor în transformare, modalități de caracterizare și investigare psihologică,
monologul interior, monologul interior adresat, notarea gesturilor, mimicii, folosirea stilului indirect
liber. Nuvela aparține realismului prin temă- efectele dezumanizante ale dorinței de înavuțire. Teza
etică, deși prezentă, nu alterează realismul nuvelei, în special prin construirea unor eroi puternic
reliefați, surprinși progresiv în drama luptei interioare . Relația între Ghiță și Lică Sămădăul ilustrează
această dramă aducând-o în planurile cele mai sensibile ale vieții personajelor- conștiința, iubirea. De
asemenea, aparțin realismului simetria incipit-final, structura compozițională închisă. Nuvela începe și se
sfârșește cu vorbele bătrânei, precum corul în tragediile antice: ”Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci,
dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei te face fericit”; ” Pesemne c-au uitat fereastra deschisă.
Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat!” Concepția asupra lumii este una fatalistă. Focul
are efect de catharsis și purifică locul. Bătrâna stabilește concluzia și pleacă mai departe, semn că ciclul
vieții continuă. – evidenţierea, prin două episoade/citate/secvenţe comentate, a temei textului narativ;
Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc în
capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție efectivă
între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles că în
zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și om al lui Lică,
pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile. ”Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la Moara cu
noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de oamenii lui,
Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși acceptă să i se ia
banii din casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei steteră tăcuți, față
în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această scenă cheie a nuvelei,
lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea
tovărășiei cu Lică , primul gest dintr-o serie de compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după
plecarea lui Ghiță anticipează turnura evenimentelor. Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela
al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință
de Lică. Deși nu este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând
datorită suspiciunii comunității ( ”Relația dintre individ și colectivitate reprezintă cel mai important
factor de coerență interioară a individului”.- Magdalena Popescu). Lică este cel care domină acum
întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija
mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă
dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult,
adâncește ruptura între Ghiță și Ana. – analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj,
semnificative pentru textul narativ: acțiune, conflict, modalități de caracterizare, limbaj. Acțiunea
urmărește efectul alienant al banilor, dar și al incomunicării. Ghiță dorește să-și îmbunătățească statutul
social și se mută la Moara cu noroc. O vreme lucrurile merg bine și prosperă prin muncă cinstită alături
de familie. Sosirea lui Lică declanșează intriga. El este un personaj mefistofelic, și încercarea lui Ghiță de
a avea protecția lui și totuși de a rămâne om cinstit se dovedește imposibilă. Deși niciodată nu are o
participare directă sau premeditată, Ghiță devine părtaș la tâlhăriile și crimele lui Lică. Ghiță devine
vinovat în ochii Anei, în ochii comunității și în propriii ochi . Manipulându-l, Lică îl înfrânge și distruge
legătura sa cu Ana, legătură care ar fi putut să îl salveze moral. Totuși, reacția lui Ghiță nu este cea
scontată de Sămădău- departe de se vindeca de slăbiciunea pentru o femeie, el echivalează trădarea
Anei cu moartea însăși. Ca eroii dostoievskieni, care ucid pentru că iubesc, Ghiță ucide pe Ana și este
ucis de Răuț. Lică își pierde luciditatea , își uită șerparul, îl recuperează și este în pericol de a fi prins de
Pintea cu probe incriminatoare asupra lui. Învins la rândul lui (”Acu m-a ajuns mânia lui Dumneze!”), se
sinucide și trupul lui este aruncat de jandarm în râu. A doua zi, singurele personaje nevinovate- bătrâna
și copiii -plâng morții și pornesc mai departe, urmând ciclul imperturbabil al vieții. Conflictul este
relevant pentru temă deoarece surprinde cu mijloace realiste pericolele încălcării limitelor morale.
Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea de a-și păstra imaginea de om cinstit, Ghiță intră
într-o relație tensionată cu Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul
interior, psihologic. Naratorul urmărește minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă și
indiferentă în fața lui Lică la izbucniri patetice în fața copiilor și autojustificări în fața propriei conștiințe:
” Așa m-a lăsat Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voința mea!? ” Oscilând între
atitudini contradictorii, personajul este pedepsit mai mult decât pentru acțiuni reprobabile concrete,
pentru indecizia de a separa cu hotărâre binele de rău. ”Nuvelă solidă cu subiect de roman”( G.
Călinescu), ”Moara cu noroc” transmite concepția moralizatoare a autorului cu privire la lume și viață.
Realismul descrierii anunță romanele rebreniene și meticulozitatea investigării psihologice anticipează
apogeul prozei de analiză din perioada interbelică.

