Caracterizarea lui Ilie Moromete

Opera literară ,,Moromeții” de Marin Preda este un roman realist, postbelic, social, de familie și obiectiv din punctul de
vedere al perspectivei narative, primul volum fiind publicat în 1955, iar cel de-al doilea în 1967. Marin Preda teia o temă de
inspirație rurală, valorificată de scriitorii din epoci anterioare, și anume condiția țăranului, dar prin plasarea acțiunii într-un alt
context istoric- înainte și după cel de-al doilea Război Mondial, propunând o viziune nouă, modernă, asupra universului
existențial și asupra țăranului român.
Romanul abordează o temă fundamentală, destrămarea civilizației tradiționale țărănești, simbolică pentru gospodăria
rustică- a unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești. Evoluția și criza Moromeților sunt simbolice pentru
transformările din satul românesc al vremii, astfel că romanul unei familii este și o frescă a vieții rurale. Viziunea despre lume
se conturează în roman mai ales prin perspectiva personajului Ilie Moromete asupre vieții și a întâmplărilor, personaj principal
și reflector al evenimentelor prezentate despre o lume pe cale de disoluție. Ilie Moromete este un personaj excepțional, al cărui
destin reprezintă moartea unei lumi: ,,cel din urmă țăran” reprezintă concepția tradițională, țărănească, față de pământ și de
familie, criza satului arhaic reflectându-se în conștiința unui personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu
timpul nerăbdător. Problema paternității, esențială în roman, contribuie la deghizarea problemei sociale generale.
Social, Moromete este un taran din clasa de mijloc al satului Siliștea-Gumești, tatăl unei familii hibride, copiii din
prima căsătorie fiind Paraschiv, Nilă și Achim, iar copiii din căsătoria cu Catrina fiind Ilinca, Niculae și Tita. Spre deosebire de
Ion, pământul nu reprezintă pentru Moromete posibilitatea obținerii unui statut social, ci garanția menținerii familiei.
În ceea ce privește profilul psihologic, Ilie este țăranul profund, fiind ,,sufletul discuțiilor din poiana lui Iocan”.
Înzestrat cu inteligenţă nativă, cu spirit meditativ, cu simţul umorului, Ilie Moromete este un ţăran dezinteresat de valorile
materiale, dar pentru care acoperirea cheltuielilor se amână la nesfârşit, ceea ce reprezintă pentru Catrina o permanentă
ameninţare. Are o personalitate puternică (care, însă, nu are nicio șansă în confruntarea cu vremurile), puternic contemplativă
(stă pe stănoaga podiștii și admiră spectacolele lumii) și are o fire independrntă, nevrând să renunțe la libertatea lui. Actor,
Moromete își exprimă uimirea, nedumerirea sau supărarea, calculând efecul fiecărui cuvânt, modelându-și intensitatea vocii și
căutând clipa potrivită pentru a-și lansa replica.
Din punct de vedere moral, Moromete este demn, rezistent în fața timpului care ,,nu mai avea răbdare” și iertător,
corect, iubindu-și familia în primul rând, ironic și cu simțul umorului dar profund, inteligent, fiind considerat de altfel tipul
țăranului filozof.
Trăsătura sa dominantă este disimularea. Semnificativă în acest sens este comedia pe care o joacă în fața agenților
fiscali, care îi stricaseră discuțiile de duminică. Scena este magistral construita de prozator, atmosfera , tensiunea, iritarea
celorlalti fiind inadins provocata de Moromete pentru a se razbuna pe cei care nu intelegea greutatile bietului taran. Când intră
în curte, trece nepăsător pe lângă agenți, se intoarce „cu spatele la agent” și o strigă pe Catrina, aflată la biserică, și pe un
Paraschiv, plecat din sat, apoi se rasuceste brusc pe calcaie si striga: „-N-am!”-totul desfasurandu-se sub privirile uluite,
naucite ale agentilor. Calm apoi, se cauta prin buzunarele flanelei de unde scoate praj de tutun, se uita urat la omul care-l
insotea pe Jupuitu si „i se adresa suparat si poruncitor: -Da-mi, ma, o tigara !”. Le zice că nu are bani, iar când sunt gata să
ridice lucruri din casă, le dă 1000 de lei. Disimularea devine o formă de apărare împortiva unei lumi a spiritelor primare care-l
consideră ,,sucit, cu toane, imprevizibil”.
