ION

-PARTICULARITATI-
DE LIVIU REBREANU

In perioada interbelica, specia narativa ampla romanul cunoaste o dezvoltare fara

precedent. Diverse orientari tematice, modele din literatura universala sau tipuri narative
imprima evolutia romanului intre traditional si modern, intre ionic si doric, intre perspectiva
narativa omniscienta, obiectiva si relativizarea ei in romanul modern subiectiv.
Liviu Rebreanu, unul dintre cei mai importanti romancieri ai perioadei interbelice,
este creatorul romanului romanesc modern deoarece scrie primul roman romanesc obiectiv
„Ion” si primul roman romanesc de analiza psihologica „Padurea Spanzuratilor”. Creatiile
sale sunt variate tematic: romane sociale, ale vietii rurale („Ion”, „Rascoala”), citadine
(„Gorila”) sau bazate pe conflicte psihologice („Ciuleandra”).
Aparut in 1920, romanul romanesc obiectiv modern „Ion” se incadreaza in curentul
literar realism, manifestat in secolele al XIX-lea si al XX-lea, avand ca principiu de baza
reflectarea realitatii in datele esentiale, caracteristice si obiective. Opera lui Rebreanu este o
capodopera a scrisului in maniera realismului dur afirmat in literatura universala a scrierilor
lui Stendhal si Balzac.
O prima trasatura ce face posibila incadrarea operei in realism o constituie crearea
principiului verosimilitatii realizat cu ajutorul reperelor spatiale si temporale. Descrierea
initiala a drumului, supusa conventiei veridicitatii prin detaliile toponimice, introduce cititorul
in viata satului ardelean din secolul al XX-lea, din timpul ocupatiei austro-ungare.
Transpunerea satului model, Prislop, in satul Pripas face o trecere lenta la lumea fictionala.
Descrierea caselor ilustreaza, prin aspect si asezare, conditia sociala a locuitorilor. Actiunea se
plaseaza in contextul temporal la granita dintre secole, desfasurandu-se intr-o perioada de
timp importanta pentru constituirea conflictelor. Timpul vietii rurale este un timp repetitiv
sugerat prin repetarea gesturilor, producandu-se o involutie prin acumularea conflictelor
nerezolvabile.
O a doua trasatura ce face posibila incadrarea operei in realism este reprezentata de
relatia incipit-final. Urmarind principiul circularitatii si al simetriei, incipitul si finalul
textului sunt identice, concentrate asupra imaginii drumului care intra si iese din Pripas.
Toponimia (Somes, Armandia, Jidovita, Bistrita) are functia clara de a crea iluzia realitatii, de
a fixa cu precizie actiunea in spatiu. Expozitiunea fixeaza si timpul (duminica, la hora).
Drumul care intra si iese din sat este un simbol al destinului care isi urmeaza cursul, dar are si
functie metatextuala, de a face conexiunea intre universul lectorului si cel al personajelor. La
început drumul „trece podul,...spintecă satul,...aleargă spre Bistriţa şi...dă buzna în Pripas”,
iar la final ”drumul trece prin Jidoviţa ...şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără
început”. Finalul închis al romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfințirii noii
biserici. Fetele și flăcăii joacă Someșana în bătătura văduvei lui Maxim Oprea, iar intelectualii
sunt adunați la banchetul organizat în școală.
 Romanul cunoaste un indelungat proces de elaborare, fiind precedat de proza scurta,
un veritabil exercitiu epic, in viziunea lui Rebreanu. Autenticitatea textului rezulta din
sursele de inspiratie ale autorului, aflate in relatie directa cu propria biografie : nascut in
Ardealul aflat sub asuprire austro-ungara, Rebreanu intelege privatiunile materiale si morale
ale intelectualului transilvanean si le ipostaziaza intr-un personaj secundar, invatatorul
Herdelea. Tanarul Titi, fiul invatatorului, mistuit de dorinta de a ajunge in Regat, este o
ipostaza literara a scriitorului insusi. Imaginea personajului principal pleaca de la un anumit
Ion Pop, cu care autorul are o discutie despre pamant, fiind impresionat de patima flacaului.
Memorabila secventa a sarutarii pamantului este, conform marturisirilor scriitorului, un
episod la care a asistat cand a iesit la vanatoare. Destinul Anei se construieste in urma unor
istorisiri ascultate de la sora autorului, despre o fata bogata, Rodovica, care a ramas
insarcinata cu un flacau frumos, dar sarac.
