COMEDIA

O scrisoare pierdută
de I. L. Caragiale

Comedia este o specie a genului dramatic definită prin categoria estetică a comicului. Comicul implică
un contrast între : serios şi derizoriu, efort şi rezultate, aparenţă şi esenţă. Comedia înfăţişează aspecte negative
din societate şi defecte umane. Conflictul este fals, iar finalul este fericit.
„O scrisoare pierdută” este una dintre cele patru comedii ale dramaturgului I. L. Caragiale, citită
pentru întâia dată în cenaclul „Junimii” şi pusă în scenă în 1884.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru putere politică
se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului politic ”o scrisoare pierdută” –
pretext dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei
(pierderile și găsirile repetate ale aceleiași scrisori, amplificate prin repetarea întâmplării în alt context, dar cu
același efect, provocând comicul de situație).
Sub raport tematic, este o comedie de moravuri care înfăţişează viaţa marii burghezii din „capitala
unui judeţ de munte” în timpul unei campanii electorale în care trebuie să se aleagă, la colegiul al doilea, un
deputat. Pornind de la oamenii vremii lui, autorul a evidenţiat în viziune comică şi satirică aspectele negative
ale oricărei societăţi: corupţia, şantajul, demagogia, imoralitatea (adulterul); defecte umane: prostia, naivitatea,
ipocrizia, incultura; viciile.
Acţiunea piesei se desfăşoară, conform indicaţiilor autorului, „în zilele noastre”, adică în „anul de
graţie” 1883, în „capitala unui judeţ de munte”, şi anume , în casa lui Tipătescu, în sala de şedinţe a primăriei, în
grădina lui Trahanache.
Piesa are o acţiune întoarsă spre trecut, pentru că evenimentele care se desfăşoară sunt consecinţa
unei întâmplări petrecute înainte de începutul piesei, şi anume, pierderea scrisorii. Subiectul se constituie prin
acumularea succesivă a unor elemente care sporesc tensiunea dramatică, adevărate lovituri de teatru:
apariţia unui al treilea candidat la deputăţie; găsirea de către Trahanache a poliţei falsificate prin care
Caţavencu ridicase suma de cinci mii de lei de la societatea Aurora Economică Română; pierderea scrisorii de
către Nae Caţavencu..
Comedia este structurată din patru acte şi pot fi identificate momentele clasice ale subiectului: În
actul I identificăm expoziţiunea, reprezentată de prezentarea personajelor şi a relaţiilor dintre ele. Intenţia lui
Caţavencu de a candida la deputăţie folosind ca armă de şantaj scrisoarea constituie intriga. Află, pe rând, de
scrisoare Trahanache, Zoe, Tipătescu. Zoe trimite pe Pristanda la Caţavencu să negocieze preţul scrisorii. La
sfârşitul actului I, poliţaiul vine cu răspunsul: o mie de poli ori deputăţia. Tot acum, Trahanache declară că l-a
prins cu alta „mai boacănă”, poliţa falsificată. În actul al II-lea, este prezentă desfăşurarea acţiunii.
