Relatia dintre două personaje Vitoria Lipan-Gheorghiță Lipan din romanul ,,Baltagul”

Romanul „Baltagul”, creație de maturitate a lui Mihail Sadoveanu, reprezintă una dintre capodoperele
marelui scriitor, alături de „Hanu Ancuței”, „Zodia Cancerului”, „Creanga de aur” și „Frații Jderi”. Valoarea
acestui roman constă în complexitatea lui ce dezvoltă atât o imagine realistă a satului moldovenesc de la munte,
cât și sensuri simbolice și mitice.
G. Călinescu afirmă că romanul „Baltagul” are o „intrigă antropologică”, antropologia fiind știința care
studiază originea și evoluția omului. Sensul afirmației lui G. Călinescu este că, în romanul sadovenian, pe
primul plan se află viața muntenilor, orânduită după vechi legi nescrise și că Vitoria Lipan este o exponentă a
acestora. Ei sunt caracterizați ca fiind „iuți și nestatornici ca apele, ca vremea, răbdători în suferinți ca și-n ierni
cumplite, fără grijă-n bucurii ca și-n arșițele lor de Cuptor, plăcându-le dragostea și beția și datinele lor de la
începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri și de oamenii de la câmpie și venind la bârlogul lor ca fiara de codru,
- mai cu samă stau ei în fața soarelui cu-o inimă ca din el ruptă: cel mai adesea se dezmiardă și lucește de
cântec, de prietenie.”
„Baltagul” prezintă, așadar, esențiale caracteristici ale oamenilor de la munte, fapt care-l apropie de
balada păstorească „Miorița”, din care Sadoveanu a împrumutat versurile puse ca motto: „Stăpâne, stăpâne, /
Mai cheamă și-un câne”.

Statutul social, psihologic si moral

Vitoria Lipan, personajul principal al capodoperei sadoveniene „Baltagul”, este o țărancă din satul
Măgura, de pe apa Tarcăului, soția lui Nechifor Lipan, gospodar harnic și oier. Drama care intervine în viața ei
(dispariția lui Nechifor, despre care ea înțelege imediat că a murit), o obligă să-și părăsească, pentru un timp,
gospodăria, lăsând-o în seama argatului Mitrea, și să plece în căutarea rămășițelor pământești ale soțului ei, spre
a-i da lui Nechifor o înmormântare creștinească și spre a face dreptate, pedepsindu-i pe ucigași. Femeie
conservatoare, respectă obiceiurile, tradițiile satului patriarhal și respinge noutățile civilizației. Ea reprezintă
tipul femeii voluntare, este ,,un exponent al speței’’( G. Călinescu) în raport cu lumea arhaică, dar și o
individualitate, prin însușirile sale: spiritul de răzbunare și perspicacitatea unui detectiv.
Gheorghiță, unul dintre personajele secundare ale romanului, este fiul Vitoriei şi al lui Nechifor Lipan,
unul dintre cei ,,şapte prunci cu care-i binecuvântase Dumnezeu" şi din care le rămăseseră doar doi. El era mult
îndrăgit de mamă, care îl ocrotea şi-l apăra ori de câte ori în ochii lui Lipan erau nouri de vreme rea. La început,
Gheorghiță este prezentat ca un adolescent interesat în special de întâlnirile cu cei de vârsta lui, dar Nechifor are
încredere în el și îl trimite cu oile la iernat, la apa Jijiei, unde ar fi trebuit să se întâlnească înainte de sărbători.

Evoluția relației dintre cele două personaje prin episoade/secvențe comentate

O primă secvenţă o constituie coborârea în râpă reprezintă o scenă semnificativă pentru maturizarea
tânărului și pentru evoluția relației dintre cele două personaje. Când, ajutați de câinele Lupu, mama și fiul
găsesc locul unde fusese prăvălit Nechifor de ucigași, între Suha și Sabasa, în dreptul Crucii Talienilor. La
ordinul repetat al mamei: ,,Coboară-te în râpă îți spun!’’. Gheorghiță găsește rămășițele tatălui, iar Vitoria
pleacă să anunțe autoritățile și să pregătească toate cele necesare înmormântării și îl lasă pe flăcău să vegheze
lumânarea aprinsă lângă trupul neînsuflețit al lui Nechifor. Inițierea presupune o probă a curajului bărbătesc.