Baltagul- Roman interbelic/obiectiv/ mitic /tradițional ●

evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar,
într-o perioadă sau într-o orientare tematică; Romanul Baltagul este un text narativ reprezentativ pentru
aspectul monumental al operei lui Mihail Sadoveanu. Garabet Ibrăileanu afirma: ”Literatura domnului
Sadoveanu are amploarea…literaturii întregi a unui popor, ca și literatura populară”. Creația
sadoveniană, care cuprinde peste o sută de volume, traversează o jumătate de secol de literatură
română, epocă atât a marelui roman realist, cât și a celui modern. Sadoveanu este un scriitor realist cu
viziune romantică , un povestitor creator de arhetipuri, mai degrabă un mare rapsod, un poet epic al
literaturii noastre, decât un prozator propriu-zis. Apărut în etapa deplinei maturități artistice a autorului,
romanul ”Baltagul”(1930) este considerat roman tradiționalist din punctul de vedere al invenției
narative, caracterizat de obiectivitate, concizie și armonie compozițională. Discursul aparține unui
narator auctorial, extradiegetic și omniscient, care relatează faptele la persoana a III-a. De multe ori,
asistăm și la o focalizare internă, căci naratorul urmărește gândurile protagonistei și pătrunde în adâncul
conștiinței. Baltagul este un roman tradiționalist deoarece evocă lumea satului arhaic. El păstrează
timbrul baladei ”Miorița” din care a germinat tema . Povestea are în centru uciderea păstorului de
tovarășii săi și compensarea morții prin acțiunea justițiară a soției, într-o ”nuntire” dincolo de moarte.
Relațiile temporale și spațiale circumscriu un spațiu mioritic, la sfârșitul toamnei, localizat în partea
dinspre munte a Moldovei, punctat de localități și cătune pe coordonatele realului (Dorna, Broșteni,
Sabasa, Suha ), dar care aparțin unui ținut arhaic, unei civilizații încremenite în atemporal. După legile
transhumanței, inversate, povestea se sfârșește primăvara. Viziunea tradiționalistă pe care o propune
”Baltagul” pornește de la întrepătrunderea aspectelor realiste cu cele mitice. Lumea pe care o crează
Sadoveanu ”gândește în basme și vorbește în poezii”. Arta narativă se înscrie pe linia unui realism mai
sobru decât al altor scrieri sadoveniene. Apar descrieri ale naturii în registre grave și o construcție a
frazei specice care contribuie la caracterul de epopee exemplară a unei societăți arhaice . Este o lume în
care domnește norma, în care compromisurile sunt inacceptabile. Ritmurile vieții își urmează ciclic
cursul, după datini arhaice, consacrate de practici milenare. Ca în basme, prejudiciul va fi îndreptat,
răufăcătorii pedepsiți și echilibrul reinstaurat. Deasupra tuturor Sadoveanu construiește un portret
colectiv, cel al omului de la munte, ale cărui ocupații milenare ” de la Burebista, baciul nostru cel de
demult”, constituie tema fundamentală a întregului roman. Tema mioritică se întrepătrunde cu arii
tematice diverse: familia, iubirea, lupta binelui împotriva răului, moartea, inițierea, călătoria. ●
ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe
narative; O secvență reprezentativă pentru tema și viziunea despre lume a romanului este cea care
deschide ” una din cele mai bune scrieri” sadoveniene (George Călinescu). Motto-ul care precede
incipitul dezvăluie punctul de plecare mioritic: ”Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă și-un câne…” Începutul
tip prolog al romanului evocă o legendă povestită cu plăcere de Nechifor Lipan la cumătrii și nunți
despre rostul neamurilor stabilit de Dumnezeu în vremuri de început. ”Suntem în Dacia…, ca punct de
plecare. Intriga romanului e antropologică.”(G. Călinescu). Aflăm profilul muntenilor al căror portret
exponențial dual este pe de o parte Nechifor, personaj absent, dar și Vitoria, femeie aprigă de la munte:
”umblăm domol…,ostenim zi și noapte, tăcem…, asupra noastră fulgeră, trăsnește și bat puhoaiele.”
Evocarea continuă cu decuparea trăsăturilor esențiale ale păstorului dispărut: priceput în meșteșugul
său, cu înfățișarea îndesată și spătoasă, mustața neagră și sprâncenele aplecate, prosper și cunoscut în
târguri depărtate,obligat la o viață dură, cu îndelungi absențe. Vitoria este, de asemenea, o femeie încă
frumoasă, ”din categoria oamenilor tari”( Constantin Ciopraga), ageră în vorbă și în faptă, care apără
ferm cuviința amenințată de tendințele cosmopolite ale fetei Minodora, plătește argatul și știe a
organiza gospodăria în lipsa soțului. Întârzierea lui Nechifor, constatarea cu înfrigurare a semnelor
prevestitoare-visul cu Nechifor întors către apus, peste o apă mare, cântatul cocoșului o singură dată, a
plecare, întunecarea cerului-fixează intriga și configurează coordonatele fundamentale ale desfășurării
epice. O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet
feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o
vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică
pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe
Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu
acesta. În punctul culminant, povestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar.
Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un
personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”. ● prezentarea a două elemente ale textului
narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu:
actiune, conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale
compozitiei, perspectiva narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. ); Titlul,
dincolo de semnificația denotativă, simbolizează dezechilibrul în ordinea cosmică a lumii, și, de
asemenea, restabilirea necesară a organicității lumii. În roman este vorba despre două astfel de
instrumente: baltagul lui Calistrat Bogza, vechi, care ”știe multe” și pe care ”e scris sânge”, dar și cel nou,
făurit pentru Gheorghiță, rămas nepătat și pe care îl așteaptă datoriile viitorului. Acțiunea debutează cu
imaginea Vitoriei stând singură pe prispa casei și torcând, în timp ce gândește la întârzierea nejustificată
a soțului ei. Intriga este anterioară, așa cum reiese din gândurile ei: Nechifor plecase după niște oi, la
Dorna, dar era aproape Sfâtu-Andrei și el încă nu se întorsese. După o perioadă de asceză, în care Vitoria
reflectează, întoarsă către ea însăși, interpretând semnele-îl visează pe Nechifor cu spatele, trecând spre
apus peste o revărsare de ape, și după ce apelează la toate instanțele lumești și spirituale- preotul,
vrăjitoarea Maranda, prefectura de la Piatra-Neamț, unde depune o plângere, Vitoria pleacă la începutul
primăverii alături de Gheorghiță în căutarea soțului ei. Însoțiți mai întâi de negustorul David, apoi
singuri, mama și fiul refac din popas în popas itinerariul soțului, află că acesta a cumpărat în noiembrie
300 de oi de la Vatra Dornei, că a vâdut 100 dintre ele unor ciobani și că s-a îndreptat cu aceștia spre
iernat. Din crâșmă în crâșmă, urma lui Nechifor se pierde între Sabasa și Suha, iar Vitoria află numele
însoțitorilor lui Nechifor- Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, îmbogățiți subit în toamna trecută. Pentru că de la
aceștia nu află nimic, după descoperirea câinelui Lupu în curtea unui gospodar, cei doi găsesc rămășițele
lui Nechifor într-o prăpastie. La praznicul de după înmormântare, Vitoria îl încolțește pe Calistrat și
uimește pe toți povestind crima. Bogza, ajuns la capătul puterilor, îl atacă pe Gheorghiță, dar este atacat
de câine și ucis de cel din urmă . Își recunoaște vina și își cere iertare. Vitoria își recapătă grijile obișnuite,
semn că lumea reintră în cursul întrerupt. Roman tradiționalist, mitic, social, inițiatic, ”Baltagul”
transformă intriga ”Mioriței” într-o monografie a unei societăți. ”Eroul statornic al celor mai bune scrieri
e un popor”, observa George Călinescu. Acest erou în romanul Baltagul se dovedește omul de la munte,