Caţavencu este arestat din ordinul prefectului, Zoe însă îl cheamă să negocieze. Tratativele au loc între
Caţavencu şi Tipătescu şi eşuează. Caţavencu e stăpân pe situaţie, iar Tipătescu nu e dispus să cedeze în faţa
unui adversar politic pe care îl dispreţuieşte. Zoe îi promite în schimb că îl va sprijini în alegeri ea „şi cu
bărbatul ei”; îl ameninţă cu părăsirea pe Tipătescu. Acesta cedează în cele din urmă, promiţându-i lui Caţavencu
ajutorul în alegeri: „Poimâine eşti deputat.” Când lucrurile par să se limpezească, lui Tipătescu i se solicită de la
centru, de la Bucureşti, să sprijine alegerea lui Agamemnon Dandanache. În actul al III-a este prezentată
întrunirea electorală prezidată de Trahanache, întrunire în care urmează să se comunice numele candidatului
care va fi susţinut de comitetul electoral. Caţavencu este sigur de succes, dar Trahanache rosteşte un nume
necunoscut, pe cel al lui Dandanache, ceea ce reprezintă punctul culminant. Între cele două grupuri rivale se
iscă o încăierare supravegheată de poliţai. Caţavencu este gata să dezvăluie secretul scrisorii, dar este anihilat de
Pristanda, ajutat de grupul lui Farfuridi. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria în a cărei căptuşeală ascunsese
scrisoarea. Actul al IV-lea îi prezintă pe Zoe şi pe Tipătescu îngrjoraţi pentru că Nae Caţavencu, după ce
pierduse pălăria în care se afla scrisoarea, ameninţat de poliţa falsificată pe care o deţinea Trahanache,

1
dispăruse. În acest timp, oamenii prefectului îl aleg pe Dandanache. De la Bucureşti vine, ca să facă act de
prezenţă, Dandanache. Caţavencu apare umil, spunându-i Zoei că nu mai are scrisoarea. Apare, însă, şi
Cetăţeanul turmentat care aduce scrisoarea pierdută. Zoe îl iartă pe Caţavencu şi îi cere să completeze
Cetăţeanului buletinul de vot cu numele lui Dandanache, apoi să prezideze banchetul popular. Aici se reunesc
toţi eroii comediei şi se împacă – final fericit.
Conflictul este specific comediei, fals. Acesta se stabileşte între cele două grupări politice rivale
din oraşul de munte. Grupul prefectului intenţionează să susţină candidatura lui Farfuridi. Nae Caţavencu, aflat
în opoziţie, intenţionează să candideze, folosind ca armă de şantaj scrisoarea, fiind susţinut de Ionescu,
Popescu, „dăscălime” şi de popa Pripici. Conflictul se complică prin apariţia unui al treilea candidat de la
centru, Agamemnon Dandanache, cel care va avea câştig de cauză. Desigur, conflictul este susţinut de traseul
scrisorii.
Comicul în opera lui I. L. Caragiale are surse multiple. În primul rând, se poate vorbi despre comicul
de situaţie şi se ştie că dramaturgul român utilizează situaţiile tipice: triunghiul amoros, încurcătura,
coincidenţa, confuzia, cuplul comic. La acestea se adaugă, desigur, situaţiile comice prin conţinutul lor, cum ar
fi toate intrările în scenă ale Cetăţeanului turmentat sau „istoria” lui Pristanda cu spionatul casei lui Caţavencu
de pe „uluci”. Zaharia Trahanache, Zoe şi Tipătescu formează un triunghi amoros. „Venerabilul” Trahanache
este însurat a doua oară cu tânăra Zoe şi prieten aproape tot de atâta timp, de opt ani, cu Fănică. Tânărul prefect
pare să fi renunţat la o carieră de director în Bucureşti pentru a consolida poziţia partidului aici, în provincie.
Aşa susţine şi Trahanache atunci când îl apără în faţa lui Farfuridi şi a lui Brânzovenescu. În realitate, Tipătescu
o iubeşte pe Zoe şi este capabil de gesturi extreme. Nu este dispus a face compromisuri în disputa cu Caţavencu
şi îi propune Zoei să fugă împreună. Aceasta refuză, căci pentru ea relaţia cu Fănică e doar un moft. Pentru ea
contează onoarea, Zaharia, poziţia lui Tipătescu în societate. Situaţia lui Trahanache este ridicolă, iar autorul nu
dezvăluie adevărul despre acesta: este atât de naiv încât nu-şi dă seama de natura legăturii dintre Zoe şi
Tipătescu ori ştie tot şi acceptă pentru avantajele economice de care beneficiază datorită prieteniei cu prefectul
(este „prezidentul” a nenumărate comitete şi comisii şi, în fapt, el conduce judeţul).
