Relația dintre două personaje: Ilie Moromete și Niculae

„Moromeții”, de Marin Preda

Opera „Moromeții”, scrisă de Marin Preda, a fost publicată în două volume –

1955 și 1967, fiind un roman social, obiectiv, realist și postbelic. Romanul
oglindește realitățile sociale românești din perioada postbelică, imaginea unui sat
tradițional românesc aflat la tranziția spre lumea modernă, care îi va șlefui pentru
totdeauna înfățișarea.

1. Prezentarea statuturilor personajelor:

Ilie și Niculae Moromete, protagoniștii celor două volume publicate de Marin
Preda, se remarcă prin complexitatea lor psihologică și spirituală, prin depășirea
oricărei încadrări fixe, mai precis, prin construcția lor modernă.

Personajul Ilie Moromete deține statutul de personaj principal, fiind personajul

conștiință al romanului. Prototipul acestuia a fost preluat din realitate, el fiind un
reflex al tatălui scriitorului, Tudor Călărașu. Moromete se opune oricăror forme de
constrângere, el fiind un personaj unic, nepereche în proza românească de
inspirație rurală.
Niculae, mezinul familiei, pare construit în antiteză cu tatăl său, fiind surprins
traversând perioada adolescenței și a primei tinereți.

Din punct de vedere social, Ilie Moromete reprezintă o nouă tipologie a țăranului
român, fiind capabil să prețuiască latura spiritual-estetică a vieții în detrimentul
celei pragmatic-materiale. Împroprietărit odată cu reforma agrară, Ilie consideră
relația sa cu pământul a fi una neproblematică și nu își dorește a-l extinde sau a-l
exploata în scopuri comerciale, ci descoperă în el un garant al echilibrului său
social, al păstrării unității familiei. De altfel, statutul său de om inteligent, dotat îi
oferă o poziție aleasă în sat: Cocoșilă, Iocan sau Dumitru lui Nae refuză să înceapă
dezbaterile politice din poiană până ce tovarășul lor nu le citește sau interpretează
aarticolele, iar Tudor Bălosu începe să deteste parlamentările iscate de Moromete
când vine vorba de încheierea unei afaceri.
Niculae, pe de altă parte, dorește cu ardoare schimbarea completă a condiției sale
sociale. Fiind sensibil și vulnerabil fizic, băiatul nu evidențiază nicio legătură cu
lumea satului, urăște să îngrijească animalele. Acesta nu reușește să se integreze
printre ceilalți fii de țărani, fiind un țăran atipic.

Din punct de vedere psihologic, Ilie Moromete este un țăran cu o lume interioară
complexă. Există, între aparența sa și dimensiunea interioară a eului său, o distanță
pe care cei din jur nu o pot intui. Acesta are o impresionantă capacitate de
disimulare, prin intermediul căreia Ilie Moromete își apără libertatea interioară, în
fața unei lumi care îl consideră „sucit”.
Niculae nu doar că aspiră la depășirea statutului de țăran, dar realizarea sa
psihologică se poate desfășura numai în afara mediului sătesc. De altfel, Catrina
constată cu surprindere că Niculae ține la frații săi mai mari, întrucât averea nu
prezenta interes pentru el. El este surprins într-o criză de identitate, se află în
căutarea eului, pe care îl găsește odată ce intră în contact cu doctrina socialistă,
devenind activist de partid.

Din punct de vedere moral, deși privește lumea cu realism și obiectivitate,

Moromete se autoiluzionează cu idealuri precum unitatea și armonia familiei sale,
trăind o dramă atunci când fiii îl părăsesc. Ipostaza inițială de cap al familiei se
clatină atunci când înțelege că feciorii au o altă scară de valori decât el. Nu
reușește însă să își țină familia unită nici cu vorba blândă, nici cu măsura drastică a
bătăii cu parul. Nimic nu îl clintește pe Moromete din lumea lui, a satului
tradițional și din credința în rostul primordial al țăranului.
Niculae, obligat de tatăl său să renunțe la învățătură în ultimul an de liceu, va
simți resentimente față de Moromete. Deși civilizația moromețiană pare a dispărea
într-o zvârcolire tragică, cel care va duce mai departe farmecul acestei lumi etse
chiar Niculae, care va înțelege abia după moartea lui Moromete esența gândirii,
măreția și tragedia unui caracter, frumusețea lăuntrică a țăranului român autentic.

2. Evidențierea unei trăsături caracteriale:

Trăsătura caracterială reprezentativă pentru personajul Ilie Moromete este tăria
morală, care se manifestă prin dorința de a nu-și schimba statutul social, moral și
psihologic, considerând că își poate proteja condiția dobândită în fața oricăror
prefaceri istorice și politice.
 Trăsătura caracterială definitorie a lui Niculae este autoiluzionarea, întrucât
viziunea lui Niculae asupra lumii este, asemenea bătrânului Moromete, utopică –
tot o aluzie ghidându-i alegerile, comportamentul, reacțiile.

3. Modul în care se manifestă relația dintre personaje + două secvențe

reprezentative:
O primă scenă reprezentativă este episodul premierii băiatului, care surprinde
discrepanța dintre sentimentele firești de afecțiune și obsesia tatălui de a-și afișa
tradiționala mască paternă distant-autoritară. Cu toate că este bulversat de zbaterile
fiului cuprins de friguri, Ilie Moromete nu poate să-și manifeste empatia pentru
copil. Dragostea se cere mascată, iar tatăl încearcă să dea impresia unui stil de
creștere dur, bărbătesc – face gesturi stângace, îl dojenește pe băiat că s-a
îmbolnăvit și îl cară ca pe un străin. Moromete se teme că educația îl va înstrăina
pe Niculae de casa părintească, așa că amână și ironizează luarea unei decizii cu
privire la educația fiului.

A doua scenă reprezentativă este monologul lui Moromete din volumul al doilea,
în timp ce sapă un șanț în jurul șirei de paie pentru a facilita scurgerea apei. El
combină o pledoarie pentru vechea lume cu o satiră la adresa parveniților cu aere
de formatori de opinie, făcând aluzie la noua funcție în partid a lui Niculae.
Moromete se revoltă împotriva celor care ar intenționa să elimine definitiv
civilizația țărănească, adresându-se unui receptor imaginar despre care i-a vorbit
Niculae.

3. Analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj

semnificative pentru construcția personajului ales (acțiune, conflict,
modalități de caracterizare, relația incipit-final, titlul etc.):

Titlul operei este sintetic și eponim. Deși titlul romanului subliniază intenția de a
urmări destinul unei familii ca element esențial al lumii țărănești, „Moromeții”
reprezintă, de fapt, destinul unei colectivități ale cărei temelii sunt grav amenințate
de un timp viclean și de o istorie-capcană. Viziunea scriitorului se fundamentează
din perspectiva omului cu Timpul, a umanității cu istoria, la răscruce de epoci, sub
presiunea unor evenimente istorice necruțătoare.
 În ceea ce privește perspectiva narativă, Marin Preda reușește să limiteze
complet viziunea omniscientă a naratorului, chiar dacă folosește un narator la
persoana a III-a. Astfel, Ilie și Niculae devin, pe rând, personaje-reflector în cele
două volume. În unele fragmente din „Moromeții”, cititorului îi va fi imposibil să
distingă vocea naratorială de cea a lui Ilie Moromete, dându-se impresia de
atenuare a omniscienței. Prin intermediul celor două personaje, în Moromeții se
confruntă două lumi: una reală și una utopică, reprezentate de trecutul irecuperabil
al tatălui și viitorul fals luminos promis de fiu.