MOARA CU NOROC

Temă și viziune

Moara cu noroc a fost publicată în 1881, în volumul Novele din popor, opera fiind o
pledoarie pentru echilibru și cumpătare în viața socială și familială. Din perspectivă socială,
nuvela prezintă încercarea lui Ghiță de a-și schimba statutul social.
Recunoscut pentru meticulozitatea arhitecturii narative, Ioan Slavici se dovedește atent
în construirea personajelor sale care devin punctul forte al artei narative, după cum critica
literară precizează. Deși eroii săi provin din universul rural al Ardealului de secol XIX,
autorul nu ezită să le imprime o complexitate aparte, acel amestec de bine și rău ce se află la
oamenii adevărați, după cum afirmă G. Călinescu.
Nuvela Moara cu noroc, cea mai cunoscută scriere a lui Ioan Slavici, ilustrează
pregnant atât viziunea estetică a autorului, cât și tendințele sale moralizatoare.
Moara cu noroc este o nuvelă realistă de analiză psihologică surprinzând, ca de altfel
întreg volumul din care face parte continua degradare a vieții satului, având acțiune lineară,
un singur fir narativ, personaje puține și un conflict concentrat.
Este o nuvelă realistă prin lipsa idealizărilor, prin verosimilitatea întâmplărilor,
obiectivitatea narativă, prezența personajelor tipice, valoarea moralizatoare, toponimele reale
(Ineu, Arad, Oradea, Șicula) și alegerea temelor literare favorite ale realismului: averea și
familia.
Aceasta scoate în evidență viziunea realistă a scriitorului asupra satului ardelenesc de
la sfârșitul secolului al XIX-lea. Tabloul de viață este realizat veridic, efectul asupra
cititorului fiind de iluzie a vieții. Personajele sunt credibile, surprinse în evoluția lor pe
treptele ierarhiei sociale. De exemplu, Ghiță, protagonistul este cizmarul sărac care, pentru a
duce o viață mai bună, ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. Lică este antagonistul,
este autoritar, malefic, unealta prin care destinul lui Ghiță se împlinește. Ana este prototipul
femeii care își apără familia, avertizându-și soțul în privința defectelor lui Lică pe care le
intuise corect. Soacra este vocea moralității. Toate acestea creează impresia de veridicitate. 
O trăsătură specifică realismului este surprinderea
procesului de dezumanizare al lui Ghiță, care îi zdruncină tihna sufletească și îi încalcă
principiile morale în goana sa după avere. De asemenea, naratorul urmărește alterarea relației
dintre el  și Ana, transformarea treptată a iubirii în bănuială și teamă.
Tema dezvăluie un autor preocupat de o
problematică etică și psihologică având rădăcini în eterna dorință de îmbogățire și de
parvenire socială a omului. Destinul lui Ghiță ilustrează de fapt efectele dezumanizate ale
dorinței de îmbogățire. Apare și tema destinului implacabil pe care Ghiță are iluzia că îl poate
modifica și controla, comițând hybrisul care va conduce, în final, la pedeapsa capitală.
Caracterul de nuvelă al textului este
susținut și la nivelul conflictelor. Conflictul nuvelei este dublu, astfel încât tensiunea epică
manifestată la început doar pe plan exterior prin antiteza dintre protagonist și Lică, se
continuă într-un conflict interior ce vizează trăirile contradictorii ale eroului. Astfel, Ghiță
simte în el ceva mai tare decât voința proprie, se izolează de familie, nu se mai teme nici
măcar de moarte, răzbunarea pe Lică ajunge obsesie, iar pe Ana, în cele din urmă, o ucide cu
sânge rece.
 Titlul trimite la unul dintre toposurile frecvente în literatura realistă: hanul numit
Moara cu noroc. Denotativ, titlul este un indice spațial ce prezintă locul în care se derulează
preponderent acțiunea. Conotativ, titlul are valoare simbolică, anunțând măcinarea sufletească
a lui Ghiță. Sintagma cu noroc redă norocul lui Ghiță în afaceri, dar pare mai degrabă ironică,
sugerând nenorocul pe care îl poate aduce în plan personal acest noroc în afaceri. Sintagma
face trimitere și la motivul fortuna labilis.