O importantă sursă de comic o constituie reluarea motivului scrisorii pierdute. Dandanache ajunge să
candideze şi să fie ales deputat tot prin şantaj cu o „scrisorică de amor” a unei persoane influente, de la nevasta
unui prieten - coincidenţă. Zoe este surprinsă şi îl roagă să nu spună la masă „istoria” cu scrisoarea.
Quiproquoul este un vechi procedeu comic ce constă în substituirea ori confundarea personajelor.
Este prezent în piesă în scena în care Dandanache, adus de către Zaharia Trahanache şi lăsat în grija Zoei şi a
lui Tipătescu în timp ce el se ocupă de alegeri, redistribuie rolurile în cadrul triunghiului amoros. Astfel,
Dandanache i se adresează lui Trahanache cu apelativul „d-le prefect” şi prefectului cu apelativul „d-le
prezident”. Pe Zoe o consideră „consoarta” lui Tipătescu, ceea ce îl irită pe prefect care îi precizează relaţia lui
de prietenie cu cei doi soţi. Dandanache înţelege, se scuză şi le devine complice: „Așa e, bini ziţi
puicusorule...bată-vă sănătatea să vă bată...pardon...”
Evoluţia inversă este o altă situaţie care generează comic. Cititorul/ spectatorul se aşteaptă ca Nae
Caţavencu să câştige, întrucât el deţine arma de şantaj. Lucrurile nu se petrec aşa, pentru că scrisoarea trece
dintr-o mână în alta, schimbând sorţii confruntării. Caţavencu este stăpân pe situaţie atât timp cât este în posesia
scrisorii, iar când o pierde, cade umil în genunchi în faţa Zoei, simţindu-se ameninţat la rândul lui de poliţa
falsificată (pe care Trahanache n-o foloseşte spre a face rău). Zoe îl umileşte, punându-l să completeze
Cetăţeanului turmentat buletinul de vot cu numele lui Dandanache şi să conducă festivitatea în cinstea
câştigătorului, iertându-l în cele din urmă. Autorul dă câştig de cauză unui al treilea candidat.
Comicul de moravuri este foarte consistent în „O scrisoare pierdută”, opera fiind o strălucită replică
artistică a societăţii româneşti de la sfârşitul veacului al XIX-lea. Alegerile sunt o farsă, dreptul de vot este doar
o „formă fără fond”. Sorţii scrutinului se hotărăsc în culise în funcţie de interesele mărunte ale unor persoane
sus-puse. Farfuridi este un candidat fără calităţi, dar cu şanse, pentru că ar putea fi susţinut de partidul aflat la
putere. Tipătescu şi Trahanache l-ar ajuta doar pentru că nu există alt candidat mai bun şi pentru că le este
indiferent cine va fi deputat. Balanţa înclină o vreme înspre Caţavencu, nu pentru că acesta ar fi merituos, ci
pentru că ameninţă cu dezonoarea grupul aflat la putere. Câştigă în final Dandanache, „mai prost decât Farfuridi
şi mai canalie decât Caţavencu”( I.L. Caragiale), întrucât vine de la centru, iar dacă n-ar câştiga, scaunul
2
prefectului ar fi ameninţat. Trahanache este cel care trage sforile în plan politic. El îl linişteşte pe Dandanache
atunci când se teme de vreun balotaj: „nu majoritate, unanimitate o să ai”. În scena în care Trahanache,
împreună cu Farfuridi şi Brânzovenescu numără voturile, cei trei constată că un cetăţean nu mai are drept de
vot, dar nu s-ar întâmpla nimic dacă „ar vota cu noi”. Farfuridi şi Brânzovenescu încearcă să acţioneze oarecum
democratic, acuzându-şi partidul de trădare. Nu au nicio şansă, pentru că depeşa lor nu ajunge la destinaţie (este
interceptată de prefect care controlează telegraful), iar Trahanache le îndepărtează suspiciunile, dându-le
impresia că şi ei se află în interiorul culiselor: „Mai ales noi trei suntem stâlpii puterii, proprietari, membri...”.