depozitar al unei filozofii și al unei mentalități ancestrale. Roman complex, el ilustrează arta scrierii
sadoveniene prin împletirea epicului cu liricul, și a realismului cu simbolicul și cu baladescul.

Caracterizarea Vitoriei Lipan/ Relația între Vitoria și Gheorghiță

– prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la
conflictul/conflictele textului narativ studiat; – evidenţierea unei trăsături a personajului ales, ilustrată
prin două episoade/citate/secvenţe comentate; – ilustrarea a două componente de structură, de
compoziţie şi de limbaj ale textului narativ studiat, semnificative pentru construcţia personajului ales (de
exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, indicaţii scenice,
modalităţi de caracterizare, registre stilistice, limbajul personajelor etc.); Caracterizarea Vitoriei Lipan
Sadoveanu este un scriitor realist cu viziune romantică , un povestitor creator de arhetipuri, mai degrabă
un mare rapsod, un poet epic al literaturii noastre, decât un prozator propriu-zis. Romanul
”Baltagul”(1930), apărut în etapa deplinei maturități artistice a autorului, este considerat roman
tradiționalist din punctul de vedere al invenției narative, caracterizat de obiectivitate, concizie și
armonie compozițională. Personajul central este fără îndoială Vitoria, al cărei nume reprezintă un semn
al izbândei inteligenței, spiritului de dreptate și adevăr. Ea este personaj exponențial, purtătoare a
trăsăturilor sufletului aspru și tenace al muntenilor. Eroină absolută, care polarizează acțiunea în jurul ei,
este unul dintre cele mai bine conturate personaje feminine din literatura noastră. Social, ea este femeia
puternică și aprigă de la munte, capabilă să conducă gospodăria în lipsa soțului. Dintr-o familie cu dare
de mână, are piei de miel în pod, oi în munte, parale într-un cofăiel cu cenușă, plătește argatul și pe cei
care îi oferă serviciile-preot, negustori, cârciumari. De asemenea, își asumă statutul de văduvă cu
demnitate și hotărâre. Psihologic și moral, ea este expresia unei credințe străvechi, care se manifestă
într-o anumită structură psihică și înțelegere a vieții și a datinilor. Dovedește în diferitele împrejurări prin
care trece luciditate, inteligență, spirit întreprinzător și practic, stăpânire de sine. Păstrătoare a
tradițiilor-” Îți arăt eu coc, valț și bluză, ardete-ar focul să te arză!”- îi declară Minodorei- , acceptă
pragmatic să vorbească la telefon, lasă pe Gheorghiță să călătorească cu trenul. În relația cu ceilalți, este
mamă puternică, soție iubitoare, respectă regulile comunității, propriile reguli precum și legile
ancestrale, scrise în semnele vremii. Gheorghiță este un personaj în formare. Social, el trece de la
statutul de fecior interesat de hore și șezători, protejat de părinți, la acela de cap al familiei, înlocuitor al
tatălui ucis. De la început se bucură de încrederea părinților, având responsabilități clare în familie, dar
are îndoieli cu privire la asumarea altora noi, care îi depășesc vârsta. Ca bărbat, el are posibilitatea de a
pleca și a cunoaște lumea, Minodora trebuie să rămână lângă casă. Psihologic și moral, Gheorghiță
parcurge un drum al inițierii, învățând să cunoască oamenii și să găsescă puterea de a acționa conform
dreptății. Îndoiala și teama fac loc treptat hotărârii. Dacă la început este dependent de voința mamei și
se simte inferior acesteia, în final acționează independent, săvârșind actul justițiar. – evidenţierea unei
trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/citate/secvenţe comentate Observația incisivă
este o trăsătură definitorie a personajului pe care Gheorghiță o scoate în evidență : ”Mama asta trebuie
să fie fărmăcătoare: cunoaște gândul oamenilor… ” Un episod ilustrativ pentru această trăsătură/ relația
între personaje/ este incipitul romanului. Vitoria este portetizată ca o femeie încă frumosă, ageră în
vorbă și în faptă, care apără ferm cuviința amenințată de tendințele cosmopolite ale fetei Minodora.
Bună cunoscătoare a naturii umane, îi spune lui Gheorghiță: ” Eu te citesc pe tine, măcar că nu știu
carte.”; ”toate pe lumea asta arată ceva”. În finalul scenei, leagă întârzierea lui Nechifor de constatarea
cu înfrigurare a semnelor rău- prevestitoare: visul cu Nechifor întors către apus, peste o revărsare de
ape, cântatul cocoșului o singură dată, a plecare, întunecarea neașteptată a cerului, înrăutățirea vremii.
O altă secvență relevantă pentru personaj este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”,
reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină
tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți
participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe
Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu
el. În punctul culminant, repovestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar.
Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un
personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”. – prezentarea a două elemente ale textului
narativ, semnificative pentru personaj ( de exemplu: actiune, conflict, relatii temporale si spatiale,
incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva narativă, tehnici
narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. ); Acțiunea este ilustrativă pentru personaj . Ea
debutează cu imaginea Vitoriei stând singură pe prispa casei și torcând, în timp ce gândește la
întârzierea nejustificată a soțului ei. Intriga este anterioară, așa cum reiese din gândurile ei: Nechifor
plecase după niște oi, la Dorna, dar era aproape Sfâtu-Andrei și el încă nu se întorsese. După o perioadă
de asceză, în care Vitoria reflectează, întoarsă către ea însăși, interpretând semnele, și după ce apelează
la toate instanțele lumești și spirituale- preotul, vrăjitoarea Maranda, prefectura de la Piatra-Neamț,
unde depune o plângere, Vitoria pleacă la începutul primăverii alături de Gheorghiță în căutarea soțului
ei. Însoțiți mai întâi de negustorul David, apoi singuri, mama și fiul refac din popas în popas itinerariul
soțului, află că acesta a cumpărat în noiembrie 300 de oi de la Vatra Dornei, că a vândut 100 dintre ele
unor ciobani și că s-a îndreptat cu aceștia spre iernat. Din crâșmă în crâșmă, urma lui Nechifor se pierde
între Sabasa și Suha, iar Vitoria află numele însoțitorilor lui Nechifor- Calistrat Bogza și Ilie Cuțui,
îmbogățiți subit în toamna trecută. Pentru că de la aceștia nu află nimic, după descoperirea câinelui
Lupu în curtea unui gospodar, cei doi găsesc rămășițele lui Nechifor într-o prăpastie. La praznicul de
după înmormântare, Vitoria îl încolțește pe Calistrat și uimește pe toți povestind crima. Bogza, ajuns la
capătul puterilor, îl atacă pe Gheorghiță, dar este atacat de câine și ucis de cel din urmă . Își recunoaște
vina și își cere iertare. Vitoria își recapătă grijile obișnuite, semn că lumea reintră în cursul firesc. Titlul
este legat de personaj în sens denotativ și conotativ. Vitoria este cea care atrage atenția prin aluzii
asupra armei crimei și care îndeamnă pe Gheorghiță să o analizeze. Ea deconspiră făptașii printr-o
metaforă legată de baltag, și dă putere printr-un stigăt feciorului să lovească pe criminal cu baltagul.
Conotativ, instrumentul simbolizează dezechilibrul resimțit de personaj în ordinea cosmică a lumii, și, de
asemenea, restabilirea necesară a organicității acesteia. În roman este vorba despre două astfel de
arme: baltagul lui Calistrat Bogza, vechi, care ”știe multe” și pe care ”e scris sânge”, dar și cel nou, făurit
pentru Gheorghiță, rămas nepătat și pe care îl așteaptă datoriile viitorului. Vitoria Lipan este un veritabil
”Hamlet feminin”, personaj complex, din categoria ”oamenilor tari”(Constantin Ciopraga). Ea este
exponentul omului de la munte, depozitar al unei filozofii și al unei mentalități ancestrale.

