romanul ION de Liviu Rebreanu- particularități de construcție a unui roman realist-

obiectiv

Ion, primul roman publicat de Liviu Rebreanu ( în 1920 ), este un roman realist de tip obiectiv, cu
tematică rurală, o capodoperă a literaturii române interbelice. Considerat de Eugen Lovinescu “cea mai
puternică creaţie obiectivă a literaturii române”, romanul prezintă drama ţăranului ardelean integrat într-o
societate pentru care pământul este, mai mult decât un mijloc de subzistenţă, un criteriu al valorii
individuale.
Opera literara Ion este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, personaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra vieţii.
Este roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al naraţiunii (la
persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi,
omniprezent, dirijează evoluţia lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit).
Complexitatea mesajului textului poate fi dedusă după atitudinile pe care romanul le generează la
nivelul receptorului. În acest sens, sunt cunoscute interpretările diferite ale criticilor Eugen Lovinescu,
George Călinescu şi Nicolae Manolescu.
Astfel, pentru Lovinescu, romanul este unul modern, acţiunile personajului Ion punând în valoare
inteligenţa ascuţită a acestuia, mobilitatea deosebită pe care mintea sa o are în a rezolva o situaţie socială
extrem de complicată : “Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o
inteligenţă ascuţită, […] şi, mai ales, o voinţă imensă”. La polul opus, George Călinescu interpretează textul
într-un sens tradiţionalist, afirmând că Ion nu este nimic altceva decât o brută, un individ primar, lipsit de
inteligenţă, avand doar o viclenie procedurală tipică fiinţelor inferioare : “Ion nu e însă decât o brută, căreia
şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune… Nu din inteligenţă a iesit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală,
caracteristică oricarei fiinţe reduse.”
Cu toate acestea, interpretarea cea mai coerentă, în spiritual lumii textului, pare că o dă Nicolae
Manolescu, aşezând inţelegerea romanului într-o altă perspectivă. Din perspectiva lui Manolescu, atât
Lovinescu cât şi Călinescu se află în eroare, deoarece interpretările lor sunt făcute dintr-un unghi moral, etic.
Nicolae Manolescu spune că, de fapt, destinul lui Ion este unul tragic, că satul Pripas este o comunitate
aflată în afara moralei, element care anulează orice posibilă interpretare din perspectiva actelor morale. Cu
alte cuvinte, Ion nu ar fi putut acţiona altfel decât a făcut-o, faptele sale desfăşurându-se în normalul
psihologic presupus de existenţa în acea comunitate amorală, motiv pentru care Ion nu poate fi acuzat de
cruzime.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condiţiile socio-economice ale satului
ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta lui Ion, un ţăran sărac, pentru a
obţine pământ şi consecinţele actelor sale. Relaţia organică dintre Ion şi pământ este fixată chiar din
capitolul al II-lea, secvenţa a doua, prin prezentarea drumului lui Ion la cosit. Naratorul surprinde atât
drumul lui Ion, cât şi instinctul său de proprietate şi legătura sa cu pământul : “toată fiinţa lui arde de dorul
de a a avea pământ mult, cât mai mult. Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei
bogati şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă : trebuie să aibă pământ mult, trebuie ! De pe atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă…”. Pământul este pentru Ion o stihie, o forţă care îl cheamă, îi ordonă
mişcările şi îl face să se simtă stăpân în aceiaşi măsură în care este stăpânit. Deşi Ion o iubeşte pe Florica,
satisfacerea patimii pentru pământ se realizează prin intermediul căsătoriei cu Ana, forţându-l astfel pe
Vasile Baciu să-i cedeze pământurile. După căsătorie, “Ion ieşea deseori în hotar să-şi desfeţe sufletul în
priveliştea pământurilor lui. […] privea brazdele cu dragoste pătimaşă, mormăind mândru de mulţumire : –
Acum avem şi noi pământ, slavă Domnului, numai sănătos să fiu să-l muncesc!”. Se evidenţiază astfel
satisfacerea setei organice de pămant a lui Ion. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de
tema iubirii şi de tema destinului.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru tema şi viziunea despre lume, este titlul
romanului – Ion, care pune în evidenţă personajul eponim. Astfel, ca instanță narativă, acesta este un
personaj titular, realizat prin tehnica basoreliefului şi a contrapunctului, personaj monumental, foarte bine
individualizat, principal, în raport cu ocurența în discursul epic, central, după rolul pe care îl deține în
transmiterea mesajului artistic, agent (pentru impactul pe care îl are asupra destinului celorlalte personaje ale
operei) rotund, dinamic, atipic- evoluând și afișând reacții surprinzătoare în fața cititorului- și complex. Ion
devine, astfel, exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat însă prin relaţia
organică cu acesta. În satul Pripas, căsătoria “sărăntocului” Ion cu Ana, o fată cu zestre, nu este un fapt
deosebit, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetaşului dobândiseră avere în acelaşi mod.
În ceea ce priveşte modalităţile de caracterizare a personajului principal, privit ca referent
uman, Ion este caracterizat predominant în mod indirect, prin acţiunile, gesturile, faptele, principiile sale de
viață şi prin relaţia cu celelalte personaje. Din perspectiva lui Eugen Lovinescu, acţiunile protagonistului
pun în valoare inteligenţa ascuţită a acestuia. Pe de altă parte, Călinescu afirmă că Ion este lipsit de
inteligenţă, având doar o viclenie procedurală, tipică fiinţelor inferioare. De asemenea, Călinescu susţine că
Ion se dezumanizează treptat, în goana sa pătimaşă după pământ, iar moartea sa este expresia intenţiei
moralizatoare a scriitorului, demonstrându-se astfel interpretarea textului ca roman tradiţionalist, construit
pe o structură de natură moralistă, eticistă, o interpretare care se opune, deci, structural interpretării
lovinesciene, conform căreia romanul “Ion” este unul modern. Nicolae Manolescu afirmă că “în centrul
romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”, patimă care îl face pe protagonist să
se folosească de femeie ca mijloc de obţinere a pământului. Cele două femei, conturate antitetic, Ana şi
Florica, simbolizează cele două patimi ale protagonistului : pământul şi iubirea.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradiţional, unde averea
condiţionează respectul comunităţii. Drama lui Ion este drama ţăranului sărac : “Glasul pământului
pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l.”. Mândru şi orgolios, conştient de
calităţile sale, Ion nu-şi acceptă condiţia şi este pus în situaţia de a alege între iubirea pentru Florica şi averea
Anei. Cele două chemari lăuntrice nu îl pun într-o situaţie-limită, pentru că se manifestă succesiv, nu
simultan.
Echilibrul compoziţional din “Ion”, de factură tradiţională, surprinde viziunea despre lume a
autorului şi evoluţia personajului central. Romanul este format din două părţi, “Glasul pământului” şi
“Glasul iubirii”. Astfel, romanul nu este doar echilibrat, ci şi simetric, pentru că titlurile celor două părţi
surprind cele două mari obsesii ale eroului : pământul şi iubirea. Simetria incipitului cu finalul se realizează
prin descrierea drumului care intră şi iese din satul Pripas, loc al acţiunii romanului. Personificat, drumul are
semnificaţia simbolică a destinului. Descrierea drumului, supusă convenţiei realiste a veridicităţii, prin
detalii toponimice, îl introduce pe cititor în viaţa satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea : “Din
şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul […] se desprinde un drum alb mai sus de Armadia,
[…] ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline.”
Planul naratorului
Obiectivarea instanței narative este un element de modernizare în romanul românesc interbelic,
alături de tehnici narative moderne, precum cea a contrapunctului (capitole dispuse antinomic, alternarea
celor două fire epice: destinul lui Ion/ destinul lui Titu Herdelea; existența țărănimii/ intelectualității satului),
tehnica cinematografică (prin descrierea detaliată și plastică a realităților, astfel încât acestea se desfășoară
în fața ochilor lectorului, ca într-o peliculă cinematografică) ori a simetriilor narative inverse (dilema
matrimonială a lui Ion/ dilema Laurei Herdelea, someșana jucată cu Ana la început/ același joc cu Florica la
nuntă, sinuciderea Anei/ sinuciderea lui Avrum, moartea bătrânului Moarcăș/ moartea lui Petrișor etc) sau de
prezența registrelor stilistice diferite (stil cenușiu, cu vocabularul frust al țăranului în alternanță cu stilul
cărturăresc specific limbajului intelectualului).