Gheorghiță nu s-a maturizat pe deplin și, de aceea, caută să se îndepărteze de locul încremenit unde se aflau
rămășițele pământești ale tatălui său.
Nu în ultimul rând, parastasul lui Lipan este o scenă simbolică, întrucât Vitoria reconstituie scena morții
soțului ei și o povestește în fața sătenilor. Îi cere baltagul lui Calistrat Bogza și îl acuză indirect: ,,Gheorghiță-
vorbi cu mirare femeia-mi se pare că pe baltag e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe tatu-tău.’’ Bogza își
pierde cumpătul, se repede la flăcău ca să-și ia arma și este lovit cu propriul baltag. Astfel, tânărul răzbună
moartea tatălui său și restabilește dreptatea. Inițierea flăcăului este desăvârșită: el este acum pregătit să-și asume
rolul de cap al familiei, în locul lui Nechifor.
Analiza, la alegere, a două componente de structură și de limbaj, semnificative pentru textul narativ
studiat
Un prim element de structură îl reprezintă modalitățile de caracterizare. Personajul principal Vitoria
Lipan, femeie voluntară, îi este realizat portretul prin tehnia basoreliefului și individualizat prin caracterizare
directă și indirectă (prin fapte, prin vorbe, prin atitudini, prin gesturi, prin relațiile cu alte personaje, prin nume).
Portretul fizic relevă frumusețea personajului prin tehnica detaliului semnificativ: ,,Nu mai era tânără, dar avea
o frumuseță neobișnuită în privire’’.
Gheorghiță purta ,,numele adevărat şi tainic al lui Nechifor Lipan", căruia-i moştenise nu numai numele,
dar şi multe dintre însuşiri. La cei şaptesprezece ani ai săi, era un flăcău sprâncenat ș-avea ochii căprii ai
Vitoriei. Avea un zâmbet frumos de fată şi abia ,,începea să-i infireze mustăcioară". După datina oierilor de la
munte, purta un chimir nou şi o ,,bondiță înflorită", pe care, vorbind, o desfăcea ca ,,să-şi cufunde palmele în
chimir".
Portretul moral predomină asupra celui fizic, personajul Vitoria se remarcă prin admirabile trăsături de
caracter. Ea este caracterizată, în plan afectiv, de dragostea față de soțul ei, pe care îl iubea ca la început, deși
aveau acum copii mari. Această dragoste este exprimată de femeie însăși prin metafora: „Am fost înflorită cu
dânsul”. Chiar dacă, pe parcurs, mai apăruseră conflicte, acestea erau trecătoare și Nechifor se întorcea de
fiecare dată la ea, „ca la apa cea bună”. Dragostea maternă o caracterizează, de asemenea, pe Vitoria. Iubirea ei
față de cei doi copii se manifestă cu severitate: pe Minodora o ceartă că încalcă vechile obiceiuri, iar pe
Gheorghiță îl ia cu ea în călătorie ca să-l maturizeze, să-l transforme dintr-un copil, într-un bărbat. Uimit de
faptul că Vitoria, cu intuiția ei de mamă, îi ghicește gândurile, fiul o consideră „fărmăcătoare”, adică vrăjitoare.