Eseu Enigma Otiliei-Enigma Otiliei-Roman interbelic/realist balzacian

Scrie un eseu de minim 400 cuvinte, în care să prezinţi tema si viziunea despre lume, reflectate într-un
roman interbelic studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere: ● evidenţierea a
două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă
sau într-o orientare tematică; ● ilustrarea temei romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire
la două episoade/ secvenţe narative; ● prezentarea a două elemente ale textului narativ, semnificative
pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune, conflict, relatii
temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei, perspectiva
narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. ); George Călinescu- Enigma Otiliei 
evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar,
într-o perioadă sau într-o orientare tematică; Intitulat iniţial “Părinţii Otiliei”, Enigma Otiliei este un
roman aparținând realismului. Se încadrează în această categorie prin: temă, motive– moştenirea,
paternitatea, familia burgheză, parvenitismul; specificul perspectivei narative: naraţiunea la persona a
III-a, viziunea “dindărăt”, narator omiscient şi omniprezent; structura-simetrică, închisă; specificul
descrierii-minuţioasă, cu detalii semnificative, conform convingerii că omul este produsul mediului în
care trăieşte; personaje- tipice, construite în jurul în jurul unei trăsături dominante. Publicat în 1938, al
doilea roman al autorului George Călinescu , după „Cartea nunţii”, “Enigma Otiliei” aparţine perioadei
interbelice, perioadă în care literatura română îşi organizează realizările valorice în jurul curentului
modernist teoretizat de Eugen Lovinescu. George Călinescu se opune în epocă tendiţelor
proustianismului şi gidismului pătrunse în literatura română prin Camil Petrescu , optând pentru
clasicism şi obiectivitate: “Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”. În acest context
Călinescu realizează prin “Enigma Otiliei” un roman realist de factură balzaciană . O primă trăsătură a
realismului balzacian este tipologizarea personajelor. Încă de la început se profilează prin replici, aluzii ,
gesturi, ticuri verbale- tipare caracterologice : avarul iubitor de copii ( moş Costache Giurgiuveanu),
“baba absolută, fără cusur în rău” (Aglae Tulea), fata bătrână ( Aurica Tulea), dementul senil ( Simion
Tulea), arivistul, un „demagog al ideii de paternitate”, impostor şi sentimental ( Stănică Raţiu), cocheta (
Otilia), ambiţiosul ( Felix), aristocratul rafinat- “un pesonaj nou” ( Leonida Pascalopol). Personajele sunt
reprezentative pentru o întreagă categorie socială sau umană. Simetria incipit-final accentuează viziunea
realistă, în sistem închis, a universului romanesc. Naratorul prezintă aceeaşi stradă, aceleaşi case,
aceeaşi curte, în seara lui iulie 1906, când Felix Sima pătrunde în universul familiei Giurgiuveanu, şi zece
ani mai târziu, ca încheiere definitivă a etapei . Tehnica restrângerii cadrului, de la stradă la case, de la
case la interioare şi la figurile personajelor este o modalitate de pătrundere în psihologia personajelor.
Pentru Balzac, o casă e un document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul influenţelor
incompatibile, executate în materiale precare, aflate în diferite stări de degradare, sugerează incultura,
snobismul, zgârcenia şi delăsarea, declinul unei lumi care a avut cândva energia necesară pentru a
dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Aspectele sunt anticipatoare, marcă a omniscienţei realiste.
Peste ani, Felix va regăsi strada Antim, cu casa lui moş Costache ” leproasă, înnegrită”. Curtea năpădită
de scaieţi şi poarta cu lanţ sugerează trecerea implacabilă a timpului, confirmată de reformularea replicii
lui Costache Giurgiuveanu: „Aici nu stă nimeni!” Romanul depăşeşte modelul realismului clasic prin
poziţia unui narator –comentator, care, “în loc să înfăţişeze realitatea, o studiază pe probe de
laborator”( Nicolae Manolescu), numai un ochi al romancierului privind viaţa- celălalt- “literatura însăşi”.
Din această perspectivă, Enigma Otiliei este considerat „metaroman”, precursor al postmodernismului.
De asemenea, este un roman modern prin elemente precum -tema citadină, ambiguitatea personajului
titular, folosirea unor tehnici precum reflectarea poliedrică sau desfăşurarea scenică a anumitor
episoade, inserarea elementelor de romantism ( decrierea imensităţii fantastice a Bărăganului -“
definitoriu pentru Călinescu este simţul grandiosului, al monumentalului”- Eugen Simion) sau de
naturalism- înfăţişarea proceselor psihice deviante, a grotescului sau a cinicului .  ilustrarea temei
romanului, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe narative; Un prim
episod care reflectă specificul viziunii călinesciene este acela al galeriei personajelor din incipitul
romanului. Prin intermediul lui Felix, care pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu şi Tulea, cititorul
face cunoştinţă în manieră balzaciană cu întreg peisajul tipologiilor prozei realiste. În odaia foarte înaltă
şi încărcată de fum ”ca o covertă de vapor pe Marea Nordului”, adunaţi în jurul mesei pe care se joacă
table şi cărţi, se află cei care vor avea un rol important în desfăşurarea epică a romanului. Naratorul
notează minuţios fiecare aspect revelator: familiaritatea neobişnuită a gesturilor Otiliei, generozitatea şi
slăbiciunea lui Pascalopol pentru ea- îi oferă cu discreţie un inel cu safir, răutatea acră a Aglaei, care îi
face aluzie lui Pascalopol la faptul că sosirea lui Felix va fi o distracţie nouă pentru Otilia, refuzul speriat
al lui Giurgiuveanu de a o împrumuta pe sora lui , ocheadele Auricăi către Felix. Întregul tablou pare
desprins dintr-o comedie de moravuri, prezentat dintr-o perspectivă critică și polemică. Un alt episod
care subliniază tema moştenirii şi influenţa viziunii balzaciene -în special cea din “Pere Goriot” şi
“Eugenie Grandet”- se află în capitolul XVIII. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este
imobilizat la pat. Desfăşurarea este, de asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie
gesturile avarului, preocupat de cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor
familiei Tulea şi ale lui Stănică la adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc
neadormit, oferind în final lui Weissmann o seringă contra cost. Clanul Tulea, rapace, sărbătoreşte cu un
festin moartea neîntâmplată, joacă partide de cărţi, se instalează milităreşte în casă şi veghează asupra
moştenirii. Otilia şi Felix, singurii îndureraţi de starea bătrânului, cheamă pe Pascalopol, care, loial,
aduce un doctor universitar şi îngrijeşte pe bolnav. Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea,
Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt. Episodul
concentrează epic schema întregului roman. ● prezentarea a două elemente ale textului narativ,
semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a autorului/ a naratorului ( de exemplu: actiune,
conflict, relatii temporale si spatiale, incipit, final, constructia subiectului, particularitati ale compozitiei,
perspectiva narativă, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, limbaj etc. ); Viziunea despre lume a
autorului se oglindeşte în primul rând în desfăşurarea generală a acţiunii, conform celor două planuri
narative : al conflictului succesoral declanşat de moştenirea considerabilei averi a lui Costache
Giurgiuveanu, şi al formării tânărului Felix Sima, sosit la Bucureşti pentru a studia medicina, care trăieşte
aici prima sa iubire . Viziunea realistă însoţeşte mai ales povestea moştenirii. Costache Giurgiuveanu,
rentier avar, deţinător al mai multor imobile şi variate proprietăţi, creşte pe Otilia Mărculescu, fiica sa
vitregă; de asemenea, este tutore şi administrator al veniturilor lui Felix Sima . Averea lui este vânată de
clanul Aglaei Tulea, sora acestuia, care luptă cu înverşunare cu oricine pare că îi periclitează planurile. În
final, banii bătrânului, pe care refuză să îi depoziteze la bancă şi amână să îi dăruiască Otiliei, sunt furaţi
de Stănică Raţiu- avocat, un „geniu al răului”. Surprinzând furtul, Giurgiuveanu moare în urma unui atac
de apoplexie. Stănică divorţează de Olimpia Tulea, devine om de afaceri temut şi intră în politică. Totul
confirmă teza balzaciană: „Zeul la care se închină toţi este banul”. Pe de altă parte, personajele care se
sustrag acestei fascinaţii- Felix şi Pascalopol, care au o concepţie morală asupra vieţii , trăiesc sub
diferite forme experienţa esenţială a iubirii, obiectul adoraţiei lor fiind, în final, inefabilul feminin.
„Enigma” este decriptată gnomic de însuşi autor: ” Enigmatică va fi în veci fata care respinge, dând totuşi
dovezi de afecţiune.” Conflictul oglindeşte, la rândul său, tema romanului. Conflictul între clanul Tulea şi
Otilia Mărculescu are la bază problema moştenirii. Aglae Tulea, veritabilă „mater familias”, îşi urmăreşte
neobosit interesele şi pe cele ale copiilor săi, în luptă continuă cu toţi cei pe care îi vede ca ameninţări .
Malignitatea personajului devine un nucleu generator al conflictelor familiei burgheze: între ea şi
Costache, pentru moştenirea pe care cel din urmă ar vrea să i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia,
pentru aceeaşi moştenire ; între Aurica şi Otilia, pentru posibilii pretendenţi ai fetei sale la măritiş; între
Titi şi Felix, pentru contrastul de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul controlat, neostentativ, între
Felix şi Pascalopol, între tânărul cu o poziţie socială care abia se profilează la orizont, aflat la vârsta
primelor experienţe erotice şi maturul bogat, rafinat , singur şi resemnat, subliniază tema formării ce dă
caracterul de bildungsroman operei. Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate mai realistă, Otilia îl
învaţă, inconştient, pe Felix că pasiunea fără compatibilitatea intereselor este trecătoare. Tânărul va
confirma adevărul aceastei lecţii căsătorindu-se mai târziu „într-un chip care se cheamă strălucit”.
Romanul Enigma Otiliei reflectă în mod realist imaginea societăţii burgheze în Bucureştiul
transformărilor începutului de secol XX. Declinul unei lumi, pe rămăşiţele căreia se clădeşte o alta, cu
energiile sale, este zugrăvit cu mijloace clasice, împletite cu elemente de romantism şi modernism.
Viziunea autorului este caragialescă, iar romanul o „comedie molierească” tratată cu mijloacele narative
ale realismului. Numit un „cinic jovial”, Călinescu relizează în „Enigma Otiliei” un joc intelectual şi estetic
care subjugă cititorul. Ne este prezentată o realitate interpretată, care cucereşte atât prin conţinut, cât
şi prin comentariul acestuia . În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” se înscrie în sfera realismului critic
balzacian, dar, precum personajele sale, depăşeşte limitele acestui tipar.