Planul discursului
Arta narativă reliefează neobișnuita putere a scriitorului de a crea iluzia vieții reale. Epicul dens
se construiește din episoade numeroase (prin tehnica înlănțuirii sau a alternanței) ceea ce îi conferă
amplitudine epopeică (Ion – o epopee a țăranului român). Principala instanță narativă este cea auctorială
(omniscientă), caracterizată prin obiectivitate. Pauzele descriptive au menirea de a surprinde scene din viața
comunității ori a familiei, de a situa acțiunea într-un spațiu construit pe modelul celui real, de a fixa portrete
memorabile sau de a sonda psihologii. Liniile de forță ale caracterelor se precizează însă nu numai din
perspectiva naratorului omniscient. În construirea lumii interioare a personajelor, observația auctorială
alternează frecent cu introspecția. Stilul direct alternează cu stilul indirect și stilul indirect liber.
 George Călinescu constată autenticitatea limbajului regional, ardelenesc, iar Tudor Vianu observă
utilizarea registrelor lexicale diverse în limbajul personajelor, în funcție de condiția lor socială trecerea de
la mediul rural la acela intelectual. De asemenea, la o lectură mai atentă se observă diversitatea procedeelor
artistice utilizate pentru plasticizarea ideii: personificarea, epitetul, comparația și hiperbola.

În opinia mea, Ion este un roman care impresionează, atât prin structura narativă, cât şi prin
construcţia personajului eponim. Consider că Ion este un rezultat al instinctelor lăuntrice, mereu dominat de
dorinţa de a stăpâni şi de a urca pe scara socială. Astfel, Liviu Rebreanu se evidentiază prin construirea unei
personalităţi complexe, cu un impact major asupra cititorului, un personaj marcant al literaturii române.
În concluzie, romanul Ion este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice, apreciat la
apariție de criticul Eugen Lovinescu drept “cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”.

Ion, de Liviu Rebreanu - eseu despre tema și viziunea despre lume

Context - Romanul românesc interbelic și implicit romanul realist modern începe sub auspiciile lui
Liviu Rebreanu, romancier atent la modul în care viața este transfigurată în universal ficțional. În articolul
doctrinar Cred (1926), Liviu Rebreanu își formulează crezul literar : literatura este creație de oameni și de
viață, iar romanul este un discurs care fixează curgerea vieții, care dă vieții un tipar care îi surprinde
dinamismul și fluiditatea. Scriitorul se dezice de realismul care copia sincer, fidel și fotografic lumea și cere
ca romanul să se îndrepte spre un realism al esențelor.
Formula aceasta își găsește expresia în romanul Ion apărut în 1920. Ficțiunea se apropie de realitate
cu o privire lucidă, obiectivă, chiar dacă este viață inventată. Ion, primul roman publicat de Liviu Rebreanu,
este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală înfățișată în mod realist, fără idilizarea din proza
sămănătoristă, o capodoperă a literaturii române interbelice. Nucleul romanului se află în nuvelele
anterioare, Zestrea și Rușinea , iar sursele de inspirație sunt trei experiențe de viață ale autorului receptate /
transfigurate artistic : gestul țăranului care a sărutat pământul, vorbele lui Ion al Glanetașului și bătaia
primită de la tatăl ei de o fată cu zestre, Rodovica, din cauza unui țăran sărac.
Încadrarea romanului în tipologie, curent cultural/literar, într-o orientare tematică
Opera literară Ion este un roman, prin amploarea acțiunii, desfășurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, personaje numeroase și realizarea unei imagini ample asupra vieții.
Este roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detașat, impersonal), al narațiunii
(la persoana a III-a) și al relației narator –personaj (naratorul omniscient știe mai mult decât personajele
sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal, conform unui destin prestabilit).
Viziunea realist-obiectivă se realizează prin: substratul antropologic bine definit, tematica sociala,
obiectivitatea perspective narative, construirea personajelor în relație cu mediul în care acestea trăiesc,
alegerea unor personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica detaliului semnificativ, veridicitatea, stilul
sobru, impersonal.
Romanul Ion prezintă drama țăranului ardelean care trăiește într-o societate pentru care pământul e
mai mult decât un mijloc de subzistență, un criteriu al valorii individuale.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile socio-economice ale satului
ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală, posesiunea pământului, este dublată de tema
iubirii, fapt relevant chiar de structurarea romanului în două mari părți : Glasul pământului și Glasul iubirii,
și de tema destinului. Rebreanu creează o capodoperă în care tema foamei ancestrale de pământ a țăranului
roman se dezvoltă într-o monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, împletită cu
tema vieții și a morții, a iubirii și a căsătoriei, tema națională și cea a intelectualității.
Caracterul monografic al romanului constă în surprinderea diverselor aspect ale lumii rurale :
obiceiuri și tradiții ( nașterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular, portul), relații socio-economice
(stratificarea sociala), relații de familie, instituțiile (biserica, școala), autoritățile.
Elemente de structură și de compoziție ale textului narativ, semnificative pentru tema și viziunea
despre lume (titlul, spațiul, timpul, structura, relația incipit-final, planuri și tehnici compozițonale,
perspectiva narativă, conflictele, scene semnificative, arta narativă, arta construirii personajelor)
 Titlul romanului este semnificativ pentru intenția autorului de a face din Ion tipul generic
(reprezentativ) al țăranului ardelean, dar și de a sugera evoluția lui spre atipic ca personaj individualizat.
Personajul principal, care devine exponent al țărănimii prin dragostea lui pentru pământ, e individualizat
prin modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zester,
pentru că Vasile Baciu și Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în același fel, ci comportamentul său: o
face pe Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la Florica, devenită nevasta lui
George.
Spațiul acestei lumi este satul Pripas (model real poate fi Prislopul care este familiar scriitorului), construit
ca un cronotop arhetipal, funcționând ca un spațiu închis, cu un tipar de existență și de gândire statornicit
prin tradiții arhaice. Imaginea satului pe valea Someșului se conturează printr-o tehnică cinematografică,
dintr-o dublă perspectivă: a naratorului și a protagonistului, care contemplă întregul ținut din marginea
delnițelor pe care le cosește. Satul din apropierea Armadiei (Năsăudul) este pitit într-o scrântitură de coline
marcat de toponimice suggestive (Râpele Dracului, Cișmeaua mortului, Ulița-mare, Ulița-din-dos) și de
simboluri care anticipeayă drama: crucea strâmbă pe care e răstignit un Hristos de tinichea ruginită.
Timpul în care ființează această lume este o durată bivalentă. Prezentul etern este durata în care
ființează satul, în vreme timpul fragmentar definește condiția omului: Satul a rămas înapo același, parcă
nimic nu s-ar fi schimbat. Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieții vremea vine
nepăsătoare ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele mari sau mici, se pierd într-o taină
dureros de necuprinsă (…) roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii. Ideea de
timp dual se cristalizează și în opozițiile: timp al muncii/ timp al sărbătorii (acțiunea începe și se sfârșește în
zi de duminică, numai că amiaza de vară de la început e înlocuită de adierea înserării de toamnă, pe
parcursul a circa doi ani), durată subiectivă/ obiectivă, istorică (început de secol XX).
Titlurile celor două părți ale romanului evidențiază simetria compoziției și, totodată, denumesc cele
două patimi ale personajului principal: Glasul pământului și Glasul iubirii. Cele 13 capitole ale romanului
urmăresc zbaterea disperată a personajului de a avansa de la marginea societății rurale spre central ei, unde
consider că i-ar fi locul. Concepția despre roman ca și corp sferoid determină simetria ilustrată în titlurile
Începutul și Sfârșitul, care sugerează bucla de timp în care se înscrie acțiunea și mai ales destinul
personajului principal. Unele titluri de capitol poartă numele personajelor situate în prim-plan (Vasile,
copilul, George), altele concentrează într-un cuvânt esența evenimentelor epice (Nunta, Sărutarea,
Ștreangul), altele au caracter simbolic (Zvârcolirea, Noaptea, Blestemul), care marchează deschiderea
romanului către parabola vieții și a morții.
Drama lui Ion se desfășoară între doi poli evidențiați încă de la nivelul structurii romanului. Dorința
de a avea pământ intră în contradicție cu iubirea, conflict enunțat încă din scena horei, când o joacă pe Ana,
dar privește cu dor la Florica. După de intră în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, Ion descoperă că
altceva trebuie să fie temelia și revine la pasiunea inițială pentru frumoasa fată a Todosiei, căsătorită acum
cu George Bulbuc.
