Tema și viziune despre lume in poemul “Luceafarul” de Mihai

Eminescu

Romantismul este un curent literar-artistic, aparut in Europa, la sfarsitul secolului al

XVIII-lea și care se naște ca o reacție împotriva rigorilor clasice și împotriva raționalismului
iluminist. In literatura romana, romantismul se manifesta cu intarziere, incepand cu al treilea
deceniu al secolului al XIX-lea și cunoaste trei etape de manifestare: preromantismul,
evident in lirica pasoptista, romantismul propriu-zis, reprezentat de creatia eminesciana și
postromantismul, o prelungire a sa în lirica unor poeți a căror creație se află la confluența
curentelor literare, precum Octavian Goga, George Cosbuc.
Principalele trăsături promovate de romantici sunt: manifestarea sentimentelor și
fanteziei creatoare prin intermediul artei, identificarea a noi surse de inspirație, cum ar fi
istoria, folclorul și frumusețile naturii, folosirea procedeului artistic al antitezei, ironizarea
prezentului și glorificarea trecutului, libertatea absoluta in alegerea speciilor literare.
Mihai Eminescu aparține perioadei clasice a literaturii, ca și Ion Creangă, Ioan
Slavici și Ion Luca Caragiale. Încă de la publicarea primelor poezii, criticul literar Titu
Maiorescu îl caracterizează ca fiind “poet în toata puterea cuvantului” intuind geniul său și
promovandu-l în cadrul cenaclului “Junimea” și prin intermediul revistei “Convorbiri literare”.
Poemul “Luceafărul” este o capodoperă a creației literare românești și o sinteza a gandirii
eminesciene. A fost publicată în 1883 în revista “Convorbiri literare”, iar ulterior este inclus
în volumul “Poesii”.
Poemul “Luceafărul” de Mihai Eminescu valorifica din perspectiva unui spirit modern
mituri, teme și motive romantice. Definit ca “poem al contrariilor” de Tudor Vianu
“Luceafărul” este considerat de Eminescu însuși o alegorie pe tema romantică a condiției
geniului în lume și întru eternitate.
Fiind o opera romantica, sursa nașterii poemului este de factură populară. Eminescu
valorifica un basm popular cules de germanul Kunisch și publicat la Berlin, în 1861. Acesta
se intitulează “Fata in grădina de aur” și se axează pe prezentarea iubirii dintre o fiica de
împărat și un zmeu, personaje simbolice apartinand unor lumi diferite.
Eminescu versifica acest basm, schimba finalul și accentueaza problematica geniului,
specifica gandirii și imaginatiei sale. Izvorul popular este completat cu inspirația din filosofie,
autorul asimiland și sintetizand poetic următoarele coordonate: concepția lui Arthur
Schopenhauer cu privire la antiteza dintre geniu și omul comun, ideile exprimate de filosofia
greaca după care Cerul și Pamantul se afla la originea lumii.
Caracterul romantic al operei este evidențiat și prin îmbinarea speciilor literare, unind
elemente, care aparțin celor trei genuri literare- liric( intensitatea emoțională a poemului),
epic( firul narativ, personajele, modurile de expunere), dramatic (dramatizarea unui dialog
(conflictul central)-- ingloband teme și motive din întreaga creație eminesciana scrierea
relevă imaginarul poetic eminescian. Aceasta este o profundă meditație de factura filosofică
asupra condiției omului de geniu.
La fel de complexe sunt temele și motivele romantice care se împletesc sub semnul
aceleași fantezii creatoare: tema condiției geniului se prelungește în tema cunoașterii și în
cea a iubirii imposibile, iar tema cosmogonica se împletește cu tema vieții și a morții.
Rețeaua de motive se înscrie și ea în orizontul imaginarului romantic marcand repere fixe in
spatiul poetic eminescian: motive cosmogonice, motive mitice, motivul nocturn și cel astral,
marea și codrul, oglinda, castelul. Toate aceste teme și motive romantice se dezvolta într-o
viziune poetică structurată pe două planuri, uman-terestru și universal-cosmic.
În ceea ce privește semnificația titlului, cuvantul “luceafar” provine din latinescul
“lucifer” și este denumirea populara a planetei Venus și a unor stele mai strălucitoare. În
sens conotativ el devine un simbol al unicității și al superiorității, intruchipand geniul.
