Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
(roman modern subiectiv)

Camil Petrescu, alături de Eugen Lovinescu şi G. Călinescu, prin înclinaţia spre

teoretizare, au dat un contur mai clar noţiunii de modernitate. ,,Momentul Camil
Petrescu’’ reprezintă sincronizarea cu tendinţele de modernizare europeană.
Prin romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930), C.
Petrescu este primul autor remarcabil de proză subiectivă. Ideile teoretice despre roman
le exprimă în eseul Noua structură şi opera lui Marcel Proust, considerând că literatura
trebuie să fie în corelaţie cu psihologia, filosofia şi ştiinţa epocii. C. Petrescu reproşează
faptul că autorul ,,are darul ubicuităţii’’, comportându-se ca un demiurg, afirmând că
singura modalitate prin care are putea reda realitatea ar fi prin a prezenta ,,ceea ce văd,
ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu (...). Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I’’.
Ultima noapte.... este un roman modern subiectiv, deoarece are drept
caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, fluxul
conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I, luciditatea autoanalizei,
anticalofilismul (respingerea tendinței de a da expresiei literare o atenție deosebită sau
excesivă), dar şi autenticitatea, definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea
vieţii, cu trăirea febrilă.
Perspectiva narativă este subiectivă şi unică, naraţiunea realizându-se la
persoana I, cu focalizare internă şi viziunea ,,împreună cu’’. Naratorul este protagonistul
romanului, deci un narator implicat. Punctul de vedere unic şi subiectiv al
personajului-narator, care mediază între cititor şi celelalte personaje, face ca cititorul să
cunoască despre acestea din urmă tot atât cât ştie şi personajul principal. Situarea eului
narativ în centrul povestirii conferă autenticitate.
Construcţia discursului narativ. Titlu. Teme:
Textul narativ este structurat în două părţi, precizate în titlu, care indică temele
romanului, în acelaşi timp, cele două experienţe fundamentale trăite de protagonist:
dragostea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale
eşuate dintre Ştefan şi Ela, partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al
lui Gheorghidiu, urmăreşte experienţa de pe front, din timpul Primului Război Mondial.
Prima parte este în întregime ficţională, în timp ce a doua parte valorifică jurnalul de
campanie al autorului: ,,Toate întâmplările din volumul doi le-am trăit aievea, alături de
regimentul meu’’, dovada făcând-o articolele şi documentele din epocă, ceea ce conferă
autenticitate.
Unitatea romanului este asigurată de prezenţa unei singure perspective şi de
două artificii de compoziţie. Perspectiva unica este cea a personajului principal, Stefan
Ghiorghidiu, care analizează efectele celor două experienţe în plan interior. Capitolele I şi
VI din prima parte şi partea a doua a romanului cuprind evenimente aproximativ
contemporane cu momentul în care sunt narate. Capitolele doi-cinci din prima parte
întrerup firul acestora cu o retrospectivă. În discursul narativ sunt prezente două planuri
temporale: timpul narării(prezentul frontului) şi timpul narat (trecutul poveştii de iubire).
 Acţiunea primului capitol, La Piatra Craiului în munte, debutează cu un artificiu
compoziţional: este posterioară întâmplărilor relatate în partea întâi. În primăvara lui
1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Gheorghidiu face eforturi disperate
pentru obţinerea unei permisii pentru a merge la Câmpulung, fiind chemat de urgenţă de
soţia sa, cu care se împăcase de curând. O discuţie la popotă despre dragoste şi fidelitate,
pornind de la un fapt divers aflat în presă (un bărbat îşi ucisese soţia infidelă şi fusese
apoi achitat de tribunal) îl face să reacţioneze cu o violenţă abia stăpânită.
Această discuţie declanşează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i
amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela. Întocmai ca la Proust, un
eveniment exterior, aici-discuţia de la popotă, declanşează rememorarea unor întâmplări
trăite într-un ,,timp pierdut’’. Dacă la Proust, persnajul-narator retrăieşte trecutul, la C.
Petrescu, acesta analizează şi interpretează trecutul.
El aduce în prezent povestea iubirii sale, actualizând-o. Intrarea în nararea
primei experienţe de cunoaştere, iubirea, se face începând cu capitolul al doilea.
Tânărul, pe atunci student la Filosofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la
Litere, orfană crescută de o mătuşă. Iubirea bărbatului se naşte din duioşie, dar la o
autoanaliză atentă, naratorul mărturiseşte că iubirea se conturează mai ales din orgoliu:
,,Începusem totuşi să fiu măgulit de mai toată admiraţia pe care o avea mai toată lumea
pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente,
şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri’’.
După căsătorie, cei doi trăiesc modest, dar fericiţi. Echilibrul familiei este tulburat
de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte la moartea unchiului său avar, Tache. Ela
se implică în discuţiile despre bani şi, spre deosebire de soţul ei, se arată atrasă de viaţa
mondenă. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei moment
culminant are loc cu ocazia unei excursii la Odobeşti. În timpul acesteia, se pare că Ela îi
acordă o atenţie exagerată unui anume G., care, în opinia personajului-narator, îi va
deveni mai târziu amant. După o scurtă despărţire, cei doi se împacă.
Capitolul final al primei părţi se deschide cu fraza: ,,Dar ultima scrisoare mă
chema negreşit la Câmpulung, pentru sâmbătă sau cel mai târziu duminică’’, care închide
paranteza retrospectivă. Aici găseşte o femeie distantă, preocupată de situaţia ei
materială.
