Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern interbelic, scris de Camil Petrescu, un cunoscut
prozator român. Acesta a fost publicat pentru prima dată în anul 1930. Încadrată cu succes în noile standarde pentru dezvoltarea
literaturii române, stabilite de Eugen Lovinescu, opera se bucură de o complexitate deosebită, definindu-se atât ca roman
realist, al experienței, cât și psihologic și subiectiv.
Scriitor interbelic, Camil Petrescu a introdus în operele sale timpul subiectiv („Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”).
A pledat pentru autenticitate: „Să nu scriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc
eu...”. La fel ca şi Liviu Rebreanu, a preferat stilul anticalofil : „Arta n-are de-a face cu ortografia – scrisul corect este pâinea
profesorului de română”.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" a apărut în 1930. Geneza romanului trebuie căutată în
preocuparea autorului de a scrie despre război. I s-a cerut să scrie o nuvelă despre război, deoarece scriitorul participase la
Primul Război Mondial. Roman modern, subiectiv, de analiza psihologică, textul poate fi considerat şi un roman al experienţei.
Naraţiune la persoana întâi, având forma unei confesiuni a personajului principal, textul presupune existenţa unui narator
implicat. Punctul de vedere unic şi subiectiv, al personajului-narator, îl face pe cititor să cunoască despre personaje tot atât cât
ştie şi personajul principal. Situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar faptele sunt prezentate ca
evenimente interioare, interpretate, analizate. Viziunea despre lume pe care o propune Camil Petrescu în acest roman porneşte
de la situarea eului narativ în centrul unei evocări despre dragoste şi război.
Cele două mari teme ale romanului reies din titlul acesteia, fiind reprezentate de iubire și război. „Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” se împarte în două volume, în primul predominând tema dragostei, iar în cel de-al doilea,
tema războiului. Astfel, protagonistul trebuie să le înfrunte pe ambele, întrucât ele reprezintă experiențe fundamentale de
cunoaștere. Atât dragostea, cât și războiul, reprezintă alegeri, alternative disponibile pe parcursul existenței noastre. . Titlul
romanului numeşte cele două aspecte, experiențe. Se foloseşte termenul simbolic „noapte” marcând sfârşitul unei etape şi
începutul alteia. Însă identitatea „ultimei nopţi” cu „întâia noapte”, redată prin raportul de coordonare prin juxtapunere,
subliniază tocmai imposibilitatea separării celor două etape care se completează reciproc, interpretându-se una pe cealaltă. Dacă
prima carte se axează pe „ultima noapte de dragoste”, iar cea de-a doua porneşte de la „întâia noapte de război”, capitolul de
început al romanului reprezintă un artificiu compoziţional, actiunea primului capitol „La Piatra Craiului, in munte”, ce dă tonul
întregii arhitecturi narative. Acest capitol conţine o secvenţă narativă în care mai mulţi ofiţeri discută polemic despre un articol
de ziar dedicat unei crime pasionale comise de un bărbat înşelat. Ascultându-i pe camarazi, Ştefan Gheorghidiu îşi confirmă
superioritatea intelectuală, catalogând ideile tovarăşilor săi drept ,,noţiuni primare, grosolane, cu înţelesuri nediferenţiate”.
Banala discuţie îi amintește de căsătoria lui eşuată, aşa încât hotărăşte să rememoreze istoria poveştii de dragoste cu femeia ce
avea să îi marcheze definitiv existenţa.
Cel de-al doilea capitol, ,,Diagonalele unui testamentʺ, debutează abrupt, prin ilustrarea stării de incertitudine a
protagonistului. ,,Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşalăʺ. Acum începe să se
deruleze retrospectiva iubirii dintre protagonist şi Ela. Ştefan Gheorghidiu, student la Filosofie, este un intelectual superior, cu
o mare capacitate de analiză, astfel că subiectul romanului se organizează în jurul dramei sale de conştiinţă. Tânărul se
căsătoreşte din dragoste cu Ela, orfană crescută de o mătuşă. Ea este studentă la Litere. Căsătoria e boemă (neconformă
convenţiei sociale) la început, ca a oricărui cuplu studenţesc, perioadă apreciată mai târziu drept ,,vremea cea mai frumoasă”. O
întâlnire întâmplătoare va marca negativ viața celor doi tineri, când Anișoara, verișoara lui Ștefan, o persoană mondenă, îi va
introduce în cercurile înaltei societăți. În curând, inadaptabilitatea eroului este opusă evident tendinței de acomodare a soției cu
noul stil de viață: ,,De fapt, Ela a învățat repede regulile snobismului.” Schimbând mediul, ea își face o preocupare esențială din
eleganța personală, dar și din cea a lui Ștefan. Acesta înregistrează dureros faptul că el nu mai contează ca model de inteligență,
de superioritate intelectuală, preferința eroinei manifestându-se pentru un alt bărbat – dansatorul G., întors de curând din
cabaretele Parisului. Iubirea lui Ștefan va intra într-o nouă fază, aceea a geloziei și nu fără motive. O călătorie „în bandă” la
Odobești îi dezvăluie lui Gheorghidiu o cu totul altă ființă decât cea cunoscută până de curând. Preferința soției pentru un alt
bărbat, ignorând tot răul pe care îl produce lui Ștefan, manifestarea de totală libertate țin de o vulgaritate scăpată de sub control.