Poemul este alcatuit din 98 de catrene, structurate in patru parti, reliefand doua
planuri: terestru, uman și universal, cosmic.
Prima parte îmbina armonios planul terestru cu cel cosmic prin prezentarea
membrilor ipoteticului cuplu.
Incipitul enunta o formula specifica basmului: “A fost odată ca-n povești/ A fost ca
niciodată”, avand rolul de a introduce cititorul în universul imaginatiei eminesciene,
proiectand alegoria într-un timp neprecizat, unic: Același caracter de unicitate îl are și fata
de împărat, caracterizată prin superlativul de factură populară “prea frumoasă”, ea este
“una la părinți”, “mandra in toate cele”, comparata doar cu Fecioara și cu luna, ceea ce
denota singularitatea ei în planul terestru.
In continuarea, aceasta este surprinsa in stare meditativa, conturand o aspirație
înalță către steaua din planul cosmic, catre Luceafar. Povestea de iubire se realizeaza inițial
prin contemplație, cei doi se vad într-o atmosfera melancolica, de vraja.
Cadrul întâlnirii dintre îndrăgostiți este unul romantic, prin îmbinarea elementelor
terestre și cosmice: steaua apare seara, luminând “negrul castel” în care se afla fata.
Iubirea lor devine din ce în ce mai puternica și, desi apartin unor lumi diferite, isi
gasesc implinirea temporara in planul oniric. Luceafărul i se poate revela fetei doar în vis și
prin oglinda, intr-o dubla reflectare; precum Zburatorul din mitologia românească, el o
urmează pe fata în “odaie”, facand-o sa cunoască primii fiori ai sentimentului iubirii. : “Ea il
privea cu un suras/ El tremura-n oglinda/ Caci o urma adanc in vis/ De suflet sa se prindă”.
In aceasta prima parte, fata adresează Luceafărului doua chemări izvorâte din
dorinta puternica de a comunica, chiar și prin intermediul visului și al oglinzii, cu cel de care
s-a îndrăgostit. Cea dintai chemare este menită sa anihileze distanța imensă dintre cele
doua sfere, aceasta reprezentând principala cauza a suferinței fetei. Chemara onirică este
urmată de împlinirea rugii, căci luceafărul se intrupeaza din “cer” și “mare” și sintetizează
doua lumi antitetice: “Părea un tanar voievod/ Cu par de aur moale”, “Iar umbra fetei
stravezii/ E alba ca de ceara- Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară”.
Răspunsul Luceafărului denotă sobrietate și gravitate, “- Din sfera mea venii cu greu/
Ca să-ţi urmez chemarea”, dar și o enorma afectiune, numind-o pe fata “ador nespus” și
implorand-o sa paraseasca lumea muritoare.
Deși este fermecată de maretia ipostazei angelice a Luceafărului, refuzul fetei este
categoric și izvorăște din conștientizarea incompatibilitatii dintre planurile cărora cei doi le
aparțin: “Căci eu sunt vie, tu eşti mort,/ Şi ochiul tău mă-ngheaţă.”.
 Cea de-a doua chemare adresată de fata determina o nouă întrupare a Luceafărului,
aflată în opoziție cu cea dintâi. El apare intr-o ipostaza demonica, născut fiind din “soare” și
“noapte”.
Deși suferința cauzată de neimplinirea erotica devine un chin resimtit de cea care
afirma: “Mă dor de crudul tău amor/ A pieptului meu coarde”, “Privirea ta mă arde”, aceasta
nu este pregatita sa-si paraseasca sfera limitată pentru a-l urma; neintelegand pe deplin
condiția lui superioară, ea îi cere sa infaptuiasca sacrificiul suprem în numele iubirii lor : “Fii
muritor ca mine.”
Dovedindu-si natura superioară, Luceafărul face distincția dintre cele doua lumii “Au
nu-nţelegi tu oare,/ Cum că eu sunt nemuritor,/ Şi tu eşti muritoare?”. Și cu toate acestea
consimte la împlinirea sacrificiului de sine.
Partea a doua prezinta, in planul terestru, ideile dintre doi oameni obișnuiți,
exponenti ai lumii căreia îi aparțin. Astfel, fata de împărat își pierde caracterul de unicitate
și devine Catalina. Ea este fermecata, de aceasta data, de gesturile tandre ale “unui paj”,
“viclean copil de casa”; “Băiat din flori şi de pripas,/ Dar îndrăzneţ cu ochii,”, pe nume
Catalin. Portretul acestuia se afla in antiteza cu al Luceafărului și scoate la iveala natura
inferioara a fiintei umane raportata la elementul cosmic.
