Caracterizare Ilie Moromete

În perioada postbelică, cultura și literatura română sunt aproape în totalitate acaparate de

sfera politicului și subordonate formulei estetice a realismului socialist. De aceea, scriitorii nu
mai constituie familii de spirite, ca în perioada interbelică, ci trebuie considerați izolat,
fiecare încercând să creeze o formulă estetică personală.
Opera lui Marin Preda reprezintă o nouă vârstă a romanului românesc, ca formulă estetică
se încadrează în realismul postbelic (neorealism) și ilustrează „sfârșitul romanului doric, prin
renunțarea parțială la omnisciență” (N Manolescu). La fel ca Liviu Rebreanu, Marin Preda
debutează cu un volum de nuvele, inspirat din universul rural, intitulat „Întâlnirea din
pământuri” (1948), prin care se anticipează romanele ulterioare. Textele lui Preda abordează
o problematică diversă (soarta țărănimii, fresca societății românești din preajma celui de-al
Doilea Război Mondial, destinul uman, libertatea morală a individului), având ca temă
generală relația omului cu timpul și istoria.
Prin primul volum al romanului „Moromeții” se pune capăt unei controverse din literatura
și critica românească, referitoare la capacitatea țăranului de a fi personaj de roman. G
Călinescu apreciază complexitatea sufletească și libertatea de gândire a țăranilor lui Preda,
care sunt capabili să-și problematizeze existența și să-și analizeze propria condiție.
Personajul principal al romanului, dar și cel mai important al operei lui Preda, Ilie
Moromete, îl are ca model pe Tudor Călărașu, tatăl scriitorului, după cum mărturisește acesta,
în volumul „Imposibila întoarcere”: „Eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a
fost tatăl meu”. Acest personaj reprezintă un tip aparte de țăran în literatura română: un spirit
reflexiv, contemplativ, inteligent și ironic. Personaj exponențial, al cărui destin exprimă
moartea unei lumi, „cel din urmă țăran” este o sinteză a concepției tradiționale asupra
pământului și a familiei. Criza satului arhaic se reflectă în conștiința acestui personaj,
confruntat tragic cu legile implacabile ale istoriei și cu timpul devenit nerăbdător.
Statutul social al personajului se concentrează în jurul avuției pe care el o deține,
conferindu-i posibilitatea de a fi în clasa de mijloc. În plus, Moromete are o autoritate
cunoscută, incontestabilă în colectivitatea din care face parte, care nu îi este oferită de
pământ, ci de felul său de a fi. În romanul ,,Moromeții’’ pământul este doar o garanție a
echilibrului și a libertății.
Statutul psihologic al protagonistului este marcat de conflictul său interior și stă la baza
dramei lui Moromete. Complexitatea psihică a personajului este conturată prin situațiile
existențiale în care este surprins, și anume, viața satului românesc într-un moment de
răscruce, de destrămare a civilizației tradiționale, a familiei, respectiv a sistemului de valori al
colectivității.
Din punct de vedere moral, Ilie reprezintă țăranul filosof, posedând o inteligență ascuțită,
caracterizat fiind de plăcerea de a contempla și de nevoia de a înțelege lumea. Personaj
dialogic, Moromete se află mereu într-un dialog cu sine și cu lumea, mirându-se necontenit
de spectacolul existenței. Discută amplu politica sau dezbate pe larg motivele fundamentale
ale vieții cu prietenii săi, iar aceste preocupări intelectuale, alături de înclinația spre reflecție,
respectiv spre meditație solitară, dezvăluie un chip al țăranului român, inexistent până atunci.
 Disimularea este trăsătura esențială de caracter a protagonistului. Semnificativă în acest
sens este scena comică pe care acesta o joacă în fața agenților fiscali, care-i stricaseră plăcuta
discuție de duminică. Intrând în curte, trece pe lângă cei doi agenți de parcă aceștia ar fi fost
invizibili, strigă la Catrina, despre care știa că se află la biserică și la un Paraschiv inexistent.
Le spune apoi că nu are bani, le cere o țigară și numai după ce agenții fiscali sunt gata să-i
ridice lucrurile din casă, Moromete se hotărăște să scoată banii, dar nu integral.
Disimularea este dublată de ironie, puterea de a face haz de necaz, ce reprezintă o altă
trăsătură a lui Moromete, exemple relevante în acest sens fiind replica pe care i-o dă lui
Niculae când acesta întârzie la masă: „Te duseși în grădină să te odihnești, că până acum
stătuși!” sau lui Nilă când acesta îl întreabă de ce taie salcâmul: „Ca să se mire proștii”.
Conflictul este un element esențial în orice roman, în cadrul romanului „Moromeții”
remarcându-se conflicte diverse și diferite, în funcție de volum. În primul volum, conflictele
exterioare pe care le dezvoltă discursul epic sunt urmărite la nivel ideologic sau la nivel
familial. Primul conflict este reprezentat de confruntarea între mentalitatea tradițională,
conservatoare a lui Ilie Moromete și cea capitalistă la care aderă fii săi mai mari (pentru
Moromete este foarte importantă unitatea familiei și păstrarea pământului, iar pentru fii săi,
esențială este independența la oraș). Apare un conflict între protagonist și soția sa, Catrina,
pentru că acesta nu și-a ținut promisiunea de a trece casa și pe numele ei, după ce îi vânduse
un lot de pământ în timpul secetei. Un al treilea conflict se desfășoară între Moromete și sora
sa, Maria (poreclită Guica), aceasta dorindu-și să aibă ea grijă de copii, pentru a nu rămâne
singură la bătrânețe, nefiind de acord cu recăsătoria fratelui ei. În plan secundar, se poate
observa un conflict între Ilie Moromete și mezinul familiei, Niculae, care dorea să meargă la
școală, în ciuda refuzului tatălui său, care considera că învățătura nu-i aduce niciun beneficiu.
În cel de-al doilea volum, conflictul principal este de natură ideologică, născut din
contradicția între mentalitatea arhaică a țăranului care își administrează singur pământul și
mentalitatea nouă, socialistă, care presupune uniformizarea statutului social și care se bazează
pe proprietatea comună a tuturor și a nimănui. Reprezentanții celor două mentalități sunt Ilie
Moromete, considerat „ultimul țăran” și fiul său, Niculae, adeptul „noii religii a binelui și a
răului”.
Personajul este caracterizat în mod direct de către narator, în debutul capitolului al zecelea,
din primul volum: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina”, „avea acea vârstă între tinerețe
și bătrânețe când numai nenorociri mari mai schimbă firea cuiva”. Celelalte personaje îl
percep diferit, această pluralitate a receptării atestându-i modernitatea. Guica îl consideră „un
hoț” pentru că a fost nevoită să se mute din casa părintească, în timp ce Cocoșilă, prietenul
său, îi zice mereu „Ești prost!”, calificativ ce ascunde, pe de o parte, simpatia, iar pe de altă
parte invidia față de inteligența și spontaneitatea lui. Autocaracterizarea prezentă în finalul
volumului al II-lea, se constituie într-o replică pe care Ilie, aflat pe patul de moarte, i-o
adresează doctorului și care rezumă întregul crez de viață al acestuia și anume, libertatea
individului în ciuda constrângerilor istoriei: „Domnule (...) eu totdeauna am dus o viață
independentă”. Personajul este portretizat în mișcare, prin acumularea treptată a detaliilor.
Obiectivitatea observației (prezentarea comportamentului, gestica, mimica, vorbirea) este
dublată de finețea analizei interioare, de prezentarea jocurilor gândurilor care îi susțin
caracterul duplicitar.