Ea a făcut tot posibilul să stea, în automobil, lângă G., acceptându-l alături şi pe soţul ei. Ea nu a trăit decât prezenţa lui G.,
toate comentariile le-a făcut pentru el sau cu el. Durerea devine şi mai de nesuportat în momentul în care ea decide ca acele
gesturi, pe care Ştefan le crezuse intime cuplului lor, să devină şi ale altuia. De pildă, faptul că Ela a gustat din felul de mâncare
al lui G. (gest despre care ea ştia cât de fericit îl face pe soţul ei) l-a abătut cu totul. În zilele petrecute la Odobești, Ela și
Grigoriade devin o pereche acceptată de toată lumea. Îşi descoperea nevasta cu o uimire dureroasă. Dansau, întârziau la masă
împreună, îşi gustau unul din farfuria celuilalt. Manifestările de infidelitate ale soției îi provoacă o retragere în sine. Ceea ce s-a
întâmplat la țară s-a repetat și acasa. Gheorghidiu nu i-a vorbit o săptămână. Eroul încearcă să provoace gelozie soției prin
atenția exagerată față de o altă femeie, la o altă petrecere, culminând cu episodul aducerii unei prostituate acasă. Ela pleacă de
acasă. Eroul o întâlnește întâmplător de mai multe ori, dar e privit cu nepăsare. Nu dorea decât să-și găsească genul său de
femeie și să o iubească numai pe ea. În aceste împrejurări, reîmpăcarea era firească. Petrec luna august la Constanța. Înrolat pe
frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie, spre a o întâlni pe soţia sa la Câmpulung.
A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, iar ,,Absolutul morţii eclipsează absolutul iubirii".
Imaginea războiului este demitizată. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmăşeală, dezordine. Capitolul ,,Ne-a
acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează absurdul războiului şi tragismul confruntării cu moartea: ,,Nu mai e nimic omenesc
în noiʺ. ...". Există și momente tragi-comice, ca acelea când, bucuroși de descoperirea unor bagaje părăsite de inamic, oamenii
se înfruptă liniștiți din alimente rare, iar ofițerii citesc ziare nemțești ignorând pericolul. În vreme ce soldații mănâncă liniștiți
pâine cu brânză pe dealul din apropiere apare un călăreț, apoi încă unul și numărul sporește, dar nimeni nu se îngrijorează, fiind
numărați ca într-un joc. Între timp au ajuns față în față „grupați ca două echipe de fotbal”. Un ordin întârziat îi rezervă
plutonului comandat de Gheorghidiu sarcina de a asigura, împreună cu tot batalionul, retragerea diviziei. Atacul îi ia prin
surprindere, reacția instinctuală de apărare fiind fuga. Războiul înseamnă panică, frică și în oameni acționează instinctul de
autoapărare. Atacul este perceput auditiv. Oamenii trăiesc senzația înmormântării de vii. Cuvântul-cheie al capitolului
este ,,pământʺ și trimite la blestemul pământului, prevestitor al sfârșitului. Discuția cu un ofițer neamț prizonier îl deprimă pe
Gheorghidiu prin afișarea de către inamic a „superiorității de rasă” și sancționarea cu trufie a incompetenței armatei
române: ,,dacă dumneavoastră ați fi știu să faceți războiul, nu mai eram eu azi aici”.
Ranit si spitalizat, Gheorghidiu revine acasa, la Bucuresti, dar se simte detasat de tot ceea ce il legase de Ela. De aceea,
hotaraste sa o paraseasca si sa-i lase „tot trecutul”.
Perspectiva subiectivă a romanului, realizată prin narațiune homodiegetică, este asigurată de faptul că protagonistul devine
narator și, folosindu-se de introspecție, își analizează cu luciditate gândurile și sentimentele. Întregul romanul se transformă
într-un monolog interior, pe parcursul acestuia protagonistul confesându-se și descriindu-și stările sufletești și problemele sale
de conștiință. Prin focalizare internă, evenimentele sunt prezentate exclusiv din perspectiva personajului narator, iar din aceasta,
eroul se destăinuie, își analizează cu luciditate trăirile, zbuciumându-se între certitudine și incertitudine, atât în plan erotic, cât
și în planul tragediei războiului.