Enigma Otiliei- Caracterizare Costache Giurgiuveanu

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi de construcție a unui
personaj dintr-un roman psihologic studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele
repere: – prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales; – evidenţierea unei
trăsături a personajului ales prin două scene/secvenţe comentate; – analiza a două elemente de
structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ, semnificative pentru construcția personajului
(de exemplu: acțiune, incipit, final, conflict, tehnici narative, modalităţi de caracterizare, perspectivă
narativă, registre stilistice, limbaj etc.) Rezolvare: – prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al
personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele din romanul studiat; Costache Girgiuveanu e
personajul central al romanului Enigma Otiliei, către care converg toate energiile, din motive şi interese
diferite: Otilia îl iubeşte, Felix îl simpatizează pentru că îl iubeşte Otilia şi are compasiune faţă de el,
Pascalopol îl ocroteşte pentru că e tutorele Otiliei, clanul Tulea şi Stănică Raţiu îi vânează averea.
Conflictul moştenirii îl are ca protagonist, atitudinea personajului temătoare şi oscilantă potenţând
anvergura acestui conflict. Statutul social al bătrânului este unul ascuns cu străşnicie în spatele aparenţei
de nevolnicie şi umilinţă. Deţinător al unui număr de imobile şi proprietăţi, moştenitor al averii mamei
Otiliei şi administrator al celei a lui Felix, în jurul dimensiunilor averii sale circulă zvonuri şi fabulaţii,
confirmate atunci când îi arată lui Pascalopol suma ce doreşte să i-o lase Otiliei. Frate al Auricăi, tată
vitreg al Otiliei, unchi al lui Felix, el este „ruda bogată” cu bizarerii de comportament a tuturor.
Psihologic, Giurgiuveanu este tipul clasic al avarului, umanizat de sinceritatea sentimentelor faţă de fiica
sa vitergă, Otilia Mărculescu, şi de vaga afecţiune sau simpatie ce o poartă celorlalţi. Având ca modele
pe Hagi Tudose, în literatura română, sau pe bătrânul Grandet, în opera lui Balzac, Costache
Giurgiuveanu este, comparativ cu aceştia, un personaj mai complex, capabil de iubire dezinteresată, cu
insinctul de conservare intact, dar fără a putea să-şi depăşească mania. „Să munceşti, să strângi. Asta-i
toată filizofia.”-formulează personajul crezul său în viaţă. Moral, Călinescu zugrăveşte un avar simpatic,
un bătrânel lamentabil şi meschin, un frate circumspect şi un tată-copil, care trăieşte cu teama de a nu fi
jefuit, dar şi cu dorinţa de a fi un ocrotitor. Din perspectiva Otiliei, lui Felix sau a lui Pascalopol,
Giurgiuveanu este, în fond, un om bun, dar cu „ciudăţeniile sale”. – evidenţierea unei trăsături a
personajului ales, ilustrată prin două episoade/citate/secvenţe comentate; Trăsătura primordială a
personajului este avariţia. Ea este prefigurată de aspectul exterior şi interior al casei de pe Strada Antim
în care locuieşte. Pentru Balzac, o casă e un document sociologic şi moral. Arhitectura, cu amestecul
influenţelor incompatibile, executate în materiale precare, aflate în diferite stări de degradare,
sugerează incultura, snobismul, zgârcenia şi delăsarea-” zidăria era crăpată şi scorojită”, „crăpăturile
lungi şi neregulate ale pereţilor dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală”. Corelată cu aceste detalii
ale spaţiului, ţinuta bătrânului ilustrează mania sa de a reduce orice cheltuială: poartă ghete de
gumilastic, ciorapi plini de găuri, nădragi prinşi cu sfoară. Avariţia personajului e o obişnuinţă, o natură,
dovedită de primele replici din debutul romanului, ambele negaţii defensive: „Nunu-nu ştiu…nu stă
nimeni aici…nu cunosc”; „N-n-n-n-am!” Un alt episod care subliniază avariţia personajului se află în
capitolul XVIII. Moş Costache suferă un atac de congestie cerebrală şi este imobilizat la pat. Desfăşurarea
este, de asemenea, scenică. Ochiul naratorului urmăreşte cu atenţie gesturile avarului, preocupat de
cheile sale, plătind cu greu doctorul, neputiincios în faţa atacurilor familiei Tulea şi ale lui Stănică la
adresa bunătăţilor culinare ascunse cu grijă, cu spiritul negustoresc neadormit, oferind în final lui
Weissmann o seringă contra cost cu care să-i facă injecţie. Edificat asupra intenţiilor clanului Tulea,
Giurgiuveanu hotărăşte să-i lase o sumă importantă Otiliei, dar amână din nou să o facă în fapt.
Imaginea cea mai revelatoare a destinului personajului este aceea în care bătrânul este surprins,
noaptea, de Stănică, „stând foarte grav pe un vas de noapte, cu cutia de tinichea sub braţ şi cu cheile
într-altă mână”, sugerând mecanica de neclintit a sufletului său. – ilustrarea a două componente de
structură, de compoziţie şi de limbaj ale nuvelei studiate, semnificative pentru construcţia personajului
ales (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă
narativă, modalităţi de caracterizare, registre stilistice, limbajul personajelor etc.); Personajul are un loc
central în desfăşurarea generală a acţiunii, conform celor două planuri narative : al conflictului
succesoral declanşat de moştenirea considerabilei averi a lui Costache Giurgiuveanu, şi al formării
tânărului Felix Sima, sosit la Bucureşti pentru a studia medicina, care trăieşte aici prima sa iubire . În
povestea moştenirii ocupă rolul-cheie. Costache Giurgiuveanu, rentier avar, creşte pe Otilia Mărculescu
şi este tutore lui Felix Sima . Averea lui este vânată de clanul Aglaei Tulea, sora acestuia, care luptă cu
înverşunare cu oricine poate părea că îi periclitează planurile. După două atacuri de congestie cerebrală,
pe fondul slăbiciunii bolii, banii , pe care refuză să îi depoziteze la bancă şi amână să îi dăruiască Otiliei, îi
sunt furaţi de Stănică Raţiu-un „geniu al răului”, canalia inteligentă- ginerele Aglaei. Surprinzând furtul,
Giurgiuveanu moare în urma unui atac de apoplexie. Stănică divorţează de Olimpia Tulea, devine om de
afaceri temut şi intră în politică. Totul confirmă teza balzaciană: „Zeul la care se închină toţi este banul”.
Conflictul oglindeşte, la rândul său, focalizarea energiilor în jurul personajului . Conflictul între clanul
Tulea şi Otilia Mărculescu are la bază problema moştenirii averii lui Costache Giurgiuveanu. Aglae Tulea,
veritabilă „mater familias”, îşi urmăreşte neobosit interesele şi pe cele ale copiilor săi, în luptă continuă
cu toţi cei pe care îi vede ca ameninţări ale acestor interese. Malignitatea personajului devine un nucleu
generator al conflictelor familiei burgheze: între ea şi Costache, pentru moştenirea pe care cel din urmă
ar vrea să i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia, pentru aceeaşi moştenire ; între Aurica şi Otilia, pentru
posibilii pretendenţi ai fetei sale la măritiş; între Titi şi Felix, pentru contrastul de inteligenţă şi realizare
socială. Pentru că fac parte din aceeaşi categorie a avarilor însetaţi de avere, atacurile finale ale clanului
Tulea faţă de Giurgiuveanu au ceva „din atacul unei haite de lupi asupra unuia de-al lor, rănit”.( Florin
Şindrilaru) Personajul este caracterizat în primul rând direct, făcându-i-se portretul în manieră
balzaciană: „…Un omuleţ subţire şi puţin încovoiat…Capul îi era atins de o calviţie totală şi faţa părea
aproape spână, şi, din cauza aceasta, pătrată… Ommul…zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi moale,
întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă, dar privind întrebător şi contrariat”. Portretul fizic
este completat de cel moral, care reiese prin caracterizare indirectă din fapte, limbaj, relaţia cu alte
personaje. Bâlbăiala sa este o strategie de prudenţă şi tatonare a terenului, dezorientare a adversarului.
Acţiunile sale dovedesc teama obsesivă de a pierde bani, în ciuda pornirilor de generozitate. Avariţia îi
dă siguranţă, e o mentalitate lăsată moştenire de familia sa, pe care o împărtăşeşte cu Aglae. La limita
între comic şi tragic, lupta pentru a nu fi furat şi pentru a ciupi de Prin Costache Giurgiuveanu autorul
reușește să creeze un personaj convingător, care depășește schematismul tiparului său.

Moromeții de Marin Preda/ roman postbelic/după 1960 Romanul ”Moromeții”