În realitate, cei doi rămân mereu în afara culiselor politice. În această farsă electorală, Cetăţeanul turmentat este
un figurant ridicol. El beneficiază de drept de vot în virtutea faptului că este „apropitar”, dar nu poate să-şi
exercite dreptul, neştiind cu cine să voteze. Întrebarea lui figurează ca laitmotiv al piesei: „Eu...pentru cine
votez ?...” În cele din urmă, este manipulat şi votează candidatul care trebuie să câştige.
În viaţa de familie sunt prezente aceleaşi moravuri. Bătrânul Trahanache este pus de scriitor într-o
situaţie ridicolă. El îşi adoră tânăra soţie şi face paradă de prietenia cu prefectul: „eu n-am prefect! eu am
prietin!”, dar aceştia îi înşală buna-credinţă. Acelaşi Trahanache se remarcă prin abilitatea politică. El găseşte
mereu metode prin care să ascundă secretele (precum cel referitor la candidatul pe care îl va susţine comitetul
electoral pe care îl conduce) sau prin care să-şi învingă adversarul (posibilitatea de a-l contraşantaja pe
Caţavencu folosind poliţa falsificată de acesta). De aceea „venerabilul” stârneşte admiraţia celor doi colegi de
partid, Farfuridi şi Brânzovenescu: „E tare...tare de tot...Solid bărbat!” În viziunea lui Dandanache ar fi ridicol
să-ţi ţii cuvântul în politică: respinge categoric ideea de a înapoia scrisoarea folosită ca armă în campania
electorală, o păstrează pentru altă dată, pentru următoarele alegeri.
„O scrisoare pierdută” este, desigur, şi o comedie de caractere . Personajele sunt construite în manieră
clasică, ilustrând tipuri moral determinate. Astfel, Tipătescu este junele-prim sau primul-amorez; Zoe –
femeia cochetă adulterină; Trahanache – soţul încornorat; Pristanda – umilul, slugarnicul, dar şi
şmecherul; Caţavencu – demagogul; Dandanache – ramolitul etc. Aşadar, personajele au o dominantă
caracterială şi acţionează automat, în virtutea acesteia. De exemplu, Pristanda încuviinţează mecanic afirmaţiile
superiorilor, folosind ticul verbal „curat” cu sensul „adevărat”, ajungând la contradicţii logice („Curat murdar”)
sau la autodemascare ( „Curat condei”). De asemenea, personajele sunt statice, nu-şi schimbă caracterul pe
parcursul operei literare.
Un tip important de comic este cel de limbaj. Personajele au ticuri verbale ce reflectă caracterul
acestora, mecanismele psihologice. Poliţaiul Pristanda este slugarnic şi aprobă mecanic spusele celor puternici
de la care urmăreşte să obţină favoruri. „Curat” are sensul de „adevărat” şi de îndată ce apare în scenă, Pristanda
rosteşte, mereu într-un alt context, cuvântul care stârneşte un hohot de râs. Trahanache este întruchiparea
bonomiei şi a calmului. Niciodată nu-şi pierde cumpătul şi câştigă timp în faţa interlocutorului prin ticul „Ai
puţintică răbdare”. Dandanache este ramolit şi se adresează tuturor cu formula „neicusorule” sau
„puicusorule”. Pronunţiile greşite sunt atribuite lui Pristanda, şmecher cu instrucţie rudimentară:
„catrindală”, „famelie”, „catindat”, „bampir”. Tot lui Pristanda îi aparţin şi formele „renumeraţie” şi
„scrofuloşi”. Truismele de tipul: „Un popor care nu merge înainte stă pe loc” (Caţavencu) sau „O soţietate fără
prinţipuri vasăzică că nu le are” (Trahanache), nonsensurile: „Industria română e admirabilă, e sublimă, dar
lipseşte cu desăvârşire” (Caţavencu), „Dacă e anonimă, o semnez şi eu” (Brânzovenescu), „După lupte seculare
care au durat aproape treizeci de ani” (Caţavencu), paradoxul: „ori să se revizuiască primesc!dar să nu se
schimbe nimica; ori să nu se revizuiască primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele...
esenţiale...” au un rol important în caracterizarea personajelor şi în realizarea comicului de limbaj.
