Schema

Introducere
-încadrarea romanului într-o anumită tipologie și într-o anumită perioadă: un roman realist de tip obiectiv,
social, cu tematică rurală, apartinând prozei interbelice, operă considerată de E. Lovinescu „cea mai puternică
creație obiectivă a literaturii române”(Istoria literaturii române contemporane).
- nucleul romanului- nuvelele anterioare „Zestrea” și „Rușinea”
-sursele de inspirație: -gestul țăranului de a săruta pământul,
-vorbele lui Ion al Glanetașului
- bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre, din cauza unui țăran sărac al cărui copil îl purta;
Cuprins
Roman- specie a genului epic, de mari dimensiuni;
-acțiune desfășurată pe mai multe planuri;
-conflict complex
- personaje numeroase
- prezintă o imagine amplă asupra vieții
Roman realist-prin tematica socială
-obiectivitatea perspectivei narative
-personaje tipice, condiționate de mediu și de societate
-tehnica detaliului semnificativ
-stilul sobru, impersonal
-veridicitatea faptelor și a personajelor
-atitudinea critică a scriitorului față de anumite aspecte ale societății
Două trăsături din care să reiasă că este un roman realist
1) Perspectiva narativă obiectivă
Roman obiectiv- perspectiva narativă obiectivă
-narațiunea la persoana a III-a
- viziunea „dindărăt”, heterodiegetică
-narator- obiectiv, impersonal, nu se implică în faptele personajelor; omniscient- știe mai multe decât
personajele; omniprezent- le dirijează destinul ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit și legii
cauzalității.
2) Monografia satului transilvănean
-diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viața omului ( nașterea, nunta,
înmormântarea), tradiții ( hora, portul, tradiții de Crăciun), relații socio-economice (stratificarea socială), relații
de familie, instituțiile (biserica și școala), autoritățile.
-descrierea jocului tradițional, someșana, constituie o pagină etnografică memorabilă, prin înfățișarea portului
popular, a pașilor specifici. Vigoarea dansului și năvala cântecului susținut de figurile pitorești ale lăutarilor ,
cercul horei, centru al lumii satului, reprezintă o descătușare dionisiacă de energii.
Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt credibile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții și de
obiectivitate.
-structura romanului
-tehnica planurilor paralele și tehnica contrapunctului
Tema
Tema romanului o reprezintă problematica pământului, analizată în condițiile societății economice ale
satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran român de a avea
pământ și consecințele actelor sale. Tema centrală, posesiunea pământului, este completată de tema iubirii și de
tema destinului.
Două secvențe din care să reiasă tema romanului
SECVENȚA I- cap. al II-lea-„Zvârcolirea”
-atitudinea de contemplare;
- măreția pământului îl copleșește cu atât mai puternic cu cât „din atâta hotar el nu stăpănește decât două-trei
crâmpeie”: „Glasul pământului pătrunde năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleșindu-l”.
-Ion percepe vocile nuanțate ale pământului personificat și mesajele ascunse care vin din adâncuri. (Toate
fâșâiau, zumzăiau, șușoteau, vorbind un grai aspru.
- muzicalitatea stranie a naturii în zorii zilei îi trezește sentimentul umilinței și al înfricoșării care culminează cu
exclamația:„ Cât pământ, Doamne!”.
- privit cu ochii lui Ion pământul capătă înfățișare umană: „ părea un obraz mare ras de curând”.
-în fața„ uriașului” tânărul se simte „mic și slab cât un vierme”sau ca„o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi
place”.
- resimțit inițial ca un uriaș pământul transferă în trupul și în sufletul flăcăului seva lui vitală, prin firul de
iarbă care îi înțeapă glezna.
- ipostaza umilă este înlocuită de o mândrie de stăpân și de sentimentul că este capabil să domnească peste tot
cuprinsul.
- personajul acționează acum parcă animat de o forță exterioară, cu o râvnă ispititoare. Stropii de sudoare care
picură în humă înfrățesc parcă mai puternic omul cu lutul.
-tocmai de aceea toate acțiunile lui se vor îndrepta spre a-l obține: „Trebuie să aibă pământ mult, trebuie!” chiar
dacă asta implică căsătoria cu o fată bogată, pe care nu o iubește
SECVENȚA A II-A- „Sărutarea”
- Ipostaza pământul în ipostaza de Pământ-Ibovnică;
- „Acum, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vadă și să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase...
Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei".
- în straie de sărbătoare, Ion celebrează această luare în posesiune a pământului ca pe o sărbătoare.
- personajul este dominat de instincte: al posesiunii, patima- ca o stare patologică, eroul compostându-se ca față
de o iubită:„îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișseze huma, să o crâmponească în sărutări”.
- într-un moment de halucinație amestecă cele două sentimente: „se lăsă ușor în genunchi, își coborî fruntea și-
și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceea grăbită simți un fior rece, amețitor.”
- personajul simte plăcere, dar și teamă, căci apar și elemente care prevestesc fiorul rece al morții: lutul îi
țintuiește picioarele și îi îmbracă mâinile „cu niște mănuși de doliu.”.
-este cuprinsă în această scenă întreaga ambivalență Eros-Thanatos și este concentrată soarta eroului, prizioner
al patimii nefirești pentru pământ.
-împlinit, personajul își vede puterile hiperbolizate: "Se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care
a biruit ...o ceată de balauri înfricoșători. Și pământul parcă se clătina, se închina în fața lui...."
- se vede învingător asemenea unui demiurg, trăind satisfacția de a fi supus pământul.
-numai că Pământul- Stihie strivește, în final, omul care nu întâmplător este ucis de o sapă.
Două elemente de compoziție și de limbaj
Conflictul: conflict central, socil – posesiunea pământului;
conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu , este dublat de conflictul
interior dintre „glasul pământului” și „glasul iubirii”.
conflicte secundare au loc între Ion și alte personaje: Simion Lungu, George Bulbuc, preotul
Belciug
conflictul tragic dintre om și pământul-stihie este provocat de iubirea pătimașă a personajului
pentru pământ și de iluzia că-l poate stăpâni, dar se încheie ca orice destin uman, prin întoarcerea în această
matrice universală.
Stilul narativ este neutru, impersonal: „metodă fără strălucire artistică, fără stil”(Eugen
Lovinescu).Stilul direct alternează cu stilul indirect, în caracterizare fiind utilizat și stilul indirect liber. G.
Călinescu constată autenticitatea limbajului regional: „observarea limbajului ardelenesc este făcută cu foarte
multă exactitate”, pe când T. Vianu observă utilizarea registrelor lexicale diverse în limbajul personajelor, în
funcție de condiția lor socială. În ciuda sintagmei emblematice de „stil cenușiu”, a impresiei de limbaj dur, la o
lectură mai atentă se observă diversitatea procedeelor artistice, utilizate pentru plasticizarea ideilor.
Încheiere
Romanul „Ion” este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice și marchează un moment
important în evoluția romanului românesc, fiind privit aproape de unanimitatea criticii ca o primă creație
obiectivă, un deschizător de drumuri și o dovadă că arta înseamnă creație de oameni adevărați și de viață reală,
acesta fiind crezul marelui scriitor.
 Ion
de Liviu Rebreanu

Romanul Ion este primul roman publicat de Liviu Rebreanu în 1920, un roman realist de tip obiectiv,
social, cu tematică rurală, apartinând prozei interbelice, operă considerată de E. Lovinescu „cea mai puternică
creație obiectivă a literaturii române”(Istoria literaturii române contemporane). Nucleul romanului se află în
nuvelele anterioare „Zestrea” și „Rușinea”, iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului
receptate artistic: gestul țăranului de a săruta pământul, vorbele lui Ion al Glanetașului și bătaia primită de la
tatăl ei de o fată cu zestre, din cauza unui țăran sărac al cărui copil îl purta.
Prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri narative, cu un conflictul complex, prin prezența
personajelor numeroase și realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera literară Ion este ca specie literară
un roman.
Aparține curentului realist prin: tematica socială, obiectivitatea perspectivei narative, construcția personajelor
în relație cu mediul în care trăiesc, personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ,
veridicitatea, stilul sobru, impersonal.
O trăsătură a realismului este perspectiva narativă obiectivă. Întâmplările din roman sunt relatate la
persoana a III-a, de către un narator obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele prezentate, lasă viața să
curgă. Specifică romanului de tip obiectiv este relația narator-personaj: naratorul omniscient știe mai mult
decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal, conform unui destin
prestabilit și legii cauzalității.