Spre deosebire de romanele tradiționale în care conflictul se desfășoară la nivel exterior între diverse personaje,
iar perspectiva obiectivă este cea a unui autor omniscient și omniprezent, care știe totul despre personajele sale și despre
desfășurarea evenimentelor, în romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior și se produce în conștiința personajului
narator, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește stări și sentimente contradictorii în ceea ce o privește pe soția sa, Ela. Cititorul se
identifică cu personajul narator, alături de care investighează trăirile interioare ale protagonistului și are acces la intimitatea
lui (acces permis mai ales prin faptul că romanul este construit folosindu-se tehnica jurnalului).
Stilul anticalofil (,,împotriva scrisului frumos"), pentru care optează romancierul, susține autenticitatea limbajului. Scriitorul
nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate pe care îl producea exprimarea personajelor din romanul tradițional.
De aceea, în concepția lui Camil Petrescu, așa cum de altfel va explica mai târziu în romanul ,,Patul lui Procust", pentru un
scriitor este importantă experiența de viață care poate fi transformată în literatură: ,,fără ortografie, fără compoziție, fără stil şi
chiar fără caligrafie."

Stefan Gheorghidiu

Stefan Gheorghidiu, personajul principal al operei, orfan de tată, cu doi unchi bogați, student sărac la Facultatea de Filosofie
devine tânărul bogat care nu știe cum să gestioneze noul statut, apoi soldatul care trăiește sentimentul responsabilității și al
camaraderiei. Din punct de vedere psihologic, il putem numi „alter ego” al scriitorului. Conștiință lucidă și problematizantă,
Gheorghidiu aspiră la iubirea absolută, dar este dezamăgit de realitate. Analitic şi hipersensibil, analizează cu luciditate
gesturile de afecțiune pe care Ela i le arată domnului G., cu prilejul excursiei de la Odobeşti. Trăirea iubirii şi a războiului are
ca scop cunoașterea de sine.
Din punct de vedere moral, protagonistul dă dovadă de inteligență, calm, modestie, renunțând ușor la afaceri, în favoarea
continuării studiilor de filosofie.
Prin intermediul caracterizării indirecte, din acțiunile, faptele și concepțiile sale, descoperim un intelectual aflat în căutarea
absolutului. Plecarea la război scoate în evidență curajul acestuia. Fire meditativă, nu se poate adapta social și nu îi plac
petrecerile. Plimbarea la Odobești îi oferă prilejul unei crize de gelozie accentuate treptat, declanșând analizarea amănunțită a
comportamentului Elei, până la felul în care aceasta vorbea: „Nevastă-mea avea o voce ușor emoționată”.
În momentul în care bănuiește că Ela îl înșală, protagonistul este copleșit de incertitudine, neliniște și suspiciuni. Plecarea la
război scoate în evidență curajul acestuia, iar experiența trăită pe front îl scoate din peisajul iubirii și îl plasează în circumstanțe
noi, probând sentimente diferite, lansate de pericolul morții și suferința trăită alături de ceilalți „colegi de război”. 
 Principala trăsătură de caracter a naratorului-personaj este excesiva raționalizare a trăirilor. Relevantă este în acest sens
afirmaţia doamnei care, la unul dintre evenimentele mondene, aşezată lângă Gheorghidiu, observă: „Ah, dumneata ești dintre
acei care fac mofturi interminabile la masă. Dintre cei care întotdeauna descoperă firele de păr în mâncare... Nu, atâta luciditate
e insuportabilă, dezgustătoare.... Un tip imposibil care complică absolut orice întâmplare.”
Naratorul–personaj este Ștefan Gheorghidiu. În realizarea sa, scriitorul a proiectat o parte din viziunea sa despre el. Aidoma
creatorului său, personajul va ilustra ideea că, pentru a-și găsi un rost în universul cel mare, individul simte nevoia de a trăi
toate experiențele posibile. Cu alte cuvinte, evoluţia lui Ştefan Gheorghidiu este determinată de cele două experienţe
fundamentale de viaţă: iubirea şi războiul. Constituind şi cele două teme principale ale romanului, ordonează întreaga acţiune a
textului.

Concluzie

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" este un roman psihologic modern, reprezentativ pentru estetica
autenticităţii şi pentru o nouă viziune, demitizată, asupra războiului. Prin Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, scriitorul
impune în literatura română o nouă tipologie: intelectualul inadaptat, ce aspiră spre absolut.