Comicul de nume evidențiază dominanta de caracter, originea sau rolul personajelor în desfășurarea
evenimentelor. Spre exemplu, numele Trahanache provine de la cuvântul ”trahana”, o cocă moale, ceea ce
sugerează că personajul este modelat de ”enteres”, iar Zaharia - ”zaharisitul”, ramolitul, ticăitul; Nae
(populistul, păcălitorul păcălit) Cațavencu vine de la ”cață” și sugerează demagogia acestuia; numele
Dandanache vine de la ”dandana” (boacănă, gafă, încurcătură), nume sugestiv pentru cel care creează confuzii
penibile; numele Farfuridi și Brânzovenescu au rezonanțe culinare, sugerând prostia.
În opinia mea, în ce privește viziunea lui I.L. Caragiale asupra lumii, s-a făcut observaţia că
autorul a surprins umanitatea în latura ei negativă, transformând-o în obiect de comedie. Intenţia autorului
3
este satirică şi critică. Un alt dramaturg, Eugene Ionesco, aprecia că opera comică a lui I.L. Caragiale se
caracterizează prin „virulenţa excepţională a criticii sale. Într-adevăr, omenirea, aşa cum ne este înfăţişată de
acest autor, pare a nu merita să existe”. Scriitorul se încadrează prin această atitudine critică în realism,
curent literar care se manifestă pe plan european în secolul al XIX-lea. Desigur, viziunea artistică a lui
I.L.Caragiale este comică. Autorul a fost acuzat de presa contemporană de imoralitate, argumentele fiind că a
pus pe scenă oameni de condiţie joasă, că a adus atingere evenimentelor istorice şi politice, că legăturile
amoroase sunt de regulă „nelegiuite”. Criticul literar Titu Maiorescu a luat apărarea dramaturgului în articolul
„Comediile d-lui Caragiale” din 1885. Totuşi, s-ar putea spune că dramaturgul are şi viziunea binelui prin
felul cum construieşte finalul piesei. Eroii au capacitatea de a se ierta unii pe alţii şi de a se împăca.
Trahanache se bucură când îl vede pe Caţavencu printre ai săi. De asemenea, Caţavencu, bucuros de prietenia
celor la putere, cu perspectiva câştigului la următoarele alegeri, i se adresează prefectului, „încet”, cu
rugămintea: „Să mă ierţi şi să mă iubeşti!”. Tipătescu nu-i răspunde, doar râde, însă faptul că îl acceptă pe
Caţavencu să prezideze banchetul poate fi o dovadă a iertării şi a împăcării.
În concluzie, ”O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale este o comedie totală, deoarece sursele comicului
sunt variate și servesc intenției autorului de a satiriza defectele omenești puse în evidență de campania
electorală.

Caracterizare de personaj : Nae Caţavencu

Nae Caţavencu este unul dintre personajele principale din piesă, personaj comic, schematic şi static al
piesei. Social vorbind, acesta este avocat şi se află în fruntea unui grup de opoziţie al „independenţilor” care
aspiră la putere. Este susţinut de „dăscălime”, adică de corpul profesoral din oraş, şi de „popa Pripici”. Din lista
de personaje a autorului, aflăm că Nae Caţavencu este director-proprietar al ziarului ”Răcnetul Carpaţilor” şi
prezident-fondator al al Societăţii Enciclopedice Cooperative „Aurora Economică Română”. Nae Caţavencu
ilustrează în piesă tipul demagogului, în planul vieţii publice în care se afirmă zgomotos, şi tipul arivistului, în
planul vieţii private . Personajul este caracterizat în mică măsură în mod direct de către celelalte personaje sau
de el însuşi şi preponderent în mod indirect, prin fapte, atitudini, comportament şi prin limbaj.