Caracterul monografic al romanului surprinde veridic diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de
marile momente din viața omului ( nașterea, nunta, înmormântarea), tradiții ( hora, portul, tradiții de Crăciun),
relații socio-economice (stratificarea socială), relații de familie, instituțiile (biserica și școala), autoritățile.
Descrierea jocului tradițional, someșana, constituie o pagină etnografică memorabilă, prin înfățișarea portului
popular, a pașilor specifici. Vigoarea dansului și năvala cântecului susținut de figurile pitorești ale lăutarilor ,
cercul horei, centru al lumii satului, reprezintă o descătușare dionisiacă de energii.
Înlănțuite temporal și cauzal, faptele sunt credibile. Efectul asupra cititorului este de iluzie a vieții și de
obiectivitate.
Romanul este alcătuit din două părți: Glasul pământului și Glasul Iubirii, având o structură simetrică, ceea
ce reflectă concepția autorului despre roman, înțeles ca un, „corp sferoid”. Prin tehnica planurilor paralele este
prezentată viața țărănimii și cea a intelectualilor din satul Pripas. Planul țărănimii are în centru destinul lui Ion,
iar planul intelectualității pe cei doi stâlpi ai satului: preotul și învățătorul. Trecerea de la un plan la altul se face
prin tehnica narativă a alternanței, iar succesiunea evenimentelor narate se realizează prin înlănțuire. Prin
tehnica contrapunctului , o anumită temă, moment esențial sau conflict sunt înfățișate în cele două planuri
paralele (nunta Anei cu Ion corespunde în planul intelectualității cu nunta Laurei cu Pintea, conflictul
Ion- Baciu devine conflictul dintre învățător și preot).
Tema romanului o reprezintă problematica pământului, analizată în condițiile societății economice ale
satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran român de a avea
pământ și consecințele actelor sale. Tema centrală, posesiunea pământului, este completată de tema iubirii și de
tema destinului.
O prima scena semnificativă pentru tema centrală o reprezintă cea din capitolul "Zvârcolirea". Este
evidentă atitudinea lui Ion în fața pământului, a cărui forță și dimensiune îl copleșesc cu atât mai puternic cu cât
„din atâta hotar el nu stăpănește decât două-trei crâmpeie”. Relevanța scenei este amplificată de faptul că ea
cuprinde sintagma care denumește prima parte a romanului: „Glasul pământului pătrunde năvalnic în sufletul
flăcăului ca o chemare, copleșindu-l”. Ion dezvoltă încă de la începutul romanului o acutizare a simțurilor, care
îi permite să audă vocile nuanțate ale pământului personificat și să perceapă mesajele ascunse care vin din
adâncuri. Toate fâșâiau, zumzăiau, șușoteau, vorbind un grai aspru. Muzicalitatea stranie a naturii în zorii zilei
îi trezește sentimentul umilinței și al înfricoșării care culminează cu exclamația:„ Cât pământ, Doamne!”. Privit
cu ochii lui Ion pământul capătă înfățișare umană: „ părea un obraz mare ras de curând”. În fața„ uriașului”
tânărul se simte „mic și slab cât un vierme”sau ca„o frunză pe care vântul o vâltorește cum îi place”.
Scena suprinde apoi un transfer de forțe care stă la baza întregii evoluții a personajului.
Resimțit inițial ca un uriaș pământul transferă în trupul și în sufletul flăcăului seva lui vitală, prin firul de iarbă
care îi înțeapă glezna. Ipostaza umilă este înlocuită de o mândrie de stăpân și de sentimentul că este capabil să
domnească peste tot cuprinsul. Personajul acționează acum parcă animat de o forță exterioară, cu o râvnă
ispititoare. Stropii de sudoare care picură în humă înfrățesc parcă mai puternic omul cu lutul.
De mic copil, pământul i-a fost „mai drag ca o mamă” . Comportarea lui față de pământ duce cu gândul la
atracția originară spre Mama-Glie care l-a conceput, la două ființe din aceeași substanță. Tocmai de aceea toate
acțiunile lui se vor îndrepta spre a-l obține: „Trebuie să aibă pământ mult, trebuie!” chiar dacă asta implică
renunțarea la iubirea pentru Florica și căsătoria cu o fată bogată, căci „toată ființa lui arde de dorul de a avea
pământ mult, cât mai mult”.