a fost publicat în două volume (1955, 1967) care reconstituie imaginea unui univers aflat la răscruce. În
al doilea volum, diferit ca problematică și ca modalitate de primul , autorul reia personajele principale
din primul volum și le adaugă altele noi. Viața satului Siliștea-Gumești trece prin reforma agrară din 1945
și prin transformarea socialistă a agriculturii după 1949. Tema confuntării omului cu Timpul este
surprinsă în volumul II prin lupta între mentalitatea tradițională a țăranului și noua mentalitate
colectivistă impusă. În contextul literaturii postbelice, romanul aparține realismului în primul rând prin
perspectiva narativă obiectivă, la persoana a III-a, a unui narator omniscient și omniprezent. Naratorul
nu este în totalitate detașat, el empatizează mai ales cu personajul său preferat, Ilie Moromete, fiind, la
fel ca el, ironic sau disimulat . Se folosește stilul indirect-liber, ceea ce indică, după Nicolae Manolescu, o
nouă vârstă a romanului doric. De asemenea, naratorul nu mai pare a controla evenimentele, nu mai
cunoaște finalitatea ultimă a actelor umane, viața pare a curge la întâmplare, subliniind ideea lumii în
declin. Romanul este realist și prin veridicitatea dată de punctul de plecare biografic. Ilie Moromete are
ca model pe tatăl autorului, Tudor Călărașu. Evenimentele se petrec în satul său natal, pe un fond istoric
potrivnic-al doilea război mondial și prefacerile sociale ce i-au urmat. Romanul răspunde tezei formulate
de Marin Preda: ” Fără istorie, adevăr, realitate, literatura n-ar avea înțeles”. Prin ”Moromeții” Marin
Preda propune un univers sătesc autonom, fără ecouri din Slavici, Sadoveanu sau Rebreanu. El impune
un alt tip de țăran-țăranul-filozof, singurul de acest fel din literatura română, și dă prozei țărănești o
dimensiune psihologică profundă. De asemenea, consolidează un stil modern propriu, în care formele
oralității coexistă cu cele scriptice și expresia populară cu cea intelectuală, neologică. O secvență
reprezentativă pentru temă este monologul adresat al lui Moromete în care este implicat un personaj
imaginar, Bâznae. Pe o ploaie rapidă de vară, bătrânul Moromete iese în grădină în încercarea de a săpa
un șanț în jurul șirei de paie, în timp ce în altă parte a satului se pun la cale schimbări hotărâtoare pentru
destinul țărănimii. Intuind perfect șubrezimea utopiei comuniste, Moromete combate neînduplecat o
orânduire în care vechiul țăran nu mai are loc- ” că vii tu și-mi spui că noi suntem ultimii țărani de pe
lume și că trebuie să dispărem”. Personajului își conștientizează condiția și o apără în contextul tulbure
al adoptării noilor idei: ” Până în clipa din urmă omul e dator să țină la rostul lui”. Superioritatea față de
oponentul său imaginar vine din înțelepciune, din susținerea valorilor reale , spre deosebire de vorbele
lipsite de fapte ce nu vor trece proba timpului: ” Or să-și șteargă picioarele pe tine, că n-ai știut să faci
din ei oameni…” Lupta cu forțele stihiale ale naturii, fără sorți de izbândă, dar dusă până la capăt, este o
metaforă a atitudinii asumate a țăranului patriarhal. O altă secvență este aceea a întâlnirii imaginare
dintre Niculae și tatăl său prin intermediul visului. Revenit de la București ca inginer horticol, Niculae s-a
căsătorit în sat cu Mărioara, asistentă medicală la un cămin de copii. După înmormântarea lui
Moromete, la parastasul de un an, cuprins de remușcări, Niculae îl visează și se împacă cu el . I se
justifică și încearcă să-l asigure de bunul mers al lucrurilor: ” Și eu vreau să spun ca și tine că binele n-a
pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să-l facem pentru toți…” Înțelege abia acum măreția
bătrânului țăran, frumusețea gândirii sale, și îl întreabă înduioșat: ” Unde te duci tu acum, încotro o s-o
iei după ce deschizi poarta și o să ieși iar la drum?”. Este metafora întrebării retorice cu privire la o clasă
socială care urmează să își găsească o cale de a supraviețui sub tăvălugul istoriei. Conflictul romanului
este semnificativ deoarece urmărește opoziția între mentalitatea tradițională și mentalitatea socialistă.
Exponentul celei dintâi este Moromete, iar al celei de-a doua este pentru o vreme Niculae, devenit
activist de partid, apoi un personaj colectiv al satului plin de necunoscuți care decid viața celorlalți.
Depersonalizarea merge pe toate planurile: pierderea independenței prin pierderea pământului,
confiscarea cuvintelor și instituționalizarea limbajului de lemn -” Să nu mai pot eu să spun ce vreau?” îl
întreabă Moromete pe Țugurlan, înlocuirea oamenilor cu hârtiile- Jupuitu, pe care toți îl știau și cu care
se obișnuiseră, a fost înlocuit de înștiințări abstracte despre majorări care se trimit de la primărie.
Moromete trece însă prin dificultăți fără a-și altera spiritul. După o decădere la începutul romanului, își
revine și îi revine gustul pentru politică, face dialectică alături de Niculae, se află în cercul prietenilor
liberali și când, bătrân, este plimbat cu roaba prin sat, își ține capul ridicat și continuă să se uite pe drum,
contemplând spectacolul lumii. Ultima sa replică adresată medicului ” Domnule, eu totdeauna am dus o
viață independentă! ” arată spiritul său învingător. Tehnica narativă este semnificativă pentru text
deoarece tematizează dezordinea unei lumi în declin. Structurat în cinci părți inegale ca număr de
capitole, volumul al II-lea prezintă viața rurală într-o perioadă de un sfert de veac în care satul tradițional
intră într-un proces de disoluție. Succesiunea evenimentelor nu se mai face prin înlănțuire, ci prin
discontinuitate narativă. Se folosesc alternanța, tehnica rezumativă, elipsa ( unele fapte și perioade sunt
eliminate), tehnica mozaicului, digresiunea eseistică. Complicarea tehnicilor narative oglindește istoria
nouă, ”vicleană” și nesigură. Moromeții volumul II reprezintă un roman al crizei unei categorii sociale,
dar consolidează triumful unei conștiințe. Deși pare a trece în plan secundar, Moromete rămâne figura
care polarizează mesajul operei. În dialog cu sine și cu istoria, rămâne până la sfârșit strălucitor în ironie,
profund în meditație, propunând un model moral de rezistență în vremuri înșelătoare.
Romanul ”Moromeții”

a fost publicat în două volume (1955, 1967) care reconstituie imaginea unui univers aflat la răscruce. În
al doilea volum, diferit ca problematică și ca modalitate de primul , autorul reia personajele principale
din primul volum și le adaugă altele noi. Viața satului Siliștea-Gumești trece prin reforma agrară din 1945
și prin transformarea socialistă a agriculturii după 1949. Tema confuntării omului cu Timpul este
surprinsă în volumul II prin lupta între mentalitatea tradițională a țăranului și noua mentalitate
colectivistă impusă. Prin ”Moromeții” Marin Preda propune un univers sătesc autonom, fără ecouri din
Slavici, Sadoveanu sau Rebreanu. El impune un alt tip de țăran-țăranul-filozof, singurul de acest fel din
literatura română, și dă prozei țărănești o dimensiune psihologică profundă. Personajul central Ilie
Moromete, în volumul al II-lea, intră într-o zonă de umbră. Ideea pe care, în ciuda unei lumi în declin,
rezistența sa morală o transmite, rămâne un element esențial al mesajului acestui volum. Social,
Moromete este țăranul mijlocaș confruntat cu noi realități, cărora trebuie să li se adapteze. Volumul II
debutează cu o întrebare retorică: ” În bine sau în rău se schimbase Moromete?” Inițial, se apucă de
negoț și prosperă, cumpără pământurile familiei înapoi, dar îl retrage pe Niculae de la școală. Catrina îl
părăsește când află că a fost să convingă băieții să vină de la București acasă. După război, sub
colectivizare, își pierde prestigiul de altădată, dar îl regăsim puternic în polemică în discuțiile cu Niculae,
cu bătrânii liberali sau cu autoritățile pentru susținerea candidaturii lui Țugurlan. Moartea sa este
moartea unei clase, dar mentalitatea sa se transmite pregnant prin ecourile în psihologia lui Niculae.
Moral, Moromete susține cu intransigență poziția sa în fața istoriei . Nu acceptă renunțarea la
identitatea sa dialogică: ” Să nu mai pot eu să vorbesc ce vreau?”-îl întreabă pe Țugurlan. Spre deosebire
de cei care se adaptează fără să pună în discuție semnificațiile schimbării sociale, Moromete își
păstrează verticalitatea concepției asupra rostului țăranului român. Psihologic, Moromete dovedește
încredere în ceea ce știe că este bine. Deși trece printr-o serie de încercări- moartea lui Nilă, refuzul
băieților de a se întoarce, separarea de Catrina, opoziția lui Niculae, colectivizarea, acestea nu îi schimbă
esențial structura. Psihologia lui Moromete este afectată , eroul pierde respectul de care se bucura
altădată din partea celorlalți, dar el este suficient de puternic pentru a găsi o cale de a le depăși. Niculae
este inițial un antimoromețian ca filozofie a existenței, urmând ca treptat să își schimbe poziția și să
accepte superioritatea înțelegerii tatălui său. Social, este surprins pe drumul sinuos al găsirii unei
stabilități. Se înscrie la o școală pentru activiștii de partid și se întoarce în sat cu sarcină de la
”județeană”. Prins în intrigi și neacceptând abuzul, este destituit, dar își continuă studiile și se întoarce
abia după moartea lui Moromete ca inginer horticol. Psihologic și moral, Niculae este un personaj în
formare. ” Eu îmi caut eul meu” îi mărturisește personajul tatălui său. Crede cu naivitate în ideologia
socialistă ca nouă religie a binelui și a răului, dar, când un sătean moare înecat în apele râului de la
marginea satului, este deziluzionat. Prin întoarcerea târzie în sat și reconcilierea cu tatăl său în vis,
Niculae pare că și-a găsit identitatea în acceptarea moștenirii sale spiritual-filozofice. O trăsătură
reprezentativă a lui Ilie Moromete este spiritul filozofic. O secvență reprezentativă pentru trăsătura
personajului/ relația între personaje/ este monologul adresat al lui Moromete în care este implicat un
personaj imaginar, Bâznae, identificat contextual cu Niculae. Pe o ploaie rapidă de vară, bătrânul
Moromete iese în grădină în încercarea de a săpa un șanț în jurul șirei de paie, în timp ce în altă parte a
satului se pun la cale schimbări hotărâtoare pentru destinul țărănimii. Intuind perfect șubrezimea
utopiei comuniste, Moromete combate neînduplecat o orânduire în care vechiul țăran nu mai are loc- ”
că vii tu și-mi spui că noi suntem ultimii țărani de pe lume și că trebuie să dispărem”. Personajului își
conștientizează condiția și o apără în contextul tulbure al adoptării noilor idei: ” Până în clipa din urmă
omul e dator să țină la rostul lui”. Superioritatea față de oponentul său imaginar vine din înțelepciune,
din susținerea valorilor reale , spre deosebire de vorbele lipsite de fapte ce nu vor trece proba timpului:
” Or să-și șteargă picioarele pe tine, că n-ai știut să faci din ei oameni…” Lupta cu forțele stihiale ale
naturii, fără sorți de izbândă, dar dusă până la capăt, este o metaforă a atitudinii asumate a țăranului
patriarhal. O altă secvență este aceea a întâlnirii imaginare dintre Niculae și tatăl său prin intermediul
visului. Revenit de la București ca inginer horticol, Niculae s-a căsătorit în sat cu Mărioara, asistentă
medicală la un cămin de copii. După înmormântarea lui Moromete, la parastasul de un an, cuprins de
remușcări, Niculae îl visează și se împacă cu el . I se justifică și încearcă să-l asigure de bunul mers al
lucrurilor: ” Și eu vreau să spun ca și tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să-l
facem pentru toți…” Înțelege abia acum măreția bătrânului țăran, frumusețea gândirii sale, și îl întreabă
înduioșat: ” Unde te duci tu acum, încotro o s-o iei după ce deschizi poarta și o să ieși iar la drum?”. Este
metafora întrebării retorice cu privire la o clasă socială care urmează să își găsească o cale de a
supraviețui sub tăvălugul istoriei. Conflictul romanului este semnificativ deoarece urmărește opoziția
între mentalitatea tradițională și mentalitatea socialistă. Exponentul celei dintâi este Moromete, iar al
celei de-a doua este pentru o vreme Niculae, ca activist de partid, apoi un personaj colectiv al satului
plin de necunoscuți care decid viața țărănimii. Depersonalizarea merge pe toate planurile: pierderea
independenței prin pierderea pământului, confiscarea cuvintelor și instituționalizarea limbajului de
lemn, înlocuirea oamenilor cu hârtiile- Jupuitu, pe care toți îl știau și cu care se obișnuiseră, a fost
înlocuit de înștiințări abstracte despre majorări care se trimit de la primărie. Moromete trece însă prin
dificultăți fără a-și altera spiritul. După o decădere la începutul romanului, își revine și îi revine gustul
pentru politică, face dialectică alături de Niculae, se află în cercul prietenilor liberali și când, bătrân, este
plimbat cu roaba prin sat, își ține capul ridicat și continuă să se uite pe drum, contemplând spectacolul
lumii. Ultima sa replică adresată medicului ” Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă! ”
arată spiritul său învingător. Tehnica narativă este semnificativă pentru text deoarece tematizează
dezordinea unei lumi în declin. Structurat în cinci părți inegale ca număr de capitole, volumul al II-lea
prezintă viața rurală într-o perioadă de un sfert de veac în care satul tradițional intră într-un proces de
disoluție. Succesiunea evenimentelor nu se mai face prin înlănțuire, ci prin discontinuitate narativă. Se
folosesc alternanța, tehnica rezumativă, elipsa ( unele fapte și perioade sunt eliminate), tehnica
mozaicului, digresiunea eseistică. Complicarea tehnicilor narative oglindește istoria nouă, ”vicleană” și
nesigură. Moromeții volumul II reprezintă un roman al crizei unei categorii sociale, dar consolidează
triumful unei conștiințe. Deși pare a trece în plan secundar, Moromete rămâne figura care polarizează
mesajul operei. În dialog cu sine și cu istoria, rămâne până la sfârșit strălucitor în ironie, profund în
meditație, propunând un model moral de rezistență în vremuri înșelătoare.

