Suflete tari de Camil Petrescu – dramă interbelică

I. Relația dintre două personaje: Ioana Boiu-Dorcani și Andrei Pietraru

1. Introducerea
Personajul literar este principalul actant al operelor epice şi dramatice, un tip uman
semnificativ, o individualitate cu trăsături fizice şi morale distincte, pus în lumină printr-un
şir de întâmplări ce sunt situate într-un cadru temporal şi social. Termenul de
„personaj„ provine din latinescul persona care înseamnă mască, rol, deoarece în Antichitate
actorii purtau măşti atunci când interpretau un rol. Personajele există doar în lumea ficţională
a operei literare, nu au consistenţă, dar mimează realitatea, fapt ce l-a determinat pe Roland
Barthes să le numească „fiinţe de hârtie”. Personajele pot fi: pozitive, negative, reale,
principale, episodice, plate, rotunde, epice, istorice etc.
Drama „Suflete tari” a avut premiera în anul 1922, dar a fost publicată abia în 1925.
Specie a genului dramatic, „Suflete tari” este o dramă a absolutului care își revendică modele
celebre ca „Hamlet” al lui Shakespeare. Personajele operei au un caracter complex, expresia
unor trăiri contradictorii, prezentând un cumul de calități și defecte. Fiind individualități
puternice, rareori dialogul piesei antrenează mai mult de două personaje. Drama este o specie
a genului dramatic cu un conținut grav și un conflict puternic, în desfășurarea căruia se pune
accentul pe conturarea personalității personajelor.

2. Cuprinsul
a) Statutul social, psihologic și moral
Statutul social al personajului este conturat atât de către autor, prin intermediul
didascaliilor, cât și de celelalte personaje, care fie îl ironizează (Sinești, Ioana, Matei Boiu),
fie încearcă să îl convingă de faptul că statutul său social nu este un atu în privința iubirii
Ioanei (Culai, Elena). La începutul piesei, autorul schițează portretul fizic al lui Andrei
Pietraru, cu trimitere concretă spre trăsăturile sale intelectuale și morale: un tânăr de 30 de
ani, înalt și delicat fără să fie slab. Acesta are părul castaniu, fața palidă și ochii verzi albaștri,
foarte puternici pătrunzători. Deși toți îl consideră bibliotecarul lui Matei Boiu, acesta susține
că nu este doar un bibliotecar, ci colaboratorul său pentru cercetările istorice pe care le face.
Andrei este de șase ani în slujba boierului, însă este un tânăr de la țară, marginalizat de cei
bogați. A fost logodit cu domnișoara Mărculescu, nepoata lui Sinești, însă a rupt logodna,
conștient fiind că iubirea pentru Ioana este mult mai puternică. Deși era un tânăr cu un viitor
strălucitor, din cauza iubirii, acesta a renunțat la studii, devenind un servitor, a renunțat la o
căsătorie profitabilă și, prin aceasta, la o carieră universitară care îi asigura o poziție socială și
independența financiară. În finalul operei, acesta se împușcă după ce Ioana îl prinde într-un
moment de tandrețe cu Elena, numindu-l „suflet de slugă”. Ioana Boiu-Dorcani este fiica
boierului Matei Boiu-Dorcani, descendenta „a trei logofeți și patru spătari”. Tânăra are 29-30
de ani și este pasionată de literatura veche bisericească, nu este deloc mondenă, disprețuiește
balurile. Portretul fizic al Ioanei Boiu-Dorcani este relevat printr-un articol apărut în revista
„Lumea ilustrată”: „ovalul chipului prea fin, ochii prea mari, gura prea expresivă, degetele
subțirii”.
Din punct de vedere psihologic, incipitul piesei îl prezintă pe Andrei ca fiind mistuit de
o frământată viață interioară. Fire bolnăvicios de impresionabilă, Andrei este când prea timid,
când excesiv de violent. Când este surprins, devine cu totul dezorganizat, bâlbâie fără să se
poată regăsi, dar, atunci când își revine, instantaneu, este plin de viață, uneori cu izbucniri
năprasnice, după cum vom observa în actul al doilea, atunci când discută cu Ioana. Matei
Boiu susține că Andrei are un sentiment al onoarei cum puțini îl au, este orgolios, de aceea un
om ca el nu poate fi jignit fără riscuri. Cinstit şi corect, Andrei rupsese logodna cu bogata
nepoată a lui Sineşti, deoarece n-o iubea, fiind definitiv subjugat Ioanei, însă „jupâniţa” este
indiferentă, rece, distantă, inaccesibilă, de o distincție strivitoare, dezarmantă pentru tânărul
îndrăgostit de condiție socială modestă. Se poate spune că Ioana nici nu-l observase pe
Andrei, considerându-l una dintre slugile lor. De aceea îi vorbește cu superioritate și îl
umilește atunci când acesta nu reușește să îi dea din bibliotecă volumul cerut. Ioana este o
fire rece, disprețuitoare, care pare că nici nu observă slugile din casă. Ea este alintată de
prieteni „jupanița”, datorita mândriei reci și distante pentru strămoșii săi, boieri de viță veche,
a căror genealogie era riguros cercetată. Orgoliul de castă se desprinde din privirea plină de
„o reverie cu viziuni medievale” și echipajul elegant care se distinge între toate trăsurile ce se
plimbă la șosea.
Din punct de vedere moral, Andrei are în ținută ceva din neglijență orgolioșilor învinși
amănunte. Portretul moral al protagonistului reiese indirect din trăirile interioare şi zbuciumul
sufletesc, reliefate prin analiza psihologică a stărilor interioare trăite în profunzime de
intelectualul însetat de iubirea ideală, chinuit de incertitudini şi de imperfecţiunile societăţii.
Creionat succint, eroul ilustrează principalele trăsături ale personajului-cadru din opera lui
Camil Petrescu: născut din frământări sufleteşti, hipersensibil, inadaptat, intelectual
intransigent, dominat de absolutul iubirii, inflexibil, analitic şi interiorizat. Ioana este
dominatoare, orgolioasă, o fire puternică și hotărâtă căreia toți i se supun. Deși are treizeci de
ani, zece milioane, încă nu s-a măritat, refuzând toți bărbații care i-au cerut mâna.