Personajul este introdus în scenă în mod simbolic ca o voce care îl atacă pe prefect în „Răcnetul
Carpaţilor”, chiar în prima scenă a piesei. Din tonul articolului pe care îl citeşte Tipătescu, reiese tipologia
demagogului pe care o reprezintă Nae Caţavencu. Peste câteva scene, Caţavencu apare din nou ca o voce plină
de „delicateţuri”, citată de Trahanache. Ulterior, Nae Caţavencu este prezentat într-o luptă înverşunată pentru
postul de deputat pe care nu-l poate obţine decât cu susţinere din partea grupării la putere a prefectului
Tipătescu. Este caracterizat astfel prin raportare la celelalte personaje, în primul rând la Ştefan Tipătescu, cel cu
care se află într-o relaţie conflictuală.
În ce privește statutul psihologic, se sugerează de la început caracterul duplicitar al personajului. În
funcţie de interesele urmărite, de cadrul în care se află, Caţavencu afişează o faţă sau alta, demonstrând
capacitatea de a se adapta la orice situație.
O secvență ilustrativă este cea de la întrunirea electorală din actul al III-lea, unde Caţavencu își arată
latura demagogică a caracterului său, rostind fraze patriotice care fac impresie asupra alegătorilor naivi şi
apelând la gesturi de aceeaşi factură: are glasul tremurat, „luptă ostentativ cu emoţia”, tuşeşte, îl îneacă plânsul.
Dimpotrivă, în scena negocierii cu Tipătescu, Nae Caţavencu arată faţa arivistului. Prefectul îi oferă
numeroase favoruri în schimbul scrisorii, dar Caţavencu este inflexibil. Stăpân pe situaţie atât timp cît deţine
scrisoarea folosită ca armă de şantaj, lui Caţavencu orice ofertă i se pare „un nimic” şi îşi formulează fără
scrupule pretenţiile de parvenire. El vrea cu orice preţ de la cei pe care îi şantajează deputăţia care – crede el
– i se cuvine „după o luptă de atâta vreme”. Duplicitatea este evidenţiată în alt sens în actul al III-lea şi de
adversarul lui Caţavencu, Farfuridi, care îi reproşează ferm că, pe de o parte Caţavencu face „opoziţie la toartă”,
iar pe de altă parte, este candidatul prefectului. Şi numele personajului sugerează duplicitatea. Acesta poate fi
pus în relaţie cu termenul caţaveică însemnând „haină cu două feţe”.

4
 Principala trăsătură de caracter a personajului este demagogia. Aceasta este evidenţiată prin
caracterizare indirectă. Nae Caţavencu este avocat şi deci gata oricând să ţină discursuri pe orice temă.
O secvență ilustrativă a acestei trăsături este atunci când, adus din arest pentru o întâlnire cu Zoe
Trahanache, îi vorbeşte lui Pristanda despre rolul poliţaiului într-un stat constituţional. În discursul din actul al
III-lea, tema preferată este „ţărişoara”, iar în toastul din finalul comediei, „binefacerile unui sistem
constituţional”. Ca demagog, Caţavencu foloseşte un limbaj în aparenţă preţios, elevat. În realitate, sunt
cuvinte goale de sens cu care politicianul îşi maschează intenţia de parvenire. Discursurile lui Caţavencu sunt
marcate de erori gramaticale: truisme („Un popor care nu merge înainte stă pe loc.”), nonsensuri („Industria
română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”), etimologii populare (locuitorii
Capitalei sunt numiţi de el „capitalişti”) şi referinţe culturale greşite (dictonul latin honeste vivere „a trăi bine”
devine honeste bibere „a bea bine”; o maximă de Machiavelli este atribuită „nemuritorului Gambetta”), fapt
care evidenţiază prin caracterizare indirectă incultura, o altă trăsătură a lui Caţavencu.