În manieră realistă, cele 17 capitole ale nuvelei se organizează într-o compoziție
clasică, solidă, iar viziunea naratorială este obiectivă, detașată. Naratorul este obiectiv,
viziune dindărăt, narațiune heterodiegetică de tip auctorial. Perspectiva auctorială a
naratorului permite atât descrierea verosimilă a evoluției sociale a lui Ghiță, cât și redarea
zbuciumului său interior prin procedee moderne precum stilul indirect liber și monologul
interior. Vocea naratorială se dovedește neimplicată față de întâmplările relatate, indiferent de
natura lor, fiind omniscient și omniprezentă. Focalizarea este externă deoarece accentul cade
pe desfășurarea evenimentelor, dar și internă atunci când se pătrunde în planul interior al
personajului. Prin tehnica simetriei, dublată pe tehnica anticipării, se realizează
corespondența dintre incipit și final. Incipitul are valoarea unui prolog, anticipând
evenimentele, cu accent pe fericirea și stabilitatea familiei și gândirea capitalistă: Omul să fie
mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit îi
spune soacra ginerelui său, ca un avertisment asupra valorilor care ar trebui să conteze.
Finalul are valoarea unui epilog și aparține aceleiași voci, în fapt o instanță morală: simțeam
eu că nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat, susținând tema destinului. Simetria incipit-
final este strategia narativă ce reflectă viziunea realist-clasică a lui Slavici asupra existenței:
încălcarea normei este o provocare la adresa destinului necruțător.
Acțiunea nuvelei este plasată în spațiul
câmpiei ardelene, în lumea crescătorilor de porci. Acțiunea durează 1 an, de la Sf.
Gheorghe( simbolul creștin al puterii) până la Paște( mai exact până în Vinerea Mare din
Săptămâna Patimilor). Toate elementele care apar în descrierea locurilor au rol anticipativ,
fiecare dintre acestea fiind purtător de semnificație( nu zăreai decât iarbă și mărăcini).
Topografia este un mod de a prezenta sinuosul drum al conștiinței protagonistului, care deși la
început este condus de intenții bune față de familia sa, pe parcurs se dezumanizează și ajunge
să cad pradă propriilor slăbiciuni care-l conduc spre un sfârșit tragic.
O secvență
reprezentativă pentru viziunea moralizatoare este discuția dintre Ghiță și soacră din
incipit. Ghiță nu ascultă sfatul soacrei sale, care îl avertizează( Omul să fie multumit cu
sărăcia sa, căci daca e vorba nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit) și se hotărăște
să ia in arendă pentru câțiva ani cârciuma de la Moara cu noroc, pentru a se face om cu stare.
Se mută cu întreaga familie acolo, nemaidorind să cârpească cizmele oamenilor. Această
concepție despre existență (fericirea omului nu stă în bogăția sa) se va verifica în secvența
finală, în care, ajungând împreună cu copiii la hanul incendiat, ea recunoaște că destinul
pedepsește pe cei ce cutează să îl înfrunte: Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a
fost dat!… . Focul are aici rol purificator. O a
doua scenă semnificativă pentru temă este întâlnită în finalul nuvelei, când Ghiță o
împinge își împinge soția în brațele lui Lică. Ana, dezgustată de lașitatea soțului pe care-l
consideră o muiere îmbrăcată în straie bărbătești i se dăruiește lui Lică. Pentru prima dată,
dezumanizarea cârciumarului este atât de pregnantă, încât acesta o oferă drept momeală pe
Ana și calculează cum să-i dea de știre jandarmului Pintea.
 Viziunea despre lume se dovedește clasică: ca în majoritatea operelor lui Slavici
sunt susținute valorile morale precum familia, cinstea, adevărul și condamnate viciile: lăcomia
lui Ghiță, hoția sămădăului. Personajele care încalcă această lege morală sunt aspru pedepsite.
La nivel stilistic, Ioan Slavici introduce oralitatea populară în scrierile sale înaintea
lui Creangă ( Tudor Vianu). Lui Slavici îi lipsesc însă verva și jovialitatea humuleșteanului,
oralitatea populară fiind folosită ca instrument în vederea zugrăvirii mediului rural.
În concluzie, în nuvela Moara cu noroc, socialul și eticul se prelungesc metafizic
pentru a contura viziunea realistă a lui Slavici despre lume, victoria finală aparținând nu unui
individ, ci unor principii morale.