Fiul simte că mama lui nu-și manifestă dragostea față de el: „[...] totuși nu i se putea alcătui în minte nicio vorbă
de mângâiere”. Eroina acționează pentru prinderea și pedepsirea ucigașilor nu din spirit de răzbunare, ci din
dorința de a se face dreptate. Când pedeapsa a fost împlinită și criminalul, Calistrat Bogza, cere iertare, Vitoria
spune: „Poate să trăiască [...]. Stăpânirea facă ce știe cu el !” Văzând apoi că ucigașul este pe moarte, adaugă
creștinește: „Dumnezeu să te ierte !”. Până în acel moment al dreptății, Vitoria nu avusese odihnă și își pusese
energia și inteligența în slujba găsirii ucigașilor. Ea îi descoperă urmărind pas cu pas calea lui Nechifor,
întrebând din sat în sat, din han în han, de cei trei oameni, dintre care unul avea căciulă brumărie, până când
descoperă că acesta a dispărut între Sabasa și Suha. Bănuindu-i de crimă pe tovarășii de drum ai lui Nechifor,
Bogza și Cuțui, Vitoria le învrăjbește pe soțiile lor și îi prinde cu viclenie în capcană. Cu inteligența ei
remarcabilă, reconstituie desfășurarea crimei pe care o povestește la praznicul de înmormântare, pentru a
observa reacția criminalilor și a-i determina să se demaște. Ea acționează, astfel, ca și Hamlet, care îi pune pe
actori să joace o pantomimă care să reconstituie moartea tatălui său, spre a urmări reacția asasinului. În toate
acțiunile ei, Vitoria respectă cu strictețe tradițiile oamenilor de la munte, „datinile lor de la începutul lumii”.
Datina a învățat-o să înțeleagă toate semnele naturii și ale visului. Astfel, ea știe că Nechifor a murit, pentru că-l
visează trecând călare o apă neagră și pentru că văzuse cocoșul cântând spre poartă. Când, în căutarea ei,
observă că vântul s-a oprit, recunoaște semnul că acolo era locul unde avea să-l găsească pe Nechifor.
Înțelegerea acestor semne dovedește și o legătură strânsă între munteancă și natură. Fapt specific pentru proza
lui Sadoveanu, natura contribuie și ea la caracterizarea personajului, precum în episodul în care Vitoria culege
primii ghiocei ai primăverii, care reflectă speranța și dorința de viață din sufletul ei: „Trupul ei ar fi vrut să
cânte și să înmugurească, simțea intrând în el soare și bucurie, dar în același timp se ofilea în ea totul, grabnic,
ca clopoțeii pe care îi ținea între degete și care pieriseră.”
Vitoria intuiește importanța drumului în maturizarea lui Gheorghiță: ,,Înțelege că jucăriile au stat. De
acu trebuie să te arăți bărbat.’’ Maturizarea acestuia devine evidentă atunci când este pus de către mamă să
privegheze rămășițele tatălui său în râpa de sub Crucea Talienilor, iar inițierea sa se desăvârșește atunci când
acesta răzbună moartea tatălui său. Priveghiul are un dublu sens: primul constă în respectarea unor legi nescrise
care-l vor ajuta pe Nechifor să se integreze în noua stare, iar al doilea sens este legat de inițierea lui Gheorghiță
care se va familiariza cu un aspect fundamental al existenței umane – moartea. Vitoria îl călăuzește cu răbdare,
dar și cu asprime, obligându-l să-și stăpânească foamea, oboseala, nesiguranța, frica și învățându-l să descifreze
adevărul din spusele oamenilor și semnele naturii și să fie ferm și hotărât în acțiunile sale. Contrastul dintre ei
nu este între două caractere – Gheorghiță are toate datele pentru a ajunge, cu vremea, un muntean autentic – ci
între două vârste. Îl văzu sfios și nesigur, pe când ea era plină de gânduri, de patimă și durere. Drumul Vitoriei
și al lui Gheorghiță începe într-o zi sacră – Vineri 10 martie – odată cu răsăritul, și se va încheia simbolic la
apus, după înmormântarea osemintelor celui ce fusese Nechifor Lipan. Ajunși în satul Fărcașa, un viscol ivit din
senin îi obligă să poposească în casa unui gospodar unde află că Nechifor trecuse pe acolo în toamnă în drum
spre Dorna. În drumul lor, Vitoria și Gheorghiță asistă la câteva evenimente cu valoare simbolică – naștere,
nuntă, înmormântare – trecând prin toate momentele principale ale vieții. La Vatra Dornei, Vitoria află de la un
slujbaș din târgul de animale de vinderea unei turme de 300 de oi în prima duminică din noiembrie. Acesta își
amintea de Nechifor care, după ce a cumpărat turma, cedă rugăminții a doi ciobani de a le vinde 100 de oi.