Nae Caţavencu este caracterizat şi de către alte personaje ale piesei. Trahanache îl numeşte „mişel”, iar
Tipătescu „mizerabil”. După ce este ales Dandanache, prefectul regretă că s-a opus lui Caţavencu, preferându-i
pe „neicusorul, pe puicusorul”. Istoria literară a reţinut şi termenul „canalie” pe care autorul l-ar fi atribuit
personajului. De aici reieșind și câteva aspecte ale statutului său moral.
Prin trăsăturile personajului şi prin modalităţile de caracterizare, se poate remarca faptul că Nae
Caţavencu este un personaj specific comediei.
În opinia mea, esența demagogică a personajului este vizibilă chiar în titlul ziarului pe care în conduce,
titlu care îl exprimă pe gălăgiosul și ”combativul” lui proprietar. De asemenea, și titlul bombastic al societății
subliniază lipsa de conținut și de obiect al acesteia. Nu doar vorbele, ci și faptele îl includ pe Cațavencu în
tipologia literară a demagogului, el fiind, în realitate, un șantajist grosolan, care are drept deviză cuvintele
”scopul scuză mijloacele” (aparținând lui Machiavelli, dar pe care personajul le atribuie lui Gambeta).

Relaţiile dintre două personaje.

Ştefan Tipătescu este un alt personaj al comediei. Din punct de vedere social, el este prefectul
judeţului, este conservator, partid aflat la putere. Tipătescu este tipul omului politic, junele-prim (fiind
celibatar), dar, spre deosebire de ceilalți, este un om intruit, educat, mulțumit de condiția sa. Moral vorbind,
principalele trăsături ale prefectului sunt impulsivitatea și lipsa de diplomație, observație făcută de
Trahanache în mod direct, în aparté: ”E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deștept, cu carte, dar iute, nu
face pentru un prefect.” De asemenea, este violent și în raporturile cu Cetățeanul turmentat, care intră fără a fi
poftit sau anunțat. Imoralitatea lui se manifestă în planul sentimental, făcând parte din tringhiul conjugal
ironizat de autor. Statutul psihologic este conturat de faptul că Tipătescu trăiește o dramă de dragul femeii
iubite, pe care este nevoit să o împartă cu altcineva, sacrificând o carieră promițătoare la București. În
confruntarea cu Nae Cațavencu, Tipătescu dovedește a avea un caracter slab, pentru că cedează în a-l
susține pe acesta până la urmă de dragul Zoei, deși declară ferm că nu va face aceasta, dând dovadă de
inconsecvență. Cu Dandanache este ironic, căci el întruchipează și pentru Tipătescu o mare farsă electorală.
Nae Cațavencu și Ștefan Tipătescu sunt în relații conflictuale. Ei fac parte din partide
diferite.Tipătescu este conservator, la putere, prefect de mulţi ani, iar Nae Caţavencu este în opoziţie şi îl atacă
în articole de presă şi în cadrul întrunirilor cu amicii politici, numindu-l „vampir” şi acuzând guvernul că a dat
unul dintre cele mai frumoase judeţe ale ţării în „ghearele”acestuia.
O secvență ilustrativă este chiar incipitul piesei, care îl prezintă pe Tipătescu citind Răcnetul
Carpaţilor, apoi ascultând relatarea poliţaiului Pristanda care, în seara trecută, spionase din proprie iniţiativă
casa lui Caţavencu în favoarea prefectului, „că nu strică”. Auzise că şi acolo tot „bampir” îi zicea.