A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul.
Iminenţa războiului, abia întrezărită în capitolul de început, devine realitate, iar drama
sufletească a lui Gheorghidiu se estompează în faţa conflagraţiei mondiale. Eroul devine
participant activ şi descoperă adevărata faţă a războiului. Frontul înseamnă haos, măsuri
absurde, învălmăşeală. Din cauza informaţiilor eronate, artileria română îşi fixează
tunurile asupra propriilor batalioane. Se observă diferenţa dintre romanul tradiţional de
război şi romanul modern, cel din urmă cultivând evenimentul comun, banal, cotidian.
Imaginea războiului e demitizată.
Capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu ilustrează absurdul războiului.
Viaţa combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este înlocuit de spaima de moarte: ,,Nu
mai e nimic omenesc în noi’’. Individul se pierde, se simte anulat în iureşul colectiv.
Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii.
Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot
ce îl legase de Ela. Obosit să mai caute certitudini, o priveşte acum cu indiferenţa ,,cu
care priveşti un tablou’’ şi hotărâşte să o părăsească: ,,I-am scris că îi las absolut tot ce e
în casă, de la obiecte de preţ, la cărţi..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot
trecutul’’.
Personajele:
Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid,
al inadaptatului superior, care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut. Este un
personaj atipic, căci ca şi finalul naraţiunii, personajul rămâne neelucidat, fiind
imprevizibil (spre deosebire de personajul din romanul obiectiv, un personaj tipic,
înfăţişat cu o trăsătură dominantă, căreia i se subordonează toate celelalte.)
Gheorghidiu e o conştiinţă lucidă, un spirit atent întors în sine, care se
analizează în două mari ipostaze ale vieţii: iubirea şi războiul. Stăpânit de nevoia de a
realiza absolutul în dragoste, eşuează tocmai în acest sector, singurul în opinia sa care i-ar
putea justifica existenţa. Recunoaşterea deplină a acestui eşec se produce după ce eroul
parcurge experienţa zguduitoare a războiului. Eroul îşi analizează cu luciditate dureroasă
drama. Drama erotică fiind totodată o dramă a cunoaşterii, mai gravă decât neîncrederea
soţiei este împrejurarea de a se fi înşelat el însuşi în convingerile şi năzuinţele sale.
Noua situaţie, moştenirea, facilitează înstrainarea dintre cei doi soti printr-un al
treilea, ,,un dansator’’ priceput în galanterii feminine. Episodul în care gelozia pune
stăpânire pe sufletul lui Gheorghidiu este excursia la Odobeşti. Gheorghidiu observă
apropierile dintre soţia sa şi un ,,vag advocat, descins de curând din cabareturile
Parisului’’. Când excursioniştii se aşază în automobile, Ela desface grupurile, pentru a
avea lângă ea pe ,,dansator’’; pe drum, o pană de motor opreşte automobilele şi femeia se
lasă cu plăcere fotografiată de acelaşi domn; la masă îşi caută locul lângă el. Posomoreala
lui devine atât de evidentă, încâ o vecină îi adresează întrebarea maliţioasă: ,,-Eşti
gelos?’’. Viaţa îi devine o adevărată tortură: ,,E în mine o fierbere de şerpi
înnebuniţi’’, ,,Toată noaptea m-am frământat mistuitor’’. Este un demiurg orgolios,
obsedat de sine şi de cunoaştere. Eşecul în iubire nu-l atinge, căci spiritul e capabil să
depăşească totul. Suferinţa din dragoste o va depăşi teoretizând îndelung. Trecutul poate
fi dăruit, deci anulat, iar personalitatea e salvată. Spiritul însetat de cunoaştere poate
începe o nouă experienţă.
În aspiraţia lui către absolut, Gheorghidiu nu urmăreşte adevărul despre Ela.
Eroina nici nu poate fi percepută în mod obiectiv, de vreme ce coordonatele personalităţii
ei sunt fixate exclusiv din perspectiva bărbatului. Chair şi numele Ela nu e deloc
întâmplător, fiind forma articulată a pronumelui personal masculin ,,el’’. De fapt,
protagonistul acaparează întregul spaţiu şi timp al romanului, celelalte personaje fiind
simple umbre, semne ale existenţei reale a personajului central. Portretul lui Nae
Gheorghidiu, parlamentarul cinic şi lipsit de scrupule sau cel al afaceristului analfabet
Tănase Vasilescu-Lumânăraru-trădează un romancier atent la diversitatea comediei
umane a epocii sale.
Mijloacele de caracterizare sunt specifice analizei psihologice moderne:
introspecţia, monologul interior, memoria involuntară, fluxul conştiinţei.
Modalităţile narării: Relatarea şi povestirea sunt înlocuite în proza modernă cu
analiza şi interpretarea, de unde impresia de epic evenimenţial sărac în favoarea analizei.
Stil:Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susţine autenticitaea
limbajului. Cu toate acestea, autorul este interesat de expresia adecvată, de nuanţarea
ideilor, de precizia terminologică. Uneori, limbajul este sentenţios, rezultat al
interferenţei filosofiei cu psihologia.
 Apariţia romanului Ultima noapte...a constituit o noutate în epocă, opţiunea
autorului pentru naraţiunea la persoana I, şi, deci, renunţarea la omniscienţă, marcând
începutul unei noi ere în istoria romanului românesc.