Incipitul și finalul, construite simetric pe motivul drumului, evidențiază aspectul de corp sferoid
al romanului, care închide în sine un bogat univers rural, stratificat social și economic (săraci-bogați), dar ș
cultural (țărani-intelectualitatea satului). Ca prim personaj simbolic al textului, drumul se constituie ca liant,
intermediar între realitate și ficțiune, Șoseaua cea mare și fără de sfârșit, marcat de o serie de toponime
identificabile pe hartă (Cârlibaba, Someș, Cluj, Bistrița, Bucovina, trecătoarea Bârgăului) fiind un
transparent simbol al realității. Din această șosea se desprinde un drum care conduce inițial cititorul în
ficțiunea romanescă, în satul Pripas, loc al acțiunii romanului, și care îl va înapoia la final realității. La
început vesel, neted, jucăuș, înaintează în ritm alert spre Pripas pentru a surprinde satul adormit sub
zăpușeala unei duminici liniștite. Personificat cu ajutorul verbelor (se desprinde, aleargă, urcă, înaintează)
drumul are semnificația simbolică a destinului unor oameni. La final, drumul bătătorit se deplasează
monoton-monoton ca însușu mersul vremii, îmbătrânit și obosit de zvârcolirile vieții, de patimile, năzuințele
și dramele la care a fost martor. Descrierea caselor lui Herdelea și Glanetașu ilustrează condiția lor social.
Crucea strâmbă de la marginea satului, cu Hristosul care își tremură jalnic trupul de tinichea ruginită ,
veghează, atât la început cât și la final, o lume rău alcătuită în care se macină destine incapabile să se
verticalizeze, anticipând destinul tragic al protagonistului. Descrierea finală a drumului închide simetric
romanul și face mai accesibilă semnificația simbolică prin metafora șoselei-viață.
 Acțiunea complexă a romanului este prezentată de un narator obiectiv, omniscient care înfățișează
evenimentele înlănțuite logic și cauzal, explicabil și uneori previzibil. Evenimentele romanului sunt dispuse
pe două mai planuri narative, planul țărănimii și planul intelectualității, care uneori se derulează
paralel, alteori se intersectează, constituind imagini ale aceleiași lumi, asamblate într-o realitate complexă,
care dă impresia unei viziuni totale și generează aspectul de monografie a satului transilvănean.
Planul destinului individual urmărește drama lui Ion, ca și drumul descoperirii unei identități
străbătut de Titu Herdelea. Acest plan concentrează structurile epice fundamentale. Planul destinului
familial are în centru familia învățătorului Herdelea. Cel mai cuprinzător plan, care conferă valoare de
frescă romanului, este cel monografic: planul destinului colectivității.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ în satul tradițíonal, unde posesiunea averii
condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Drama lui Ion este drama țăranului sărac.
Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între
iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu,
este dublat de conflictul interior, între glasul pământului și glasul iubirii. Însă cele două chemări lăuntrice nu
îl aruncă într-o situație-limită, pentru că forța lor se manifestă succesiv, nu simultan. Se poate vorbi și de
conflicte secundare, între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion și George Bulbuc,
mai întâi pentru Ana, apoi pentru Florica.
Dincolo de aceste aspect, se poate vorbi și de conflictul tragic dintre om (nu întâmplător țăran) și o
forță mai presus de calitățile individului: pământul-stihie. Destinul personajului principal nu este marcat
numai de confruntările cu semenii, pe care îi domină, cât mai ales în relație cu pământul. Dorința obsesivă a
personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimașă îl fac monumental, dar se încheie omenește, prin
întoarcerea în această matrice universală. În relație cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de
manifestare distincte: pământul-mamă (Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă), pământul-ibovnică (impresionantă este scena în care Ion sărută
pământul) și pământul-stihie.
Subiectul se alcătuiește printr-o tehnică modernă a contrapunctului urmărind două fire epice:
principalul demers epic îl are în centru pe Ion Pop al Glanetașului, iar cel de-al doilea fir epic urmărește
procesul maturizării lui Titu Herdelea. În planul țărănimii, în centrul romanului se află patima lui Ion pentru
pământ. Eroul e torturat de o dilemă psihologică și morală, chemarea pământului nefiind singura din sufletul
său, unde se confruntă forța demonică a posesiunii pământului, cu vocea angelică a iubirii, care se
preschimbă în patimă devastatoare.Traseul existențial al protagonistului este reliefat prin câteva scene-cheie
care surprind devenirea eroului, cum ar fi scena horei, scena sărutării pământului. Episoadele cu semnificație
majoră sunt construite după principiul simetriilor inverse. Asemenea capitole dispuse antinomic sunt cele
care îl pun pe Ion în fața celor două femei din viața sa, Ana și Florica, sau în fața pământului: cap II,
“Zvârcolirea”, cap IX, “Sărutarea”. În cap. II al romanului, “Zvârcolirea”, este evidențiată atitudinea lui Ion
în fața pământului, a cărui forță și dimesiune îl copleșesc cu atât mai puternic cu cât ,,din atâta hotar el nu
stăpânește decât două-trei crâmpeie”. Relevanța scenei este amplificată de faptul că ea cuprinde sintagma
care denumește prima parte a romanului: Glasul pământului pătrunde năvalnic în sufletul flăcăului ca o
chemare, copleșindu-l. Ion dezvoltă încă de la începutul romanului o acutizare a simțurilor, care îi permite să
audă vocile nuanțate ale pământului pesonificat și să perceapă mesajele ascunse care vin din adâncuri: toate
(porumbiștele, holdele, grădinile, pădurile) zumzeau, șușoteau, fâșăiau, vorbind un grai aspru. Muzicalitatea
stranie a naturii în zorii-zilei îi trezește sentimentul umilinței și al înfricoșării, care culminează în exclamația
uimită: Cât pământ, Doamne!... Scena surprinde un transfer de forțe care stă la baza întregii evoluții a
personajului principal și care este de natură să explice desfășurarea stihială de energii a tânărului țăran.
Resimțit inițial ca un uriaș, pământul transferă în trupul și în sufletul flăcăului seva lui vitală, prin firul de
iarbă care îi înțepa glezna. Ipostaza umilă este înlocuită de o mândrie de stăpân și de sentimentul că este
capabil să domnească peste tot cuprinsul. Din acest moment, ritmul lent și contemplativ se precipită,
personajul acționează parcă animat de o forță exterioară, din răsputeri, cu o râvnă ispititoare. Stropii de
sudoare care picură în humă (pământ) înfrățesc parcă mai puternic, omul cu lutul. Această observație conține
unul dintre nucleele de sens ale destinului personajului, al cărui traseu este definitiv marcat de împletirea
sevei sale vitale cu cea a pământului.
Scena care evidențiază prezența factorului irațional este cea care explică chiar geneza romanului: sărutarea
pământului. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte un uriaș la picioarele căruia se zbate un balaur. În
pragul desprimăvărării, țăranul are asupra pământului o percepție cvasierotică, văzând în delnițele sale
imaginea unei ibovnice ispititoare. Îngenuncheat în gestul mistic al sărutării pământului, Ion simte fiorul
rece, iar lutul îi țintuiește picioarele și îi îmbracă mâinile cu niște mănuși de doliu. Este cuprinsă în această
scenă întreaga ambivalență Eros-Thanatos și este concentrată soarta eroului, prizonier al patimei nefirești
pentru pământ. În secvența epică imediat următoare se petrece un eveniment crucial pentru destinul
personajului. Când Ion află despre Florica că se mărită cu George, se simte ca și cum cineva i-ar fi luat cea
mai bună delniță de pământ. Din acest moment se poate vorbi despre Ion ca despre un posedat al posesiunii,
a cărui fixație provoacă turbulențe. Pământul și iubirea îi vorbesc la un moment dat cu același glas, nu mai
au voci distincte, ceea ce va grăbi drumul eroului spre moarte. Moartea este văzută ca unică soluție de ieșire
din impasul în care ajunge destinul personajului. Această scenă este străbătută de o violență de esență
naturalistă, sângele lui Ion întorcându-se în pământul care i-a fost mai drag decât o mamă.
Relația personajului cu mediul este magistral evidențiată încă din scena horei, prin intermediul căreia
cititorului i se prezintă marile componente ale universului ficțional în care a pășit: timpul, spațiul,
personajele principale. Curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, este locul unde se adună întreaga
comunitate rurală. Așezarea oamenilor indică o ierarhizare fermă și relații sociale précis delimitate. Primarul
satului și cheaburii alcătuiesc un grup care nu interferează cu cel al țăranilor mijlocași, așezați pe prispă.
Sărăntocii, ca Alexandru Glanetașu, dau târcoale acestei lumi, dar nu îndrăznesc să se apropie prea mult.