Turmele însoțite de cei trei stăpâni porniseră la vale. Luând drumul turmelor lui Nechifor, Vitoria și Gheorghiță
merg pe urmele celor trei ciobani, ca într-un labirint, întrebând din sat în sat despre ei. Astfel află că unul dintre
cei doi ciobani care îl însoțea pe Nechifor avea buză de iepure – Calistrat Bogza. Șirul semnelor se întrerupe
între Sabasa și Suha, iar la Suha Vitoria află de doi localnici care au ajuns în posesia unei turme mari de oi.
Chemați la primărie de femeie, aceștia susțin că oile le-au cumpărat de la Nechifor după care s-au despărțit.
Credincioasă, dar și superstițioasă, femeia cere sfatul preotului din sat, apoi vrăjitoarei în privința dispariției lui
Nechifor. Visele premonitorii o determină să creadă că i s-a întâmplat ceva rău soțului și să plece în căutarea
lui. Pentru a izbândi, ține post negru douăsprezece vineri și se roagă la icoana Sfânta Ana de la mănăstirea
Bistrița.
Femeie simplă, nu știe carte, dar are inteligență nativă și experiență de viață. Își cunoaște fiul: ,,Eu te
cetesc pe tine, măcar că nu știu carte’’ și îl ironizează: ,,Dragul mamei cărturar, se vede că mintea ta e-n cărți și
slove. Mai bine ar fi să fie la tine în cap.’’
Caracterizarea lui Gheorgiță se face și în mod indirect, prin numele său care are o dublă valență,
Gheorghiță este numele său, dar și numele inițial al lui Nechifor, iar când Vitoria descoperă în prăpastie
rămășițele soțului, strigătul ei sfâșietor Gheorghiță, păstrează această ambiguitate. Numele prefigurează și el
maturizarea lui Gheorghiță și intrarea acestuia în rândul bărbaților. În finalul romanului, Gheorghiță este
suficient de matur pentru a prelua rolul tatălui său și pentru a deveni un sprijin pentru mama sa.
Numele protagoniștilor au semnificații simbolice, desemnând victoria binelui asupra răului: Vitoria este
asemănător cu ,,victoria’’, Gheorghe (numele de botez al tatălui) și Gheorghiță (numele fiului) amintesc de
Sfântul Gheorghe, învingătorul balaurului, iar Nechifor ( din grecescul ,,Nike-phoros’’) înseamnă ,,purtător de
victorie’’.
Un alt element de structură este perspectiva narativă este obiectivă, iar naraţiunea se realizează la
persoana a III-a, de către un narator omniscient, obiectiv. Deşi naratorul este omniscient, el este unic la
parastasul soţului, Vitoria preia rolul naratorului, deoarece inteligentă şi calculată, ea reconstituie crima şi îi
determină pe Calistrat Bogza şi pe Ilie Cuțui să-şi recunoască vina.
De asemenea, un alt element de structură îl constituie titlul, care are valoarea simbolică: în sensul său
propriu, baltagul este un topor cu două tăişuri, iar în sensul său figurat, este arma crimei şi instrumentul actului
justiţiar, reparator. Baltagul tânărului Gheorghită se păstrează neatins de sângele ucigaşilor.
Cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea firească tulburată de crimă
prin aflarea adevărului, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează împreună într-o coordonare aproape
perfectă și par să se completeze unul pe celălalt.