Exprimarea solară din prima parte este inlocuita cu tonul sagalnic de factura
populara, iar infriparea sentimentelor dintre cei doi își pierde solemnitatea, find prezentata
sub forma ludica. În sufletul băiatului se înfiripa aspiratia catre fata de condiție socială
superioară, își declara iubirea într-o maniera tipică de condiția sa inferioară. Desi fata aspira
catre planul superior, accepta avansurile pajului, find incantata de maniera simpla în care
acesta îi prezinta jocul iubirii.
Fata realizează în mod dureros ca dorul de Luceafar va fi permanent doar o
nostalgie specifica umana, pe cand iubirea terestra îi poate conferi fericirea. Însoțirea cu
Cătălin reprezinta astfel o solutie de compromis, prin care ea încearcă sa estompeze drama
incompatibilitatii cu sfera superioară și să obțină împlinirea sufletească.
Partea a treia debutează cu prezentarea spațiului infinit al macrocosmosului, unde
se poate pătrunde cu forța gandului, În timp ce în planul terestru, se desfășoară ideile dintre
Cătălin și Cătălina, Luceafărul porneste catre Demiurg, catre originile lumii, pentru a deveni
muritor.
Pastelul cosmic este redat în limbaj metaforic: “Un cer de stele dedesubt/ Deasupra-i
cer de stele/”. Zborul cosmic al Luceafărului este redat printr-o metafora de factura
populara: “El zboara gand purtat de dor/ Pân' piere totul, totul”. Punctul în care ajunge el
este spațiul demiurgic, atemporal, momentul dinaintea nașterii lumii: “Căci unde-ajunge nu-i
hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte”.
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul este numit Hyperion. Acesta îi cere Demiurgului
să-l dezlege de nemurire pentru a descifra tainele iubirii absolute. Demiurgul refuză cererea
lui Hyperion, explicându-i absurditatea dorinței lui, prilej cu care este pusă in antiteza lumea
nemuritorilor cu ceea a muritorilor. Astfel muritorii nu-și pot determina propriul destin, se
bazează numai pe noroc. Omul de geniu, in schimb, este capabil de a împlini idealuri înalte,
se afla dincolo de timp și spațiu: “Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte/ Noi nu
avem nici timp, nici loc/ Şi nu cunoaştem moarte.” In schimb, Demiurgul îi oferă lui Hyperion
diferite ipostaze ale geniului: filozofia- ”Cere-mi cuvântul meu dentâi -/Să-ţi dau
înţelepciune?”, poetul- ”Vrei să dau glas acelei guri,/ Ca dup-a ei cântare”, geniul militar- “Îţi
dau catarg lângă catarg/ Oştiri spre a străbate/ Pământu-n lung şi marea-n larg”.
Demiurgul păstrează pentru final argumentul infidelitatii fetei, dovedindu-i încă o data
Luceafărului superioritatea sa, și în iubire față de muritoarea Catalina: “Şi pentru cine vrei
să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă”.
Partea a patra este construita simetric față de prima parte prin interferența celor
doua planuri: terestru și cosmic.
Idela Catalin-Catalina are loc într-un cadru romantic, creat prin prezenta simbolurilor
specifice. Peisajul este umanizat, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile
de tei inflorite, în singurătate și liniște. “Ea, îmbătată de amor”, Catalina are inca nostalgia
astrului iubirii și-i adresează pentru a treia oara chemarea, de data aceasta modificata,
Luceafărul semnificand acum steaua norocului: “Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând
pe-o rază/ Pătrunde-n casă şi în gând/ Şi viaţa-mi luminează”
Atitudinea geniului este de asumare a eternității și odată cu ea a indiferentei. Omul
comun este incapabil sa-și depaseasca limitele, iar geniul manifesta un profund dispreț față
de aceasta incapacitate: “- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?”.
In concluzie, poemul “Luceafărul” de Mihai Eminescu conturează o viziune a lumii
prin prisma iubirii și a omului de geniu. Iubirea dorită este, in final, o iubire imposibilă,
superiorul fiind condamnat la o viata nesfarsita, fără iubire.