O alta scenă semnificativă pentru tema centrală a romanului este reprezentată în capitolul „Sărutarea".
Dacă în prima secvență pământul întruchipa Pământul-Mamă, în cea de-a doua se află în ipostaza de
Pământ-Ibovnică. Este o scena memorabila ce ilustrează relația țăranului cu pământul său, după ce Ion îl
primește legal de la Vasile Baciu. „Acum, stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vadă și să le mângâie ca
pe niște ibovnice credincioase... Dragostea lui avea nevoie de inima moșiei".
În straie de sărbătoare, Ion celebrează această luare în posesiune a pământului ca pe o sărbătoare. În viziune
naturalistă, personajul este dominat de instincte: al posesiunii, patima- ca o stare patologică, eroul
compostându-se ca față de o iubită:„îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișseze huma, să o crâmponească în
sărutări”. Într-un moment de halucinație amestecă cele două sentimente: „se lăsă ușor în genunchi, își coborî
fruntea și-și lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Și-n sărutarea aceea grăbită simți un fior rece, amețitor.”
Luând în stăpânire pământul ca într-un ritual sacru, personajul simte plăcere, dar și teamă, căci apar și
elemente care prevestesc fiorul rece al morții: lutul îi țintuiește picioarele și îi îmbracă mâinile cu niște mănuși
de doliu.”. Este cuprinsă în această scenă întreaga ambivalență Eros-Thanatos și este concentrată soarta
eroului, prizioner al patimii nefirești pentru pământ. Împlinit, personajul își vede puterile hiperbolizate: "Se
vedea acum mare și puternic ca un uriaș din basme care a biruit ...o ceată de balauri înfricoșători. Și pământul
parcă se clătina, se închina în fața lui...." ,se vede învingător asemenea unui demiurg, trăind satisfacția de a fi
supus pământul. Dar Pământul- Stihie strivește în final omul care nu întâmplător este ucis de o sapă.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ, unde averea condiționează respectul comunității
Mândru și orgolios, Ion nu își acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și
averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu , este dublat de conflictul
interior dintre „glasul pământului” și „glasul iubirii”. Cele două trăiri lăuntrice nu-l pun într-o situație limită
pentru că se manifestă succesiv, nu simultan. Conflicte secundare au loc între Ion și alte personaje: Simion
Lungu, George Bulbuc, preotul Belciug, pe când conflictul tragic dintre om și pământul- stihie este provocat de
iubirea pătimașă a personajului pentru pământ și de iluzia că-l poate stăpâni, dar se încheie ca orice destin
uman, prin întoarcerea în această matrice universală.
Stilul narativ este neutru, impersonal: „metodă fără strălucire artistică, fără stil”(Eugen Lovinescu).Stilul
direct alternează cu stilul indirect, în caracterizare fiind utilizat și stilul indirect liber. G. Călinescu constată
autenticitatea limbajului regional: „observarea limbajului ardelenesc este făcută cu foarte multă exactitate”, pe
când T. Vianu observă utilizarea registrelor lexicale diverse în limbajul personajelor, în funcție de condiția lor
socială. În ciuda sintagmei emblematice de „stil cenușiu”, a impresiei de limbaj dur, la o lectură mai atentă se
observă diversitatea procedeelor artistice, utilizate pentru plasticizarea ideilor.
Romanul „Ion” este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice și marchează un moment
important în evoluția romanului românesc, fiind privit aproape de unanimitatea criticii ca o primă creație
obiectivă, un deschizător de drumuri și o dovadă că arta înseamnă creație de oameni adevărați și de viață reală,
acesta fiind crezul marelui scriitor.
 Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unui text
narativ studiat, parținând lui Liviu Rebreanu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ ales într-o perioadă,
într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două episoade/secvențe relevante pentru tema textului narativ ales;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție si de limbaj, semnificative pentru textul
narativ ales (de exemplu: acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, incipit, final, tehnici
narative, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.).
Notă
Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conținutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerință/reper).
Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente – introducere,
cuprins, încheiere – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de
argumentare – 3 puncte;
utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctua_ia – 2 puncte; așezarea în
pagină, lizibilitatea – 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de
cuvinte si să dezvolte subiectul propus.