Ion

Perioada interbelica, epoca de inflorire a literaturii romane aflate sub semnul

teoriei ,,sincronismului”, promovata prin revista si cenaclul ,,Sburatorul” de catre
E.Lovinescu, prezinta o nota caracteristica, unica in litaratura europeana a vremii.

Concomitent cu aparitia unor romane subiective, de tip proustian, literatura romana

cunoaste si romane traditionaliste de factura rurala precum ,,Ion” de Liviu Rebreanu si
romanul mitic ,,Baltagul”, scris de Mihail Sadoveanu.

Aparut in 1920, romanul "Ion" scris de Liviu Rebreanu reprezinta un punct de cotitura
in evolutia romanului romanesc modern. Caracterul realist-obiectiv al romanului este
sustinut prin toate instantele narative, concretizat prin veridicitate, reprezentand o recreare
a realitatii.

Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului, al naratiunii la persoana a III-
a si prin relatia narator-personaj.

Viziunea realist-obiectiva se configureaza prin tematica sociala, obiectivitatea

perspectivei narative, constructia personajelor in relatie cu mediul in care traiesc, prezenta
tipologiilor, tehnica detaliului semnificativ, veridicitate, precum si prin stilul sobru si
impersonal.

Titlul este sugestiv, numele personajului eponim sugereaza apartenenta personajului

la mediul rural, cat si tema romanului si intentia de a prezenta o anumita tipologie. Pe de
alta parte, destinul lui Ion face trimitere la personajul biblic.

Naratiunea romanului realist obiectiv trimite catre un narator de tip obiectiv,

omniprezent si neimplicat, care relateaza la persoana a III-a singular intamplarile dintr-o
perspectiva narativa cu focalizare zero si viziunea ,,dindarat”.

Temele fundamentale ale romanului sunt problematica pamantului, discutata prin

intermediul personajului eponim surprins intre doua pasiuni, pamantul si iubirea, precum si
tema destinului, fiind evidentiate pe fundalul unei monografii a satului transilvanean de la
inceputul secolului al XX-lea. Romanul are caracter monografic prin faptul ca surprinde
realitati sociale, economice, culturale si etnice, trimitand naratiunea in zone precum
momente importante din viata omului: nastere, botez, casatorie, moarte.

Modurile de expunere indeplinesc functii epice si in discursul narativ: descrierea are

atat functie anticipativa cat si simbolica, naratiunea indeplineste functia de prezentare a
realitatii dar si de interpretare, iar dialogurile concentreaza epicul si dau senzatia de
veridicitate.
 Structura compozitionala respecta preferinta lui Rebreanu pentru romanul vazut ca
"un corp sferoid". Simetria incipit-final se realizeaza prin motivul literar al drumului care ne
introduce in satul Pripas intr-o zi de duminica, pentru ca in final drumul "batatorit" sa se
"verse" in soseaua mare. Cele 13 capitole se distribuie in doua parti: "Glasul pamantului" si
"Glasul iubirii" si poarta titluri semnificative "Hora", "Nunta", "Zestrea", "Copilul",
"Zvarcolirea".

Liviu Rebreanu prezinta monografia satului transilvanean intr-o perspectiva larga prin
2 tehnici narative moderne. Prin tehnica planurilor paralele, unui eveniment din lumea
taranilor, nunta Anei cu Ion, ii corespunde in planul intelectualitatii, nunta fiicei invatatorului
Herdelea, Laura, cu Pintea. A doua tehnica, tehnica moderna a contrapunctului face din Ion
un Vasile Baciu, astfel personajele din cele doua planuri sunt defapt varietati ale aceluiasi
exemplar.

Conflictul este unul social, un conflict intre grupuri si categorii inegale. Acest lucru e
descris in hora de duminica: primarul si cei bogati stau de-o parte, saracii un pas mai in
spate, precum Alexandru Glanetasu, "ca un caine la usa bucatariei", si intelectualii, familia
Herdelea si Belciug privesc sarbatoarea populara detasati, doar tinerii la hora nu fac aceste
diferente si nu tin inca seama de statutul social.

Conflictul exterior dintre Ion si Vasile Baciu, dintre Ion si George Bulbuc, intre romani
si reprezentantii puterii austro-ungare, dintre saraci si bogati, este dublat de un puternic
conflict interior, cel al pamantului si al iubirii.

Romanul se sustine prin cateva scene importante, atat prin destinul protagonistului,
cat si prin imaginea de ansamblu a satului.