Preotul și familia învățătorului Herdelea onorează cu prezența petrecerea poporului, dar nu participă efectiv
la ea, ci păstrează distanța. Ritmurile someșanei de pe arcușurile lăutarilor țigani atrag în joc fetele și flăcăii
satului, iar vigoarea dansului trebuie să se manifeste nu numai în eliberarea dionisiacă de energii, ci și în
impulsul de a întemeia noi familii.Treptat, din amalgamul participanților la horă se detașează o pereche de
personaje antagonice: Ion și George Bulbuc. Autoritatea țăranului sărac în fața celui bogat este pusă în
evidență de faptul că lăutarii ascultă de Ion, scenă construită simetric cu cea din finalul romanului, când
George îl răpune pe rivalul lui cu sapa. Descrierea jocului tradițional, someșana, este o pagină etnografică
memorabilă prin portul popular, pașii specifici, vigoarea dansului și năvala cântecului susținut de lăutari.
Cercul horei, centru al lumii satului, este o descătușare dionisiacă de energii. Rolul horei din viața
comunității sătești este acela de a-i asigura coeziunea și de a facilita întemeierea noilor familii, dar cu
respectarea principiului economic. De aceea, în joc sunt numai flăcăi și fete.
În satul tradițional, lipsa pământului (averea) este echivalentă cu lipsa demnității umane, fapt redat de
atitudinea lui Alexandru Glanetașu: pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și Alexandru
Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să se vâre între bogătași. Fetele rămase nepoftite
privesc la horă, iar mamele și babele mai retrase vorbesc despre gospodărie. Copiii se amestecă în joacă
printre adulți. Este prezentă și Savista, oloaga satului, piaza rea, colpoltoare (purtătoare) a veștilor rele în sat,
înfățișată cu un portret grotesc.
Hotărârea lui Ion de a o lua pe Ana cea bogată la joc, deși o place pe Florica cea săracă, marchează
începutul conflictului. Venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la cârciumă la horă și confruntarea verbală cu
Ion pe care îl numește hoț și tâlhar pentru că sărăntocul umblă să-i ia fata promisă altui țăran bogat, George
Bulbuc, constituie intriga romanului. Rușinea pe care Vasile i-o face la horă, în fața satului va stârni dorința
de răzbunare a flăcăului, care, la rândul său îl face pe cheabur de rușinea satului, lăsând-o pe Ana însărcinată
pentru a-l determina să accepte nunta.
În planul intelectualității, cel de-al doilea fir epic îl prezintă pe Titu Herdelea, tânărul poet aflat în
căutarea unei identități artistice și sociale. Viața boemă a fiului de învățător este marcată de experiența
creației și de aventura erotică (idila cu Roza Lang), care însă nu-l ajută să depășească criza de identitate și
criza de valori cu care se confruntă. Rezolvarea acestor crize se ivește doar atunci când Titu își asumă
existența pe cont propriu, ieșind din orizontul vieții închise în matricea protectoare a familiei și în celula
unui sat. Devenit secretar al Primăriei dintr-un sat de lângă Cluj, el descoperă cât de acut se pune, în acest
spațiu, problema apărării ființei naționale. Confruntarea cu această lume necunoscută și participarea sa la
congresul ASTREI din Sibiu vor aduce revelația unui sens existențial: ideea națională. Implicarea lui, ca
militant activ în problema drepturilor naționale ale românilor din Transilvania, aflată sub stăpânire austro-
ungară, generează o decizie care îi va schimba esențial existența – trecerea munților în România Mare. Prin
această opțiune (care a fost și a scriitorului însuși: Liviu Rebreanu a trecut munții în 1909), se reliefează
refuzul tânărului intelectual de a accepta un statut social care duce la compromisul moral. Un asemenea
compromis e nevoit să facă tatăl lui, care, pentru a nu-și pierde slujba (unica sursă de subzistență a familiei),
nu-l votează pe Grofșoru, candidatul român pentru Parlament, ci pe deputatul maghiar. Spre deosebire de
Zaharia Herdelea, preotul Belciug nu depinde de autoritățile străine, așa încât are libertatea de a vota cum îl
îndeamnă conștiința. Conflictul existent déjà între cei doi reprezentanți ai intelectualității rurale se amplifică
astfel, dar va fi rezolvat în final sub semnul toleranței și al conștiinței apartenenței la același neam. Scena
finală, a sfințirii noului locaș al Bisericii (în raport de simetrie inversă cu secvența horei duminicale),
reunește personajele într-un spațiu simbolic, al satului, într-un ceremonial al celebrării lui Dumnezeu și al
vieții care merge înainte chiar dacă câțiva oameni s-au stins, iar alții i-au luat locul.
PLANUL PERSONAJELOR
Arta construirii personajelor este marcată de tehnici specifice realismului obiectiv, ceea ce
constituie un element de modernitate în proza românească. În universul satului tradițional, eroii sunt puternic
determinați social și psihologic. Tiparul caracterologic este unul dual, generat de valorile tradiționale ale
lumii țărănești, dar și de circumstanțele unei realități social-istorice imediate.
În centrul romanului (roman al unui destin individual) stă figura lui Ion, monumental și simbolic prin
tragismul său. Este un personaj realist, tipologic (încărcătura semantică a prenumelui: Toți flăcăii din sat
sunt varietăți de Ion, George Călinescu), natură complexă , dilematică, care se consumă între iubire și
patima pentru pământ. Sub aparența simplității și a linearității procesului de alunecare în afara valorilor
morale, Ion are o structură interioară complicată, cu trăiri contradictorii (complexitatea fiind o trăsătură a
personajului realist): viclenie și naivitate, gingășie și brutalitate, insistență și cinism La începutul
romanului, i se face un portret favorabil, care motivează acțiunile sale prin nevoia de a-și depăși condiția.
Însă în goana sa pătimașă după avere, el se dezumanizează treptat, iar moartea sa este expresia intenției
moralizatoare a scriitorului. Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului: tipul
țăranului sărac (patima pentru pământ izvorăște din convingerea că averea îi asigură demnitatea și respectul
comunității), tipul arivistului fără scrupule, care folosește femeia ca mijloc de parvenire, dar și ambițiosul
dezumanizat de lăcomie – În centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune
(Nicolae Manolescu).
Ca instanță narativă, acesta este un personaj titular, realizat prin tehnica basoreliefului şi a
contrapunctului, personaj monumental, foarte bine individualizat, principal, în raport cu ocurența în
discursul epic, central, după rolul pe care îl deține în transmiterea mesajului artistic, agent (pentru impactul
pe care îl are asupra destinului celorlalte personaje ale operei) rotund, dinamic, atipic- evoluând și afișând
reacții surprinzătoare în fața cititorului- și complex. Ion devine, astfel, exponent al ţărănimii prin dragostea
lui pentru pământ, individualizat însă prin relaţia organică cu acesta. În satul Pripas, căsătoria
“sărăntocului” Ion cu Ana, o fată cu zestre, nu este un fapt deosebit, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al
Glanetaşului dobândiseră avere în acelaşi mod.
În ceea ce priveşte modalităţile de caracterizare a personajului principal, privit ca referent
uman, Ion este caracterizat predominant în mod indirect, prin acţiunile, gesturile, faptele, principiile sale de
viață şi prin relaţia cu celelalte personaje. Din perspectiva lui Eugen Lovinescu, acţiunile protagonistului
pun în valoare inteligenţa ascuţită a acestuia. Pe de altă parte, Călinescu afirmă că Ion este lipsit de
inteligenţă, având doar o viclenie procedurală, tipică fiinţelor inferioare. De asemenea, Călinescu susţine că
Ion se dezumanizează treptat, în goana sa pătimaşă după pământ, iar moartea sa este expresia intenţiei
moralizatoare a scriitorului, demonstrându-se astfel interpretarea textului ca roman tradiţionalist, construit
pe o structură de natură moralistă, eticistă, o interpretare care se opune, deci, structural interpretării
lovinesciene, conform căreia romanul “Ion” este unul modern. Nicolae Manolescu afirmă că “în centrul
romanului se află patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”, patimă care îl face pe protagonist să
se folosească de femeie ca mijloc de obţinere a pământului.
Ca orice personaj literar, va beneficia de portret fizic şi moral. Portretul fizic al lui Ion este unul
crochiu: voinic, puternic, cu ochii „ca două mărgele negre”. Portretul moral este realizat prin
caracterizarea directa, astfel Ion este „iute şi harnic, ca mă-sa”, Vasile Baciu îl numeşte „sărăntoc”,
familia Herdelea îl consideră ,,băiat cumsecade, muncitor, harnic, săritor, isteţ”, iar George afirmă că: „Ion e
arţăgos ca un lup nemâncat”. Partea cea mai amplă a portretului moral se compune prin caracterizare
indirectă, trăsăturile morale ale personajelor deducându-se din comportamentul acestora, fiind anticipate şi
prin descriere balzaciană. Astfel, pendularea personajului Ion între iubire şi pământ este anunţată prin
descrierea drumului care „întovărăşeşte Someşul când în dreapta, când în stânga.” Descrierea casei lui Ion
abundă şi ea în conotative: „uşa închisă cu zăvorul”, este semn al unui suflet închis, „coperişul de paie parcă
e un cap de balaur” sugerează caracterul nefast pe care îl avea acest personaj asupra altora. Ion este un
personaj romanesc memorabil şi monumental, ipostază a omului teluric, dar supus destinului tragic de a fi
strivit de forţe mai presus de voinţa lui: pământul şi legile nescrise ale satului tradiţional.