Caţavencu ajunge în posesia unei scrisori de dragoste a prefectului către Zoe Trahanache, soţia prietenului său,
„neica Zaharia”, amanta lui Tipătescu, şi o foloseşte ca armă de şantaj în campania electorală. Caţavencu
ameninţă pe cei trei cu publicarea scrisorii, dacă aceştia nu-i vor acorda sprijin pentru a obţine funcţia de
deputat în Cameră. Dacă până în acest moment lui Tipătescu aproape nu-i păsa de atacurile lui Caţavencu
(„lasă-l să urle ca un câine!”), acum relaţia devine tensionată.
5
 Un alt episod este atunci când, aflând despre intenţia lui Caţavencu, Tipătescu trimite poliţaiul să-l
aresteze şi să-i percheziţioneze casa pentru a găsi scrisoarea compromiţătoare. Acţiunea nu dă rezultate. Zoe
intervine, îl scoate pe Caţavencu din arest şi îl sileşte pe Fănică să negocieze preţul scrisorii. Prefectul este
orgolios şi nu cedează rugăminţilor zgomotoase ale lui Caţavencu: „Mi se cuvine! Te rog!...Nu mă combate
...Susţine-mă...Alege-mă.” Acesta promite „pe onoarea” lui că îi va înapoia scrisoarea în schimbul alegerii.
Negocierea este gata să se încheie cu o încăierare între cei doi. Caţavencu strigă: „Ajutor! Săriţi! Mă omoară
vampirul! Prefectul asasin!”. Ameninţat cu dezonoarea, Tipătescu îi propune Zoei să fugă şi să lase totul în
urmă, dar aceasta refuză, aşa că în cele din urmă Tipătescu cedează: „Poimâine eşti deputat!...”. Aranjamentul
politic local este dejucat în favoarea unuia de la Bucureşti şi deputăţia îi revine lui Dandanache. Caţavencu
pierde în alegeri, dar pierde şi scrisoarea şi este ameninţat cu un contraşantaj. Scrisoarea este găsită atunci când
nimeni nu mai are nevoie de ea. Situaţia şi relaţiile se detensionează. Tipătescu regretă că nu a fost ales
Caţavencu, mai bun pentru deputăţie decât ramolitul Dandanache.
Cei doi sunt prezentaţi şi în finalul piesei într-o scenă a iertării şi a împăcării. Nae Caţavencu îi cere
iertare „vampirului”: „Să mă ierţi şi să mă iubeşti!”, închinînd cupa cu şampanie „în sănătatea iubitului nostru
prefect”.
În opinia mea, cele două personaje sunt prezentate în antiteză. Nae Cațavencu este expresia cea mai
complexă din comedia lui Caragiale a politicianului necinstit, incult, lipsit de demnități atunci când crede că
pierde, impostor, pe mâna căruia urma să încapă destinul țării la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ștefan Tipătescu
este singurul personaj care nu are ticuri verbale, exprimându-se corect, este cult, orgolios, demn, tipul
politicianului de drept, care și-a realizat toate ambițiile, chiar dacă are o mentalitate de stăpân medieval și intră
în jocul șantajului din cauza lui Cațavencu. Astfel, cele două personaje se găsesc la poli opuși și reprezintă tipuri
umane diferite reprezentative pentru lumea lui Caragiale.

În concluzie, personajele lui Caragiale „fac concurență stării civile” după remarca lui Garabet
Ibrăileanu. Caragiale creează tipuri umane (aspect clasicist), personajul fiind construit în tradiția comediei
clasice, unde întâlnim următoarele tipuri: avarul, lăudărosul, fanfaronul, ipocritul, păcălitorul păcălit, prostul
fudul, mincinosul. Dar tipurile caragialești sunt deopotrivă și indivizi, în manieră realistă. Personajele sunt
foarte legate de mediul în care trăiesc, de aceea pot fi considerate, după formula realistă, tipice în împrejurări
tipice.