Hora de duminica, "o hora a soartei", reprezinta incipitul cu coordonatele spatio-

temporale si date cu caracter anticipativ despre personaje. Imaginea horei, descatusare
dionisiaca pentru locuitorii din Pripas, deschide persepctiva caracterului monografic al
romanului prin descrierea detaliata a pasilor jocului Somesana si a costumelor traditionale.
Simbolistica horei trimite spre multiplele planuri narative ale romanului, in primul rand la
statului social si economic al societatii. Motivul literar al horei ii ofera lui Rebreanu
posibilitatea aducerii in scena in bloc a majoritatii personajelor, observatia atenta a
naratorului indreptandu-se spre hora propriu-zisa unde tinerii se bucura de frumusetea
dansului popular. Sosirea lui Vasile Baciu in curtea vaduvei lui Maxim Oprea in care are loc
serbarea populara si cuvintele jignitoare adresate lui Ion "hot si talhar","fleandura",
"sarantoc" declanseaza intriga si anticipeaza destinul protagonistului.

Desfasurarea actiunii incepe cu disputa dintre Ion si George Bulbuc legata aparent de
plata lautarilor, dar in realitate pentru Ana. Orgolios, in urma discutiei cu Titu Herdelea, Ion
ia de buna indicatia acestuia "daca nu ti-o da de bunavoie, trebuie sa il silesti". Dornic de a
avea pamant, Ion o seduce pe Ana, obligandu-l in acest fel pe Vasile Baciu sa ii dea odata cu
fata si o parte din avere. Astfel, atractia ancestrala a lui Ion pentru pamant se concretizeaza
in imaginea Anei si in planul pe care il pune la cale.

Relatia speciala, tainica pe care Ion o are cu pamantul-stihie poate fi vizualizata si in

alte secvente semnificative atat pentru ilustrarea temei si a conflictului romanului, cat si
pentru modalitatea de constructie a personajului. Ajuns la loturile de pamant, intr-o
dimineata, Ion pare transfigurat de o emotie puternica, iar exclamatia din monologul
exterior, ,,Cat pamant, Doamne!”, confera o dimensiune hiperbolica legaturii ancestrale
dintre om si pamant. Comparatia prin care Ion vede pamantul ,,ca pe un urias”, in antiteza cu
metafora omului, ,,un vierme”, explica subjugarea lui Ion de acest glas. Secventa narativa in
care Ion ingenuncheaza si saruta pamantul ofera o alta perspectiva acestei relatii. E
Lovinescu considera ca Ion a primit o forta nebanuita de la pamantul pe care il iubea, iar in
aceasta scena el, omul, este cel puternic. In acest context, Ion la nunta nu o vede pe Ana, ci
doar pamanturile care urmeaza sa fie ale lui, nu e afectat de moartea ei, desi ea a trait un
calvar, iar in legatura cu Petrisor, fiul sau, se ingrijoreaza doar in masura in care stie ca de
acesta depinde dreptul sau de proprietate asupra pamantului.

Odata "Glasul pamantului" potolit, in sufletul flacaului se face auzit "Glasul iubirii"
pentru Florica, devenita intre timp sotia lui George Bulbuc. La fel de puternic Ion se
manifesta si in iubire, personalitatea sa fiind creata prin tehnica basoreliefului, revenirea la
iubirea dintai parandu-i-se ceva firesc. Anuntat de Savista, oloaga satului, aducatoarea de
vesti rele, de relatia dintre Ion si Florica, George se intoarce intr-o seara acasa inopinat, acest
moment constituind punctul culminant. Moartea lui Ion este ca si destinul sau, simbolica, el
cazand rapus de o sapa, unealta care i-a fost atat de draga.

Deznodamantul este tragic, George Bulbuc este inchis, Florica ramane singura, iar
pamanturile trec in stapanire la preotul Belciug, asa cum fusese facuta intelegerea.

Personajele, in numar foarte mare, sunt asemenea personajelor din operele realist-
obiective, tipuri umane, reprezentand categorii sociale. Ele respecta tehnica moderna a
contrapunctului, grupandu-se in perechi antitetice: Ana-Florica, George-Ion. Ion devine
simbol al omului teluric al carui destin este tragic pentru ca este supus fatalitatii si unor
reguli sociale.

La nivel stilistic, "Ion " este o scriere anticalofila, specifica nevoii de veridicitate.
Predomina stilul caracterizat prin oralitate de tip popular, cu regionalisme fonetice si lexico-
gramaticale, cu interogatii si exclamatii.

Ritmul narativ este in general uniform, cu exceptia unor incetiniri, cand naratorul
diminueaza ritmul pentru a face loc unor biografii. In final, dupa moartea lui Ion, ritmul
narativ este mai alert, restul evenimentelor fiind rezumate.

Roman monumental apartinand perioadei interbelice, "Ion" continua linia epicii

traditionaliste rurale, dar se incadreaza prin elemente de modernitate precum tehnica
basoreliefului, a contrapunctului si prin perspectiva asupra destinului uman in sincronismul
lovinescian.