Marin Sorescu-Iona Marin Sorescu

a fost considerat un dramaturg ” excepțional ” ( Nicolae Manolescu) . În contextul literaturii postbelice,

teatrul lui Sorescu realizează sincronizarea cu dramaturgia universală, piesele sale fiind asociate cu
antiteatrul, teatrul absurdului sau cu teatrul parabolic. Ca specie a teatrului postmodern, ”Iona”
utilizează inovații formale și un limbaj poetic, metaforizat. Subintitulată ”tragedie în patru acte” și
publicată în 1968, ”Iona” face parte din trilogia ”Setea muntelui de sare” ce tratează problematica
dorinței omului de Absolut. ” Iona” este o dramă deoarece elementele tragice se combină în producerea
mesajului cu spiritul ludic și parodic. Exprimat în formă metaforică, conflictul nu este mai puțin puternic,
frământarea personajului nu este mai puțin tulburătoare. Autorul apelează la resursele familiarității și
ale umorului în dezvăluirea condiției tragice a omului ce își caută identitatea . ” Gluma delicat tristă, fără
clovneria sau sarcasmul altora, e identitatea lui de a gândi ideea de viață și moarte”, spunea despre
autor Vladimir Streinu. Ilustrative sunt expresii precum ”fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie”
sau ”cam câți am căuta toată moartea…pentru că moartea e foarte lungă.” De asemenea, Iona este o
dramă de idei. Ea propune un personaj simbolic, exponent al unei concepții despre relația între lume și
individ, precum și dintre individ și el însuși. Drama lui Iona exprimă atât condiția claustrării sub regimul
totalitarist comunist, cât și limitarea generală a omului în condiția sa muritoare, ”rătăcindu-se înainte”,
neștiind dacă e vina sa sau a drumului pe care a pornit odată, demult. Gestul final al personajului
exprimă ideea căutării în sine, în interior, a adevărului și a libertății . Tema piesei este incomunicarea și
singurătatea . Născută în contextul unui determinism politic,” Iona” rămâne în primul rând o dramă
generală a omului ”singur, nemaipomenit de singur”, în condiția lui umană, ”în fața vieții și a morții”. (
Marin Sorescu) Subiectul piesei constituie o amplă alegorie cu punct de plecare biblic prin care se
dezvoltă tema singurătății personajului principal- ”singur și singular” în decorul teatral. Cele patru
tablouri îi urmăresc evoluția punctată de dizertațiile filozofice ale unui lung solilocviu. Dedublat, ”Iona”
discută tot timpul cu sine. În tabloul I, se află cu spatele la gura unui pește uriaș, ignorând pericolul,
trăind iluzia vieții după cutume . Pentru că în marea desenată cu creta nu are succes, va pescui dintr-un
acvariu o pseudopradă. Replicile personajului sunt reflecții fragmentate: pescarii au luat noi măsuri
pentru a nu se striga pe mare-valurile ar putea intra în rezonanță și s-ar putea isca o furtună, de aceea
fiecare trebuie să privească în cercul său; Iona visează să prindă peștele cel mare, pe când propria
familie visează fericită marea fără pești; fiecare om visează să prindă o nadă, cea mai frumoasă,
observând mirat că în câteva clipe i s-a terminat apa. Rolurile vânat vânător se schimbă într-un joc
înșelător. Iona este înghițit și strigă după ajutor, fără a-i răspunde nimeni-nici măcar ecoul. În tabloul II
Iona descoperă că a fost înghițit, își amintește de precedentul biblic și încearcă o cale de scăpare prin
rațiune-tăierea unei ferestre cu cuțitul. Eliberarea este proiectată utopic în imaginea unei bănci în
mijlocul mării pe care să se odihnească pescărușii mai lași- ”un lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul
sufletului”. În tabloul III se află într-o nouă burtă de chit, unde apar doi pescari. Iona e volubil și trăiește
iluzia comunicării cu ei, dar aceștia rămân muți. Apare și o moară de vânt care ar putea să-l mistuie,
aluzie la mitul lui Don Quijotte. După ce scrie o scrisoare pe care tot el o găsește, are conștiința
desolidarizării generalizate : ”nimeni n-o să miște nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe
pământ. Nimeni din cer. ” Tabloul IV este simetric cu primul în ceea ce privește ambiguitatea spațiu
exterior-interior. Iona a îmbătrânit și crede că a ajuns la lumină. Descoperă însă că universul este un șir
nesfârșit de burți. Își amintește propria identitate. Dacă precedentul biblic a fost salvat, el înțelege că s-a
poticnit tocmai în punctul culminant: la înviere. Salvarea este însă în el însuși, și Iona nu mai sapă
ferestre în afară, ci în interior: ”Răzbim noi cumva la lumină”. Un element de structură relevant pentru
tema singurătății este titlul piesei. ”Io” din numele personajului, așa cum mărturisește autorul, înseamnă
” eu”. Iona modern are un mesaj diferit de cel biblic. Primul trebuie să ducă un mesaj de avertizare
sângerosului oraș Ninive, și, pentru că refuză, este înghițit de un pește uriaș. Căindu-se, este lăsat pe
țărm după trei zile, și se achită de însărcinare. Niniviții reacționează și cetatea este salvată. Iona biblic îl
anticipează pe Isus, înviat după trei zile. Iona lui Sorescu se găsește în burta peștelui fără a ști de ce :
”Problema e dacă mai reușești să ieși din ceva, odată ce te-ai născut…Toate lucrurile sunt pești. Trăim și
noi cum putem înăuntru”. Mesajul său ține de conștientizarea determinismului exterior care
încorsetează și duce la pierderea identității. Oamenii așteaptă de la el ” un exemplu de înviere”, un
exemplu luminos de ieșire din limita exterioară, dar încercările repetate ale personajului eșuează: ”Ce
prooroc ai mai fost și tu!”. Singura soluție este spargerea limitelor interioare, între sacrificiu de sine și
iluminare. Un alt element de compoziție relevant pentru ideea discontinuității interioare a omului
modern, aflat în plină criză a absurdului, este structura piesei ce oglindește lipsă de coerență . Piesa
aparține teatrului postmodern prin hibridizarea speciei- tragedie, dramă și comedie în același timp,
renunțarea la acte și scene, decorul minimalist-un acvariu, o moară de vânt, scoici, pietre, lemne-”ceva
ca o plajă”, indicațiile scenice care ambiguizează textul prin introducerea de noi simboluri: ” se
dedublează și se strânge după cerințele vieții lui interioare”; ”iluminat”. Intertextualitatea se realizează
prin trimiteri la limbajul biblic, la limbajul poetic sorescian, parodieri ale limbajului de lemn comunist sau
ale limbajului clasic regizoral. Deși de dimensiuni reduse, drama Iona a câștigat larga apreciere nu doar a
criticii române, ci și a celei universale. Continuă să se joace pe marile scene ale lumii. Acest fapt confirmă
actualitatea temei căutării adevărului despre sine într-o lume a înstrăinării .

