Roman subiectiv (al experienței) – 1930 – Camil Petrescu

Ultima noapte de dragoste,

întâia noapte de război
Camil Petrescu este unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai
modernismului intebelic, care a transpus în opera sa acele mutații pe care
Eugen Lovinescu le credea necesare pentru modernizarea literaturii noastre și
sincronizarea ei cu cea a Europei Apusene: dezvoltarea romanului de analiză,
trecerea de la o literatură cu o tematică preponderent rurală la una de
inspirație citadină, înlocuirea fluxului întâmplărilor din romanul tradițional
cu cel al conștiinței, accentul pus pe ideea de autenticitate, pe relatarea la
persoana I, din perspectiva subiectivă a unui narator-personaj. Toate aceste
deziderate prind viață în romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război”.
Opera literară “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
scrisă de Camil Petrescu, a apărut în perioada interbelică (1930) marcând un
moment novator în contextul prozei românești prin sincronizare cu literatura
universală.
În privința genezei, la baza romanului stă în foarte mare măsură
experiența personală a autorului, iar partea a doua a cărții, care începe cu
întâia noapte de război, este construită după memorialul de campanie al
autorului.
Titlul romanului sugerează două experiențe extreme, alternative ale
vieții. Simetria titlului corespunde celor două parți ale romanului. Persistența
cuvântului “noapte” în ambele părți ale titlului este o sugestie a tenebrelor
interioare ce marchează cele două experiențe în care se consumă frământările
personajului: iubirea și războiul.
Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și
anume drama intelectualului însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de
fapt, două teme – iubirea și războiul, acestea observându-se chiar din titlu și
din cele două părți ale romanului: prima parte stă sub semnul unei pasiuni, al
geloziei, iar a doua parte stă sub semnul contactului nemijlocit cu moartea pe
front.
 Roman subiectiv (al experienței) – 1930 – Camil Petrescu

Ca orice roman subiectiv, aceasta scriere contine o aglomerare de

detalii, iar cele doua planuri narative se impletesc, fara a respecta o anumita
cronologie.
Astfel, incipitul romanului este construit de primul capitol al „Cartii
intai”, intitulat „La Piatra Craiului in munte”, ce apartine planului narativ
prezent, unde facem cunostinta cu Stefan Ghiorghidiu, proaspat sublocotenent
rezervist care participa la amenajarea fortificatiilor de pe Valea Prahovei. O
discutie de la popota, referitoare la achitarea unui barbat care-si ucisese sotia
adultera, il determina pe Stefan Ghiorghidiu sa ceara o permisie pentru a
merge la Campulung pentru a-si revedea sotia pe care o banuieste de
infidelitate.
Discutia de la popota declanseaza memoria involuntara si eroul, in
postura de personaj-narator, isi amineste, incepand cu al doilea capitol si
terminand cu al cincelea, evenimente apartinand planului narativ trecut: anii
studentiei, logodna si casatoria sa cu Ela, mostenirea neasteptata, prezenta
cuplului in lumea moderna si relatia lor cu Gregoriade, totul desfasurandu-se
pe o perioada de aproximativ doi ani si jumatate.
Finalul, construit in maniera moderna, deschis, surprinde despartirea
protagonistului de tot trecutul si marcheaza un alt posibil inceput, continuarea
experientei militare despre care nu se ofera nicio informatie.
Intre incipit si final exista atat o similitudine, cat si o relatie de opozitie.
Similitudinea se observa din faptul ca ambele planuri apartin planului narativ
prezent, marcand cu exactitate cadrul spatio-temporal, iar cealalta este o
relatie de opozitie intrucat in incipit eroul este preocupat de ideea ca sotia il
inseala, dar in final este indiferent fata de aceeasi supozitie devenita
certitudine prin prezenta scrisorii anonime.
Avand in vedere continutul romanului si personajele care participa la
actiune, se poate observa ca exista doua episoade semnificative, cate unul in
fiecare plan narativ.
Primul este excursia de la Odobesti, cand, prin comportarea ei, Ela
trezeste suspiciuni si declanseaza in sufletul lui Stefan Gheorghidiu o
adevarata drama, acesta fiind de-acum incolo macinat de o gelozie cumplita.
Al doilea episod semnificativ este acela care prezinta intoarcerea lui
Stefan Gheorghidiu la Campulung pentru a o vedea pe Ela atunci cand afla si
de prezenta in oras a lui Gregoriade. Si acest moment produce o noua furtuna
 Roman subiectiv (al experienței) – 1930 – Camil Petrescu

sufleteasca, dar izbucnirea razboiului si grozaviile lui constituie o drama mult

mai puternica decat gelozia, cea ce va avea ca urmare renuntarea la iubirea
pentru Ela.
Stefan Gheorghidiu este un personaj principal, narator, ilustrand
conditia intelectualului care traieste drama luciditatii si a setei de absolut. Ca
statut social si psihologic este un om onest, dezinteresat de aspectul material,
pasionat de bine, frumos si adevar.
Mijloacele de caracterizare sunt cele specifice romanului subiectiv si
prozei de analiza psihologica: autocaracterizarea este un mijloc impus de
formula pentru care opteaza autorul, personajul narator analizandu-se lucid,
dezvaluindu-si calitatile si defectele: “sunt nemasurat de orgolios”. Tot prin
autocaracterizare este schitat si-un portret fizic: “eram inalt si elegant, dar e
adevaram ca nu-mi faceam decat un costum de haine pe care-l pastram pana
se uza si pe urma il inlocuiam cu altul”
Monologul interior evidentiaza ca mijloc de caracterizare inclinatia catre
analiza si firea hipersensibila a personajului.
Caracterizarea indirecta subliniaza ca trasatura a protagonistului
luciditatea, preocuparea pentru propriile trairi si sentimente. O doamna cu
parul alb, la Odobesti remarca la Gheorghidiu aceeasi trasatura: “atata
luciditate este insuportabila”. Constiincios, exigent cu sine, Stefan
Gheorghidiu este apreciat si de superiorii sai care considera ca el este cel care
“executa” intotdeauna ordinea intocmai.
Viziunea subiectiva este dovedita de relatia sinuoasa, complicata dintre
personajele reprezentative ale romanului, Stefan Gheorghidiu si Ela, si de
tehnicile narative (introspectia, stilul indirect liber, folosirea jurnalului de
campanie, intersectarea planurilor narative, etc.)
In concluzie, romanul este o opera moderna psihologica, avand drept
caracteristici timpul prezent cat si trasaturi ale prozei psihologice. De
asemenea, opera ilustreaza viziunea moderna a autorului asupra a doua
experiente fundamentale: iubirea si razboiul.