b) Relația dintre personaje cele două personaje

Relaţia dintre Andrei și Ioana se modifică mereu, evoluând de la indiferență, răceală,
iubire ascunsă la o relație de iubire, apoi la distrugerea acesteia în final. Conflictul dintre
idealul de iubire şi neputinţa aplicării în viaţa reală pricinuieşte drama de conştiinţă a lui
Andrei Pietraru. El află întâmplător despre posibila logodnă a Ioanei cu prinţul Bazil Şerban
şi se hotărăşte să-şi mărturisească, după şase ani, dragostea.
O primă secvență care conturează relația dintre cele două personaje este în actul II,
atunci când Andrei decide să se sinucidă dacă până la miezul nopții nu îi mărturisește Ioanei
sentimentele de dragoste care îl macină, nu îl lasă să doarmă, îl face incapabil să lucreze.
Deși îl tratează cu dispreț la început și îl refuză, atitudinea Ioanei îl face să devină categoric şi
agresiv. Stupefiat de lipsa ei de suflet, jupâniţa îi pare incapabilă să se înduioşeze de ceva,
izbucneşte năvalnic, ameninţând că, dacă până la 12 noaptea n-o cucereşte, se sinucide.
Impresionată de forţa iubirii lui şi copleşită de îndrăzneala bărbătească dominatoare, Ioana
cedează exploziei pasionale şi timp de o săptămână cei doi tăinuiesc relaţia.
În finalul operei, relația dintre cei doi se schimbă iar. După ce au trăit timp de o
săptămână povestea de dragoste în taină, Ioana îi cere lui Andrei să îi dezvăluie tatălui său
adevărul. Atunci când Andrei șovăie să-i destăinuie lui Matei Boiu legătura lor amoroasă,
Ioana redevine disprețuitoare și vede în modestul bibliotecar un arivist mărunt. Ambițioasă,
voind totuși să-i verifice sentimentele, după ce îl surprinsese sărutând-o de despărțire pe
Elena, Ioana îl tratează cu superioritatea și răceala de la început, spunându-i că nu mai crede
amenințarea lui cu sinuciderea, împingându-și cu indiferență iubitul la moarte. Finalul piesei
sugerează ideea că dragostea dintre cele două persoane care aparțin unor clase sociale diferite
este imposibilă.