Caracterizare Iona Marin Sorescu

a fost considerat un dramaturg ” excepțional ” ( Nicolae Manolescu) . În contextul literaturii postbelice,

teatrul lui Sorescu realizează sincronizarea cu dramaturgia universală, piesele sale fiind asociate cu
antiteatrul, teatrul absurdului sau cu teatrul parabolic. Ca specie a teatrului modern, ”Iona” utilizează
inovații formale și un limbaj poetic, metaforizat. Iona, personajul central al piesei cu același nume, este
de asemenea un personaj modern, diferit de caracterele teatrului tradițional. El este o proiecție de viață
interioară, reprezentant al conștiinței omului modern aflat în căutarea sinelui sub nesfârșite determinări
exterioare. Eroul sorescian are statutul social de pescar și de urmaș onomastic al unui profet. În teatrul
parabolic, fiecare aspect este o metaforă. Iona este pescar de experiențe ale cunoașterii și de idealuri: ”
De mult pândesc eu peștele ăsta. L-am și visat.” Când visează o fâță, exclamă: ”Asta se mai poate numi
vis?” Efortul căutării este extenuant și poate consuma întraga viață. Prădătorul poate deveni pradă: ”
Apa asta e plină de nade. Tot felul de nade frumos colorate. Noi, peștii, înotăm printre ele atât de
repede, încât părem gălăgioși.” Ca profet în legătură cu Iona biblic, personajul are datoria de a purta ”
tot greul peștilor”, lăsând concesiv pe ceilalți să viseze marea fără pești. Psihologic și moral, Iona este,
așa cum arată prima indicație scenică, în primul rând un om singur: ”Ca orice om foarte singur, Iona
vorbește tare cu sine însuși”. Deși face referire la copii, la soție și, mai târziu, la mama, Iona nu stabilește
legături de comunicare reale cu aceștia. El este omul scizionat de lupta singulară a înțelegerii propriei
identități și, prin acest lucru, a identității umanității: ” omenirea întreagă e Iona, dacă-mi permite” (
Marin Sorescu). Trăsătura principală a personajului este condiția tragică a acestuia. Încă de la început, în
tabloul I, Iona este prezentat sub amenințare. Protagonistul se află cu spatele la gura unui pește uriaș,
ignorând pericolul, trăind iluzia vieții după cutume . Pentru că în marea desenată cu creta nu are succes,
va pescui dintr-un acvariu o pseudo-pradă. Obsesia sa este prinderea unui peștepeștele cel mare.
Replicile personajului sunt reflecții fragmentate pe tema fericirii și a căutării absolutului: ” Ne punem în
gând o fericire, o speranță, în sfârșit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm mirați că ni s-a
terminat apa.” La sfârșitul tabloului Iona este înghițit și strigă după ajutor, fără a-i răspunde însă nimeni-
nici măcar ecoul. De asemenea, tabloul IV este relevant pentru condiția tragică a personajului. El este
construit simetric cu primul în ceea ce privește ambiguitatea spațiu exterior-interior. Iona a îmbătrânit și
crede că a ajuns la lumină. Descoperă însă că universul este un șir nesfârșit de burți. Își amintește
propria identitate, uitată în timpul luptelor cu burțile peștilor. Dacă precedentul biblic a fost salvat, el
înțelege că s-a poticnit tocmai în punctul culminant: la înviere. Și oamenii, aproape distrați de atâta
credință, îl așteaptă. Salvarea este însă în el însuși, și Iona nu mai sapă ferestre în afară, ci în interior,
spintecându-și propria burtă: ”Răzbim noi cumva la lumină”. Un element de structură relevant pentru
construcția personajului este titlul piesei. ”Io” din numele personajului, așa cum mărturisește autorul,
înseamnă ” eu”. Iona modern are un mesaj diferit de cel biblic. Primul trebuie să ducă un mesaj de
avertizare sângerosului oraș Ninive, și, pentru că refuză, este înghițit de un pește uriaș. Căindu-se, este
lăsat pe țărm după trei zile, și se achită de însărcinare. Niniviții reacționează și cetatea este salvată. Iona
biblic îl anticipează pe Isus, înviat după trei zile. Iona lui Sorescu se găsește în burta peștelui fără a ști de
ce : ”Problema e dacă mai reușești să ieși din ceva, odată ce te-ai născut…Toate lucrurile sunt pești.
Trăim și noi cum putem înăuntru”. Mesajul său ține de conștientizarea determinismului exterior care
încorsetează și duce la pierderea identității specifică condiției umane. Oamenii așteaptă de la el ” un
exemplu de înviere”, un exemplu luminos de ieșire din limita exterioară, dar încercările repetate ale
personajului eșuează: ”Ce prooroc ai mai fost și tu!”. Singura soluție este spargerea limitelor interioare,
între sacrificiu de sine și iluminare. Un alt element de compoziție relevant pentru ideea discontinuității
interioare a omului modern, aflat în plină criză a absurdului, este structura piesei ce oglindește lipsă de
coerență . Piesa aparține teatrului postmodern prin hibridizarea speciei- tragedie, dramă și comedie în
același timp, renunțarea la acte și scene, decorul minimalist-un acvariu, o moară de vânt, scoici, pietre,
lemne-”ceva ca o plajă”, indicațiile scenice care ambiguizează textul prin introducerea de noi simboluri:
” se dedublează și se strânge după cerințele vieții lui interioare”; ”iluminat”. Intertextualitatea se
realizează prin trimiteri la limbajul biblic, la limbajul poetic sorescian, parodieri ale limbajului de lemn
comunist sau ale limbajului clasic regizoral. Deși de dimensiuni reduse, drama Iona a câștigat larga
apreciere nu doar a criticii române, ci și a celei universale. Personajul său a devenit un simbol. Acest fapt
confirmă actualitatea temei căutării adevărului despre sine într-o lume a înstrăinării, precum și talentul
ce l-a consacrat pe autor .