Cele două femei, conturate antitetic, Ana și Florica, reprezintă cele două patimi ale personajului
principal: pământul și iubirea. În încercarea lui de a le obține, se confruntă, în plan individual-concret, cu
Vasile Baciu și cu George Bulbuc, iar în plan general-simbolic, cu pământul-stihie, respectiv, cu toată
comunitatea, ca instanță morală. De aceea, conflictul social este dublat de conflictul tragic.
Procedeele de caracterizare, de factură balzaciană, realizate din perspectiva naratorului
omniscient (portret fizic, alunecând spre trăsătura de caracter, detaliul semnificativ, faptele și modelul
comportamental, cuvintele, limbajul și gândurile, ca și descrierea vestimentației, a mediului, relațiilor cu
ceilalți eroi ai cărții, cu pământul etc.) sunt însoțite de procedee moderne ca introspecția, monologul interior,
relativizarea perspectivelor asupra personajului ( văzut și definit de către mai multe instanțe narative:
învățătorul, preotul, Ana și Vasile Baciu, George, comunitatea sătească – el este fruntea flăcăilor din Pripas).
Un rol special în caracterizare îl are limbajul personajului, dublu marcat: de impulsurile interioare de
adâncime ale ființei (de pildă, exclamația –Cât pământ, Doamne! exprimă umilința înfricoșată în fața
uriașului și foamea ancestrală de pământ, venite din străfundurile ființei) și de circumstanțele social-istorice
în care ființează lumea țărănească.
Planul naratorului
Obiectivarea instanței narative este un element de modernizare în romanul românesc interbelic,
alături de tehnici narative moderne, precum cea a contrapunctului (capitole dispuse antinomic, alternarea
celor două fire epice: destinul lui Ion/ destinul lui Titu Herdelea; existența țărănimii/ intelectualității satului),
tehnica cinematografică (prin descrierea detaliată și plastică a realităților, astfel încât acestea se desfășoară
în fața ochilor lectorului, ca într-o peliculă cinematografică) ori a simetriilor narative inverse (dilema
matrimonială a lui Ion/ dilema Laurei Herdelea, someșana jucată cu Ana la început/ același joc cu Florica la
nuntă, sinuciderea Anei/ sinuciderea lui Avrum, moartea bătrânului Moarcăș/ moartea lui Petrișor etc) sau de
prezența registrelor stilistice diferite (stil cenușiu, cu vocabularul frust al țăranului în alternanță cu stilul
cărturăresc specific limbajului intelectualului).
Planul discursului
Arta narativă reliefează neobișnuita putere a scriitorului de a crea iluzia vieții reale. Epicul dens
se construiește din episoade numeroase (prin tehnica înlănțuirii sau a alternanței) ceea ce îi conferă
amplitudine epopeică (Ion – o epopee a țăranului român). Principala instanță narativă este cea auctorială
(omniscientă), caracterizată prin obiectivitate. Pauzele descriptive au menirea de a surprinde scene din viața
comunității ori a familiei, de a situa acțiunea într-un spațiu construit pe modelul celui real, de a fixa portrete
memorabile sau de a sonda psihologii. Liniile de forță ale caracterelor se precizează însă nu numai din
perspectiva naratorului omniscient. În construirea lumii interioare a personajelor, observația auctorială
alternează frecent cu introspecția. Stilul direct alternează cu stilul indirect și stilul indirect liber.
George Călinescu constată autenticitatea limbajului regional, ardelenesc, iar Tudor Vianu observă
utilizarea registrelor lexicale diverse în limbajul personajelor, în funcție de condiția lor socială trecerea de
la mediul rural la acela intelectual. De asemenea, la o lectură mai atentă se observă diversitatea procedeelor
artistice utilizate pentru plasticizarea ideii: personificarea, epitetul, comparația și hiperbola.
Exprimarea unei opinii
Putem observa că, în acest roman, relația dintre țăran și pământ este înfățișată în trei ipostaze
simbolice: pentru copil, pământul-mamă (Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe atunci
pământul i-a fost mai drag ca o mamă), pentru bărbat, pământul-ibovnică (Îl cuprinse o poftă sălbatecă să
îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări), iar pentru omul cu destin tragic, ucis cu o sapă, pământul-
stihie, care spulberă dorințele și iluziile efemere prin moarte. Impresionantă pentru patima lui și anticipativă
pentru destinul personajului este scena în care Ion sărută pământul.
 Apreciat la apariție de criticul literar Eugen Lovinescu drept cea mai puternică creație obiectivă a
literaturii române, romanul Ion este o capodoperă a literaturii române realiste interbelice.

Ion de Liviu Rebreanu A DOUA VARIANTĂ (pentru ESEUL DESPRE VIZIUNEA AUTORULUI, prima
parte, până la planul diegezei și al personajelor)

Romanul „Ion" de Liviu Rebreanu reprezintă o certitudine a valorilor realismului după literatura
sămănătoristă şi poporanistă. Direcţia sămănătoristă şi cea poporanistă, ce presupuneau iluminarea ţăranului
prin cultură, reprezentau un ideal. De aceea, satul si ţăranul apăreau ca realităţi idilice, ca in poeziile lui
George Coşbuc.
Când apare romanul „Ion" in 1920, criticul Eugen Lovinescu scrie laudativ despre Liviu Rebreanu,
observând realismul creării personajelor. Pentru prima data, satul si ţăranul erau două realităţi privite cu
detaşare. Chiar si George Călinescu, adeptul realismului, a considerat că pentru multa vreme literatura
română va fi o literatura de „Ioni". Paradoxal, tocmai Călinescu nu va scrie niciodată un astfel de roman.
Opinia sa nu este însă acceptata de Eugen Lovinescu, adeptul modernismului. El apreciază romanul lui
Rebreanu, în sensul noutăţii de perspectivă, în raport cu alte romane scrise pe aceeaşi temă. Totuşi, el
formulează teoria sincronismului, considerând ca o dată cu evoluţia civilizaţiei, trebuie sa existe un altfel de
roman, acela cu referinţă citadină.
In perioada interbelica se constata o adevarata tradiţie de scriere a nuvelelor, considerate nuclee
tematice pentru romane. Această realitate este vizibila atât în cazul lui Camil Petrescu, cât și în cel al lui
Liviu Rebreanu. Nuvela anticipează conflictul din romanul „Ion", în timp ce nuvelele „Catastrofa" si „Iţic
Ştrul dezertor" reprezinta puncte de plecare ale romanului „Pădurea spânzuraților".
In „Mărturisiri", carte publicata in 1932, Liviu Rebreanu explică geneza romanelor „Ion" și
„Pădurea spânzuraților". Aceasta este o dovada a conceperii apriorice a ambelor texte. Atunci, aceste
romane aparţin doricului, în terminologia lui Nicolae Manolescu in "Arca lui Noe". Totusi, "Padurea
spanzuratilor" poate fi considerat text de tranzitie intre doric şi ionic, întrucât exista si elemente de
psihologizare a protagonistului Apostol Bologa. Narațiunea, în ambele romane, este la persoana a III-a, iar
naratorul este omniscient și extradiegetic (Gérard Genette – „Figures III").
In „Mărturisiri", autorul expune trei evenimente, care l-au impresionat, conducandu-l spre crearea
romanului „Ion". Rebreanu aminteşte de cazul unei fete, care a fost necinstita de un flacau din sat, fiind apoi
bătuta si alungata de tatal ei. In romanul "Ion", Ana va fi personajul care va avea un destin tragic. Crezându-
se iubita de Ion, se indreapta spre acesta, ca spre fericirea însăşi, conştientizând treptat ca iubirea lui Ion nu a
fost decât o iluzie.
Un alt eveniment care l-a marcat pe autor a fost vederea unui ţaran, care s-a aplecat si a sarutat
pamantul. De aici provine scena in care personajul Ion va saruta pamantul, traind un sentiment aproape
mistic.
Autorul a mai fost impresionat si de cunoasterea unui taran, care se numea chiar Ion al
Glanetaşului. Acesta era foarte sarac, dar harnic si iubea pamantul, cu o patima nemaiîntâlnită. Autorul va
corela aceste trei evenimente si va concepe romanul.