Tema romanului se construieste in jurul problematicii pamantului in conditiile satului
ardelean de la inceputul secolului al XX-lea. Dorinta de pamant duce la dezintegrare morala
atunci cand aceasta depaseste limitele normalului, transformandu-se in obsesie. Astfel, tema
centrala, posesiunea pamantului, este dublata de tema iubirii.
O prima secventa semnificativa pentru tema romanului o constituie scena horei
duminicale, prima secventa narativa a romanului. Aceasta evidentiaza lumea satului, oferind
o reprezentare clara si concisa a acesteia si a relatiilor sale. Hora are loc in curtea vaduvei lui
Maxim Oprea, ritmul narativ fiind lent la inceput, apoi alert pe masura ce prezentarea horei
capata consistenta. Jocul evidentiaza alcatuirea lumii satului si stratificarea sociala. Satenii
sunt grupati in functie de varsta, interese si statut. Cele doua grupuri de barbati respecta
stratificarea economica : primarul si chiaburii discuta separat de taranii mijlocasi, asezati pe
prispa. Fetele ramase nepoftite privesc la hora, mamele si batranele vorbesc despre
gospodarie, copiii se joaca printre adulti, iar intelectualii nu se amesteca in joc. Rolul horei in
viata comunitatii este de a facilita intemeierea noilor familii, cu respectarea principiului
economic.
O a doua secventa semnificativa pentru tema romanului este marcata de scena
sarutarii pamantului, vazuta in realitate de autor si avand un rol important in reprezentarea
iubirii obsesive pentru pamant. Destinul personajului principal este marcat mai ales in relatie
cu pamantul. Momentul sarutarii pamantului subliniaza pofta salbatica a lui Ion de a avea
pamant, fortele ce il atrag spre acesta fiind mai puternice decat fortele omului : „incet,
cucernic, fara sa-si dea seama, se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu
voluptate de pamantul ud. Si-n sarutarea asta grabita simti un fior rece, ametitor”.
In constructia romanului, un rol esential il prezinta elementele de structura si
compozitie precum conflictul si tehnicile narative.
Conflictul romanului este reprezentat de lupta pentru pamant in satul traditional,
unde posesiunea averii conditioneaza dreptul indivizilor de a fi respectati in comunitate.
Conflictul exterior, dintre Ion si Vasile Baciu, este schitat in scena horei, cand barbatul il
numeste pe Ion „sarantoc” si „hot”, evidentiind statutul umilitor al saraciei. Conflictul
exterior este dublat de unul interior, intre glasul pamantului si glasul iubirii. Cele doua
chemari launtrice nu il arunca intr-o situatie limita pentru ca forta lor se manifesta succesiv,
nu simultan. Conflictul erotic este initial marcat de dansul dintre Ion si Ana plin de gesturi
tandre, dar fara afectiune. Compasiunea scuza lipsa iubirii „tare-i slabuta si uratica, saraca
de ea”. Apar conflicte secundare, intre Ion si Simion Lungu, pentru o brazda de pamant, sau
intre Ion si George Bulbuc, intai pentru Ana, apoi pentru Florica.
Tehnicile narative constituie un alt element de structura si compozitie intrucat
arhitectura romanului sustine, la nivel macrotextual, functia epica de interpretare. Prin tehnica
planurilor paralele este prezentata viata taranimii si a intelectualitatii rurale. Trecerea de la un
plan narativ la altul se realizeaza prin alternanta, iar succesiunea secventelor narative este
redata prin inlantuire. Viata personajelor se desfasoara dupa legile interne ale lumii lor si
evolueaza paralel. Drama lui Ion este dictata de o vorba aruncata inconstient de Titu Herdelea
„Daca nu vrea el sa ti-o dea de buna voie, trebuie sa-l silesti!”, dupa cum drama
invatatorului e declansata de marturisirea lui Ion ca i-a scris jalba care il scapase din temnita
in urma conflictului cu Simion Lungu. La nivel microtextual, functia epica de interpretare se
realizeaza prin tehnica contrapunctului, prezentarea aceleiasi teme in planuri diferite : nunta
taraneasca a Anei corespunde in planul intelectualitatii , cu nunta Laurei; conflictul exterior
dintre Ion si Vasile Baciu corespunde conflictului intelectualilor, invatatorul si preotul.
In concluzie, romanul lui Rebreanu reprezintă un moment esențial în trecerea
romanului românesc de vârsta tradiționalismului la cea a modernismului, fiind definit de
George Călinescu drept „o capodoperă de o măreție liniștită”.