c) Două elemente de structură şi de limbaj

Viziunea autorului despre lume şi tematica abordată se concretizează prin intermediul
câtorva elemente de conţinut şi compoziție precum titlul și notațiile autorului.
Titlul este un element paratextual care orientează lectura, plasat în pretext, prin care se
identifică o creație literară și creează un orizont de aşteptare cititorului în raport cu tema
operei. Din punct de vedere morfologic, titlul este alcătuit dintr-un substantiv la plural și un
adjectiv care conturează personalitatea personajelor operei. În plan conotativ, titlul „Suflete
tari” situează conflictul dramei lui Camil Petrescu la nivelul conştiinţei personajelor, care nu
sunt caractere cu trăsături morale tradiţionale, ci personalităţi puternice, adevărate „suflete
tari”, pentru care opţiunile sunt irevocabile. Ioana Boiu şi Andrei Pietraru aparţin unor clase
sociale diferite, antagonice, fiecare dintre eroi fiind dominat de concepţii inflexibile. Ioana,
tributară prejudecăţilor de castă, mândră, inaccesibilă, de o distincţie strivitoare,
„dispreţuieşte bucuriile de preţ mărunt ale celor din jurul ei”.
Notațiile autorului sunt elementele specifice textului dramatic și se mai numesc
indicații scenice sau didascalii. Acestea reprezintă singura intervenție în text a dramaturgului,
făcând legătura între literalitate (textul ca operă literară) și teatralitate (textul ca operă
destinată reprezentării scenice). În textul dramatic, notațiile autorului au rol în fixarea
decorului, în realizarea jocului actoricesc, în caracterizarea personajelor, fiind, totodată, și un
text de regie care ajută regizorul să pună piesa în scenă. În „Suflete tari”, didascaliile inițiale,
plasate la începutul piesei, a actelor și scenelor, au rolul de a arăta personajele, cum este
structurată opera (acte, tablouri și scene), de a preciza elemente de cronotopie: „prin toamna
lui 1913, în casa lui Matei Boiu-Dorcani”. Acestea au și rolul de a nota detalii privind
decorul: „Biblioteca este o încăpere mare, dreptunghiulară, cu uși înalte. Didascaliile
interne, notate între paranteze, au rolul de a caracteriza în mod direct personajul, oferind
cititorului informații despre statutul social și aspectul fizic, dar și despre calitățile sale. De
asemenea, didascaliile surprind și acțiuni ale personajelor, acestea având și rol în jocul
actoricesc, deoarece ajută actorul să se desfășoare pe scenă. Fiind o dramă de idei, notațiile
surprind și trăirile interioare ale personajelor, gândurile care le frământă.

1. Concluzia
În concluzie, Camil Petrescu este creatorul dramei de conştiinţă, în care dramatismul
personajelor este realizat prin revelaţii succesive şi, în mod firesc, de eşecurile succesive
petrecute în conştiinţa acestora. Conflictul dramelor camilpetresciene este unul ce se
manifestă în conştiinţa personajelor, generat de imposibilitatea aplicării în realitate a ideilor
absolute care-i domină şi le determină destinul tragic. „Suflete tari” este o dramă care are în
centru tipul personajului intelectual, însetat de absolutul iubirii, care este însă un inadaptat.