Caracterizare Ion
Ion, personajul eponim si central al romanului, este o figura monumentala, care
capata dimensiuni neobisnuite prin tehnica basoreliefului si domina celelalte personaje
implicate in conflict care-i pun in lumina trasaturile.

Personaj complex si contradictoriu, Ion capata interpretari inegale in viziunea criticii

literare: pentru Lovinescu, el reprezinta instinctul de posesiune al pamantului, pentru
Calinescu, el e o bruta careia siretenia ii tine loc de inteligenta, pentru Manolescu, "Ion este
bruta ingenua". Aceste referinte critice configureaza complexitatea, dar si destinul lui tragic
pentru ca romanul nu abordeaza doar relatia taranului cu pamantul, ci si problematica
pamantului.

Modalitatile de caracterizare prin care se contureaza personajul principal sunt:

caracterizarea directa prin descriere, indirecta prin comportament, gesturi, atitudine, limbaj
si mijloace moderne de caracterizare.

Prin tehnica planurilor paralele si a contrapunctului, Ion se incadreaza in tipologia

taranului sarac. Zbaterea interioara a lui Ion se evidentiaza prin autocaracterizare, atunci
cand Ion, facandu-si curaj se autoironizeaza.

Ion este tipul taranului insetat de pamant, dar depaseste statutul acesta devenind
prin individualitatea destinului un personaj modern in care s-au regasit si elemente
naturaliste. Numele sau trimite la statutul social, dar are si o rezonanta biblica. Din punct de
vedere moral, el este tipul arivistului fara scrupule, care foloseste femeia ca mijloc de
parvenire. El este ambitiosul dezumanizat de lacomie.

Ana, fata cu zestre, dar fara noroc, naiva, "o fire tacuta si oropsita", lipsita de iubire
parinteasca, este o victima fara aparare pentru arivistul Ion. Pentru tatal si barbatul ei, ea nu
atinge niciodata statutul de fiinta umana, ci le asigura doar garantia propietatii asupra
pamanturilor.

La inceputul romanului, naratorul trateaza o biografie a lui Ion, in care predomina

trasaturi pozitive de caracter. Ion "e iute si harnic ", la scoala are rezultate deosebite, ceea ce
ii atrage simpatia familiei Herdelea, dar renunta la a-si continua invatatura pentru ca
pamantul i-a fost mereu drag.

"Hora soartei" din incipit dezvaluie situatia sociala a Pripasului, dar si pozitia lui Ion in
aceasta lume. Orgolios, dupa ce este jignit de Vasile Baciu, Ion este cuprins de dorinta de
razbunare, Ion isi urmareste scopul cu viclenie, o joaca pe Ana la hora, o cheama la poarta, o
ignora cateva zile, o seduce, apoi se instraineaza. Patima pentru pamant il face sa renunte la
femeia iubita, la Florica.

Sarcina Anei devine vizibila, fata indura rusinea, iar Vasile Baciu este silit astfel sa
accepte casatoria. Cu toate acestea, Ion da dovada de naivitate, deoarece fara o foaie de
zestre, nunta nu ii aduce si pamantul.

In relatia cu Ana, Ion traieste sentimente opuse. Mai intai mila "Las' ca-i buna Anuta",
pe care o vede urata, apoi evolueaza la brutalitate fata de ea, pentru a sfarsi in indiferenta,
astfel moartea ei, ca de altfel si a lui Petrisor sa nu-l marcheze in niciun fel. Ana si Ion sunt
personaje cu trasaturi autentice, blandete-brutalitate, devotament-egoism, iubire-interes.
Moartea Anei anticipeaza destinul lui Ion, principalul vinovat moral.

Opiniile celorlalte personaje despre Ion sunt contradictorii, si din acest punct de
vedere, statutul personajului se subsumeaza pluralitatii perspectivei. Daca pentru doamna
Herdelea "Ion e baiat bun, cuminte, istet", iar lui Titu ii este prieten, pentru Belciug, Ion este
"talhar si un bataus" pe care il critica in fiecare duminica la biserica.

In ceea ce priveste relatia cuplului de personaje in deznodamant, este de remarcat

faptul ca ambele sfarsesc tragic, Ana fiind impinsa la spanzuratoare de Ion, iar Ion fiind ucis
in mod simbolic de o sapa, o unealta care i-a fost atat de draga, in momentul in care a vrut sa
isi potoleasca glasul iubirii.

Jucarie a destinului sau "bruta", Ion ramane un personaj complex, contradictoriu,

tragic, exprimand inca o data enigmele existentei pe care nimeni nu le poate intelege.