Ciclicitatea este o alta caracteristica a romanului realist. „Ion" incepe si se sfarseste prin motivul
„drumului”. In viziunea lui Rebreanu, drumul este o metafora a vietii. Criticul Lucian Raicu sesizeaza ca
„scriitorul stie sa redea viata". De asemenea, primul capitol este intitulat „Inceputul", iar ultimul „Sfarsitul",
astfel incat textul devine echivalent unei existente. Si in romanul „Răscoala" se observa acelaşi procedeu,
intrucât primul capitol are titlul „Răsăritul", iar ultimul „Apusul". Miscarea soarelui pe cer devine astfel o
metafora a vietii. Devine pertinenta si afirmatia lui Jean Ricardou, din „Noi probleme ale romanului".
Autorul sesizeaza ca intre incipitul si finalul unui text literar exista o strânsă legătură, chiar daca se afla la o
mare distanta narativa.
Simetria romanului „Ion" rezulta si din scena horei. Exista doua hore in text: una la început si
alta la final. Din punct de vedere simbolic, hora corespunde motivului „cercului”, sugerand ciclicitatea. Hora
iniţială reprezinta viata, reunind toate personajele semnificative in evenimentele ce vor fi narate. Hora finala,
simbolizează începutul unei noi existente, dupa sinuciderea Anei si omorârea lui Ion de către George.
 Din punct de vedere structural, romanul este alcatuit din doua parti intitulate simbolic „Glasul
pamantului" si „Glasul iubirii". Termenul comun ambelor titluri este "glasul", ca o voce interioara a
personajului Ion, care este fascinat mai intai de pamant si apoi de iubire. El se va indrepta spre ambele teme,
insa, ca in romanele lui Dostoievski, prima alegere influenţează intregul destin. Ion nu se mai poate întoarce
spre eros, pentru ca prima sa opţiune a fost pamantul. De altfel, si uciderea sa de către George, cu sapa,
unealta a pământului, sugerează ca Ion este predestinat sa ramana in tema pamantului.
In critica literara, de la George Călinescu la Eugen Lovinescu, personajul Ion a fost analizat numai
in datele eticului, fiind considerat o „bruta", un „instinctual". Aceste calificari i se par mult prea simpliste
criticului Lucian Raicu. El demonstreaza in momografia dedicata lui Liviu Rebreanu, ca asemenea
considerari nu conduc decat spre o discutie sterila asupra lui Ion. Intr-adevar protagonistul nu are soluţii
pentru situatia in care se afla. Pamantul este dorit cu patima, fiind iubit „ca o ibovnica", aşa cum reiese din
scena sarutarii pamantului. Chiar autorul in „Marturisiri" explica faptul ca, pentru taran, pamantul nu este un
simplu obiect de exploatare, ci mai degraba „o fiinta vie, fata de care nutreste un sentiment straniu de
adoraţie si de teamă". Atunci, pamantul reprezinta o motivaţie a unor obsesii de tip freudian. Si Lucian
Raicu sesizează ca Rebreanu scrie un roman al unei obsesii, adica al unei chemari secrete, care covarseste
totul. Din acest punct de vedere se poate face legătura intre romanul lui Rebreanu si cele ale lui Dostoievski.
In „Crima si pedeapsa", dar si in "Fratii Karamazov", personajele sunt dominate din subterana de obsesiile
care le motivează actiunile. Ele nu se pot împotrivi acestor trăiri, asa cum nici Ion nu poate sa nu auda
„glasul pamantului" si apoi „glasul iubirii".
Intentia autorului (Umberto Eco – „Limitele interpretarii") a fost, ca prin toate romanele sale, sa
redea viata. Aceasta realitate este vizibila in romanul "Ion", in primul rand prin motivul „drumului”, o
metafora a vieţii. Aşadar, intre intenţia autorului si cea a operei exista o echivalenta.
Descrierea drumului cuprinde si o semnificatie iniţiatică, pentru ca, simbolic, reprezinta o invitatie
a lectorului in parcurgerea textului. Naratorul apare in ipostaza de martor, amintind cu fidelitate mai multe
spatii, care vor conduce in cele din urma catre satul Pripas, locul desfăşurării evenimentelor: Cârlibaba,
Someş, Cluj, Armadia, Jidoviţa, Bistriţa etc. La finalul romanului, toţi aceşti topoí, insa, in ordinea inversa,
astfel incat este exprimata indepartarea de sat. Simetria textuala este asadar observabila si la nivelul locurilor
care alcătuiesc împrejurimile satului Pripas.Daca initial, drumul este privit dintr-o perspectiva a planului
indepartat, asa cum sugerează si topoíi enumerati, se va trece la o perspectiva a prim planului, când satul va
fi descris din interior.
In „Noi probleme ale romanului", Jean Ricardou sesizeaza ca nu exista descriere fara naratiune,
ajungand la conceptul „descrierii narative”. Dupa observarea drumului, naratorul-martor va descrie doua
realitati esentiale in roman: casa invatatorului Herdelea si cea a lui Alexandru Pop Glanetaşu. Prin descrierea
acestor doua case sunt caracterizate in mod indirect personajele, anticipandu-se cele doua planuri ale
romanului: al intelectualitatii sotului, prin invatatorul Herdelea si al taranimii prin Alexandru Pop Glanetaşu,
tatăl lui Ion.
Casa lui Herdelea are o topologie centrala, iar descrierea ei este una narativa, chiar prin
personificarea celor doua ferestre, care se uita tocmai in inima satului "cercetătoare si dojenitoare". De fapt,
invatatorul Herdelea este cercetator si dojenitor, intrucat reprezinta instanţa morala a satului, având rolul de
comentator al evenimentelor. Casa lui Alexandru Pop Glanetaşu reflecta saracia si mizeria in care se
complace aceasta familie: „coperisul de paie parca e un corp de balaur". Ion, fiul lui Glanetaşu, este singurul
care doreşte sa obtina un statut social. Desele conflicte dintre el si tatăl sau pornesc de la lipsa pamantului.
Ambiţia lui Ion este de a avea cat mai mult pamant si toate actiunile sale se vor indrepta in aceasta directie.
In „Arca lui Noe", Nicolae Manolescu observa ca romanul creează, la inceput, impresia de
pasivitate, satul pare a fi cu desavarsire pustiu. Descrierea horei apare atunci ca element de contrast,
reflectând pasiunea vieţii.
Scena horei este semnificativa si in ceea ce priveste cele doua teme ale romanului: pamantul si
iubirea. La nivelul discursului narativ sunt vizibili mai multi termeni, care corespund ambelor teme.
Semnificanţi precum „asprime", „aţâţă", „sângele", „soarele", „sfârâie", „aprig", „infocat", sunt sugestii ale
focului, privit ca pasiune a jocului. Hora devine atunci o manifestare a pasiunii debordante: "flăcăii isi
încolăcesc bratele, mereu mai strâns pe după mijlocul fetelor". De tema pamantului apartin semnificanti
precum: „colbul", „stratul", ‚pamantul", „brăzdate", „praf". Intr-un mod inexact s-a afirmat in critica literara
ca Liviu Rebreanu ar fi un scriitor fara stil. De la bun inceput, scena horei cuprinde termenii citati anterior,
exprimand temele romanului.
La hora sunt prezente toate personajele semnificative la nivelul istoriei narate: Ion, Ana, George,
Florica, Vasile Baciu, Savista. Aceasta din urma are o functie esentiala intrucat apare in toate momentele
semnificative ale textului. Ea mediază, de fapt, intre text si vocea autorului. La hora, Ion joaca numai alaturi
de Ana, desi lectorul afla ca intr-un timp anterior o iubise pe Florica. Asadar, cuplurile initiale fusesera: Ion-
Florica si George-Ana. Toate aceste patru personaje se afla in contrast.Ana si Florica par a fi create dupa
modelul basmului: Florica este frumoasa, dar săracă, in timp ce Ana este urata, cel putin in viziunea lui Ion,
dar bogată. De asemenea, George este cel mai înstărit flăcău din sat, in timp ce Ion este cel mai sărac.
Ion este fascinat de Ana, pentru ca vede in ea o oglinda a pamantului dorit. Trairea pasionala a
realitatii pamantului conduce erosul catre alt plan. Pamantul este privit "ca o ibovnica", atat de catre Ion cat
si de taranii din „Rascoala". Ion se va indeparta de Florica, pe care o iubea cu adevarat, pentru a o seduce pe
Ana, personaj care simbolizeaza, pentru el, pamantul. Atunci, Ana si Florica exprima la randul lor temele
romanului. Aurel Sasu observa in „Liviu Rebreanu - Sarbatoarea operei", ca Ion renunta la erosul identificat
in Florica, pentru a se indrepta spre tema pamantului. Lucian Raicu demonstreaza ca, renuntand la eros, Ion
se indeparteaza, de fapt, de sine, conştientizând mai tarziu realitatea tragica.
Incă din scena horei, Ion va simula iubirea fata de Ana, chemand-o spre un spatiu al fericirii
aluzorii: „Sa vii Anuţă... Stii tu unde !".Numele de alint „Anuţă" exprima doar in aparenta iubirea. Ana se va
indrepta spre Ion, vazand in acesta fericirea insasi. Atunci, motivul „drumului” capata si conotaţii simbolice.
La finalul romanului si Ion va incerca sa o recupereze pe Florica, dar se va defini ca personaj tragic,
asemenea Anei.
Spaţiul spre care o cheamă Ion pe Ana este, de fapt, unul al inchiderii. Crezand ca merge spre
fericire, Ana va merge, de fapt, spre moarte. Romanul va cuprinde o cucerire gradata a Anei, care va
culmina cu scena de pe cuptor, cand aceasta i se va dărui lui Ion, chiar in casa tatălui ei. Crezându-se iubita,
Ana va suporta cu umilinta privirile tuturor care o pândesc după garduri si ferestre „pipăindu-i burta,
comtemplându-i mersul". Este momentul dupa scena de pe cuptor, când Ana ramane insarcinata cu Ion.
Niciodata nu il va invinovati pe acesta. Dimpotriva, isi va asuma intregul destin. Actiunile Anei isi gasesc
explicatia in dorinta sisifică a trairii fericirii, realitate evidenta si in cazul lui Ion.
In imaginar, acesta identifica in Ana propria pasiune pentru pamant. Casatorindu-se cu Ana, va
constientiza treptat ca tema pamantului nu este suficientă. De aici apar si frustrările personajului. El incepe
s-o bata pe Ana, trimitand-o acasa la Vasile Baciu, care, conform mentalitatii traditionale, o bate la randul
sau si o trimite la Ion. Ana se simte tot mai mult intr-un spatiu al captivitatii, in care nu se mai regaseste
nicaieri. Numeroasele drumuri de la casa sotului, pana la casa tatalui si invers, definesc un labirint fara
centru, in care Ana, treptat, va disparea. Moartea reprezinta unica sansa a salvarii.
In tema vinovăţiei nu se va incadra doar Ion, ci si Titu, fiul invatatorului Herdelea. Intr-o discutie
avuta cu Ion, acesta ii sugereaza sa o lase insarcinata pe Ana, pentru ca numai in acest fel il poate obliga pe
Vasile Baciu sa consimta casatoria.
Ca si in romanele lui Dostoievski, raporturile dintre personaje se stabilesc in functie de tema
frustrarii. Violentele de limbaj si de gesturi in relatiile dintre Ion si tatal sau rezulta in urma frustrarii de a nu
avea pamant. Ion este personajul unei vitalitati debordante: este ambitios si muncitor si va face tot posibilul
sa obtina tot ceea ce isi doreste. De aceea va intra in numeroase conflicte si cu Vasile Baciu. In „Arta
prozatorilor romani", Tudor Vianu considera ca aceste doua personaje reprezinta „pasiuni identice". Intr-
adevar se creeaza o relatie pasionala intre Ion si Vasile Baciu, dar prin tema urii. Ortega y Gasset explica in
„Studii despre iubire" ca ura este tot o pasiune, asemenea iubirii, insa corespunde dorintei de a desfiinţa
obiectul urât. Ura lui Vasile Baciu trebuie relationata de propriul sau trecut. Si el fusese asemenea lui Ion, un
taran sarac, dar harnic. Casatoria lui cu mama Anei fusese una formala, pentru ca aceasta avea pamant, insa,
intre timp, Vasile Baciu invata sa isi iubeasca sotia. El intuieste insa ca Ion nu o va putea iubi niciodata pe
Ana.In Ion se vede pe sine, pe cel din trecut, la fel cum in „Moara cu noroc" de Ioan Slavici, Pintea
justitiarul isi aminteste de faradelegile facute, atunci cand il vede pe Lica Samadaul.
O relatie bazata pe frustrare exista si intre Ion si George Bulbuc. Pentru George, Ion este un rival
ereditabil, pentru ca reuseste sa o cucereasca pe Ana. George simte frustrarea celui invins si nu intamplator
se va insura tocmai cu Florica, erosul insusi pentru Ion. Aşadar, cuplurile initiale Ion-Florica si George-Ana
se vor inversează. Ion se va casatori cu Ana, cea mai bogata fata din sat, in timp ce George se va insura cu
Florica.
Tema privirii apare la modul obsedant in roman, incepand cu scena horei, cand Ion o priveste
insistent pe Ana, luand-o treptat in posesie. La nunta Floricai cu George, privirea este multipla. Ana se uita
la Ion, care la randul lui o priveste doar pe Florica. Intreaga scena este vizualizata si de George, care incepe
sa intuiasca pasiunea lui Ion. El nu va suporta sa fie invins si pentru a doua oara, si-si va manifesta ura mai
tarziu in actul uciderii lui Ion.
La nunta Floricai cu George, Ana incepe sa aiba certitudinea ca nu este iubita. In drumul intoarcerii
spre casa, ea ii va marturisi lui Ion hotararea sinuciderii: „Am sa ma omor, Ioane!". In realitate, asteapta sa
auda cuvintele iubirii, insa raspunsul lui Ion, scurt si sec: "Da omoara-te dracului ca poate asa am sa scap de
tine", o determina sa ia hotararea finala.
In cea mai mare parte, romanul implica un tip narativ auctorial, echivalent focalizarii zero
(Gérard Genette – „Figures III") si viziunii din spate (Jean Pouillon – „Timp si roman"). Exista insa scene
in care tipul narativ este actorial, intrucat naratorul omniscient preia gandurile si trairile personajelor. Scena
sarutarii pamantului este sugestiva din acest punct de vedere. In monografia inchinata lui Liviu Rebreanu,
Lucian Raicu observa ca toate romanele autorului sunt axate in jurul unor obsesii. Scena in care Ion
ingenuncheaza si saruta pamantul este relevabila pentru imaginea pamantului matern, privit acum la modul
pasional: "sufletul ii era patruns de fericire [...] Lotul negru, lipicios ii ţintuia picioarele, îngreuindu-le,
atragandu-l, ca bratele unei iubite patimase". De aceasta data, focalizarea este interna, iar viziunea este
„avec”. Gestul sarutarii pamantului provine din subterana trairii: "Apoi incet, cucernic, fara sa-si dea seama,
se lasa in genunchi, isi cobori fruntea si-si lipi buzele cu voluptate de pamantul ud". Actul ingenuncherii
sugereaza o umilinta a personajului in fata pamantului, care este „numai al lui acuma". Sarutul reflecta
dualitatea personajului, care va trece simbolic, de la hora vietii la cea a mortii: "si in sarutarea aceasta
grabita, simti un fior rece, ametitor".
Scena sinuciderii Anei implica incă o data o schimbare de perspectiva. Naratorul omniscient isi va
insusi trairile Anei. Inainte de a se sinucide, Ana vrea sa afle ce simte omul inainte de a muri. De aceea, va fi
foarte fascinata de moartea lui Avrum si a lui Dumitru, de la care invata cum trebuie sa se sinucida.
Sinuciderea nu poate exista fara trairea profunda a imaginii celuilalt. Pentru Ana, Ion reprezinta totul, asa
cum ii si marturiseste: „Tu eşti Dumnezeul meu Ioane". Cand va realiza ca iubirea lui Ion pentru ea a fost
doar o iluzie, Ana va se va simti captiva intr-un spatiu fara centru. Singura posibilitate de a-si depasi limita
va fi indreptarea catre moarte. Va ajunge sa-l urasca pe Ion, pe care-l vede chiar in imaginea propriului
copil, Petrisor. Inainte de a se sinucide, Ana va patrunde in grajd, fiind uimita de intunericul de acolo.
Simbolic, trece de la imaginea luminii de afara, sugestie a fericirii pierdute, la intunericul ce reprezinta
ultima etapa a existentei sale. In momentul sinuciderii, Ana este caracterizata in relatie directa cu pamantul,
pe care nu-l mai poate atinge: „Deodată ii trece prin minte ca acu are sa moara, se ingrozi si vru sa se
intinda, sa atinga pamantul, sa fuga de moarte. Dar degeaba mişca picioarele căci nu gasea niciun sprijin".
La Rebreanu, tema pamantului instituie tragicul fericirii iluzorii. Asemenea lui Ion, si Ana aspira acum la
pamant, sugestie de aceasta data a mortii.
Tema morţii se imbina acum cu aceea a erosului. Ana simte „o placere grozava, ametitoare, ca si
cand un ibovnic mult asteptat ar fi imbratisat-o cu o salbaticie ucigatoare". Termeni si sintagme precum
„placere", „ibovnic", „ar fi imbratisat-o", „salbaticie ucigatoare" exprima intr-o alta forma tema erosului. In
starea de sufocare se convertesc pamantul, moartea si erosul. Tema iubirii apare ca pasiune a mortii, ca in
romanele lui Dostoievski. Inainte de a muri, Ana revede momentul care i-a schimbat destinul: "ca o
fulgerare ii mai trecu prin creieri noaptea, cuptorul, durerea, plăcerea".
In capitolul al XII-lea, simbolic in privinta cifrei, este narata uciderea lui Ion de catre George. Cifra
12 este simbolica, exprimand sfârsitul unui ciclu existential, in acest caz, moartea lui Ion. Inca de la
începutul capitolului, naratorul omniscient sesizeaza instaurarea unui aparent sentiment de prietenie intre cei
doi rivali: „precum flacaii se duc pe la fete in fiecare seara [...] tot astfel se ducea acum Ion pe la George,
nesimtit, ca spre un frate bun". Tema urii se impleteste cu cea a fascinatiei. Prietenia celor doi este aparenta,
fiind motivata de o atractie fata de celalalt. In subconstient, George il invidiază pe Ion pentru ca reusise in
trecut sa o seduca pe Ana, iar Ion il uraste pe George, pentru ca acesta este cu Florica. Dacă anterior, Ion
fusese intr-un raport de superioritate fata de rivalul sau, acum George este cel care il domina pe Ion. Fiecare
a avut un rol al frustrarii. Pentru amandoi, erosul a reprezentat o mediere, pentru ca au iubit ceea ce nu au
putut avea.
Pentru a o recastiga pe Florica, Ion se foloseste de orice pretext pentru ca sa-l viziteze pe George.
Reapare in acest capitol Savista, care va anticipa moartea lui Ion. Savista are un rol esential in roman, pentru
ca ea apare in toate momentele cruciale ale textului, chiar si in scena horei. Inaintea sinuciderii Anei, ea ii va
reprosa acesteia in enunturi asintactice intreaga existenţă. Sătenii o considera nebuna si aproape nimeni nu ia
in seama vorbele ei. De fapt, Savista mediaza intre text si vocea autorului. Ea este asemenea carului antic
din tragediile grecesti sau ale bufonului din dramele lui Shakespeare. Bufonul sau nebunul intruchipa
singurul personaj care putea rosti adevarul, fara teama de a fi pedepsit. In capitolul al XII-lea, Savista ii
spune lui George despre Ion si Florica: „Ion...fost...Florica...fost...tâlhari...omoară, omoară!". De fapt,
Florica ii este infidela lui George, dăruindu-se lui Ion. George intuieste aceasta realitate, mai ales dupa ce
asculta si vorbele Savistei. Crima va fi premeditata: "Apoi daca e asa il omor! Amu nu mai iert...il omor!".
Traind in tema geloziei,George se hotaraste sa isi verifice banuiala, punand la cale un plan. Ii va
spune lui Ion la carciuma ca are de gand sa plece toata noaptea la padure, lasand-o pe Florica singura. Intr-
adevar George va pleca de acasa, dar se va intoarce pentru a vedea daca Florica se intalneste cu Ion. Cu cat
se apropia mai mult, lui George i se parea ca, de fapt, se indeparteaza. Aceasta este o dovada a trairii unui
labirint lipsit de centru, la fel cum anterior se petrecuse cu Ana: „Cu cat se apropia, cu atat ii era mai frica sa
nu ajunga prea tarziu". Descrierile au o valoare narativa: „Cerul se innoureaza treptat, treptat. O stea verzuie
care mai clipea singuratica disparu deodata [...]". Ambele realitati instituie tema mortii, caci George va
infaptui crima. Il va astepta pe Ion in gradina si in momentul in care acesta va aparea, il va lovi nu cu
toporul, asa cum planuise initial, ci cu sapa. Paradoxal, Ion nu va schita niciun gest de autoaparare, ca si cum
si-ar fi acceptat destinul. El este predestinat sa ramana in tema pamantului, prima sa optiune. Chiar sapa,
unealta cu care se lucreaza pamantul, simbolizeaza aceasta realitate.
Analizand romanele lui Dostoievski, „Fratii Karamazov" si „Crima si preadeapsa", Julia Kristeva
problematizează tema crimei si a sinuciderii. Ambele teme sunt traite in conformitate cu indepartarea de
Dumnezeu, care simbolizează centrul absolut. Sinuciderea este analizata in baza a patru enunturi:
„Dumnezeu nu exista. Eu sunt Dumnezeu. Eu nu exist. Eu ma sinucid.". Urmând aceeaşi paradigma, crima
este explicata in raport cu alte patru enunturi: „Dumnezeu nu exista.Tu esti Dumnezeu. Tu nu exişti. Eu te
ucid.". Crima se naşte din trairea maxima a urii, adica din dorinta de a-l desfiinta total pe celalalt. Astfel se
explica si violenta cu care il loveste George pe Ion. Linistea care il va stapani pe George, după înfăptuirea
crimei este o dovada a trăirii in subterana. Aproape ca nu constientizeaza ceea ce a făcut. El se întoarce
acasa, afirmand senin fata de Florica: "L-am omorat!".
Uciderea lui Ion este narata dintr-o dubla perspectiva. In capitolul al XII-lea se impune perspectiva
lui George asupra acestei realităţi, in timp ce in ultimul capitol, al XIII-lea, scena este reluata, de data
aceasta evocandu-se ceea ce traieste Ion. Atunci, tipul narativ este actorial (Jaap Lintvelt – „Punctul de
vedere"), la fel ca in scena sărutarii pamantului de catre Ion si in cea a sinuciderii Anei. Sangele pe care Ion
il vede scurgandu-se, nu mai este o reflectare a temei vietii, ci simbolizeaza moartea. Perspectiva apartine
personajului, caruia naratorul ii preia gandurile. Atunci focalizarea este interna, iar viziunea este „impreuna
cu". La fel ca Ana, Ion isi va aminti, inainte de a muri, intreaga viata, traind sentimentul spatiului inchis.
Ultimele ganduri ale sale se indreapta tot catre pamant, dovada ca este predestinat sa apartina acestei teme:
"si-i parea rau ca toate au fost degeaba si ca pamanturile lui au sa ramaie ale nimanui...".
In roman exista, dincolo de planul taranesc, si intelectualitatea satului. Invatatorul Herdelea este
reprezentantul acestui nivel. Frustrarile personajelor se regasesc si in acest plan, dar nu ating limita maxima,
ca in cazul lui Ion. In primul rand se remarca frustrarea invatatorului Herdelea, faţă de existenta sociala.
Fiindu-i teama ca-si poate pierde postul, el va vota cu candidatul ungur. Herdelea este un personaj meditativ
prin care se coreleaza intelectualitatea satului si planul taranesc. Asemenea fiului sau Titu, Herdelea incearca
sa creeze o armonie intre aceste niveluri sociale.
Se remarca si frustrarea lui Titu in raport cu tatal, atunci cand acesta din urma voteaza cu candidatul
ungur. Totuşi, conflictele dintre ei nu ajung la violenta celor dintre Alexandru Pop Glanetaşu si Ion.
Tema pământului generează o alta frustrare in relaţia dintre invatatorul Herdelea si preotul Belciug,
care, la fel ca Ion, dorea pamant. La finalul romanului, cei doi se impaca. Ajung la concluzia ca au un rol
esenţial in iluminarea ţăranilor.
 Tema erosului este sumar schitata prin iubirile celor doua fete ale lui Herdelea, Laura si Ghighi.
Ambele sunt personaje feminine bovarice, imaginându-si povesti de iubire, in timp ce se pregatesc pentru un
bal pe o perioada de un an de zile, care va avea loc la liceul din Armadia. Iubirile lor nu ating limita
tragicului, ca in planul ţărănesc.
Spre finalul romanului, invatatorul Herdelea va fi inlocuit de Zăgreanu. Initial, Herdelea il uraste pe
noul învăţător, dar va exista si impacarea, în momentul in care acesta se va insura cu Ghighi, fata lui
Herdelea. De fapt, la hora finala, după uciderea lui Ion de catre George, toate personajele se impaca,
instaurandu-se armonia. Hora incheie in mod ciclic romanul, la fel ca si motivul „drumului”. Invatatorul
Herdelea si cu sotia sa vor parasi satul, uitendu-se melancolic inapoi, spre noua familie constituita intre
Zăgreanu si Ghighi. Este momentul in care invatatorul Herdelea isi aduce aminte de prima sa sosire in sat.
Drumul presupune si o ieşire a lectorului din text. Romanul se incheie intr-un mod simetric, trăsătură a
textului realist.