Scena ploii din volumul al doilea este reprezentativă atât pentru tema de ansamblu a romanului, destrămarea civilizației
rurale tradiționale, cât și pentru construcția personajului Ilie Moromete. Scena ilustrează pentru ultima dată manifestarea
deplină a felului de a fi al lui Ilie Moromete din punct de vedere psihologic și moral, fiind considerată ,,sublimarea ideii de
tată” (Al. Piru). Scena e reprezentativă pentru relația protagonistului cu propriii fii, cu lumea și cu timpul istoric în calitatea lui
Moromete de ,,cel din urmă țăran” (N. Manolescu) al unei lumi care dispare In timpul unei ploi abundente si reci de
toamna, Moromete constientizeaza ca apa de ploaie, strangandu-se in suvoaie si curgand dinspre gradina inspre curte, ar putea
sa-i darame cosarul si sa-i distruga porumbul si paiele. Pentru a evita acest lucru, el sapa niste santulete prin care sa canalizeze
apa de ploaie, stand sub stropii reci de toamna fara sa schiteze niciun gest de frig cateva ore. La momentul consumării acestei
scene, Moromete avea peste 60 de ani și se afla încă sub semnul dramei cauzate de răzvrătirea copiilor: cei trei fugari la
București- Paraschiv, Achim și Nilă, care refuzaseră să se mai întoarcă în satul natal, la care se mai adaugă alte două situații
conflictuale- cearta fetelor, Ilinca și Tita, pentru pământul de zestre și conflictul ideologic cu Niculae, care, între timp, devenise
activist în munca de propagandă a partidului comunist; de asemenea, se consumase între timp și conflictul cu Catrina, care
plecase de acasă la fiica ei din prima căsătorie, Alboaica. Drama lui Moromete dobândește dimensiuni aparte pentru că
personajul pare preocupat de efectele naturii dezlănțuite, dar, în esență, ploaia îl revigorează și îi dă puterea de a-și analiza
rostul vieții lui sub semnul paternității rănite. Faptul ca Moromete rezista sub ploaia rece atatea ore, spre deosebire de Ilinca,
fata lui, care iese cateva secunde pentru a-1 chema in casa si incep sa-i clantane dintii demonstreaza faptul ca vigoarea trupului
devine o expresie a vigorii spirituale. Analiza interioară este realizată inițial printr-un dialog interior care devine ulterior
monolog, căci naratorul afirmă ,,s-ar fi zis că vorbea mai departe feciorilor, lui Nilă care nu mai era sau lui Achim...dar cui i se
adresa el acum?”. Monologul lui ilustrează efortul protagonistului de a înțelege lumea și schimbările ei brutale din viața satului
în încercarea de a-și apăra libertatea interioară și de a-și sintetiza întreaga viață al cărei rost a fost ,,să facă din copiii lui
oameni”. Prin intermediul stillui indirect liber se actualizează în această scenă trăsături care i-au definit personalitatea lui
Moromete în primul volum: firea meditativă, marea capacitate de interiorizare și de problematizare a existenței, de a înțelege în
profunzime natura lucrurilor, mersul evenimentelor, rostul schimbărilor; manifestarea libertății interioare și consecvența în
respectarea unor principii și valori care i-au definit modul de viață: ,,până în clipa din urmă omul e dator să țină la rostul lui,
chit că rostul ăsta cine știe ce s-o alege de el”. Ca întruchipare a țăranului filozof, cu o inteligență ascuțită și dornic mereu să
înțeleagă lumea în care trăiește, Moromete este doar în aparență un învins de timpul istoric, căci, manifestându-și prin
meditație libertatea interioară, el demonstrează că a reușit să-și păstreze sistemul de valori morale; în acest context trebuie
înțeleasă ipostaza neobișnuită de bătrân care vrea să salveze de ploaie niște biete paie, aparență care ascunde, de fapt,
zdruncinarea lui interioară cauzată de drama paternității rănite peste care se suprapune acum confruntarea cu o realitate
vicleană pe care o respinge: ,,că tu vii și-mi spui că noi suntem ultimii țărani de pe lume...mai degrabă tu ar trebui să dispar și
nu eu”. Dezamagit in etica sa paterna , ranit de fiii sai mai mari in autoritatea de tata , se consoleaza cu faptul ca si-a facut
datoria de parinte : „tot am facut ceva , am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana in momentul de fata , desi ei au fugit
ca niste tradatori si „n-au vrut sa-l munceasca”. ,,Bâznae”, personajul imaginar regăsit în discursul său, reprezintă toată
generația fiilor săi, care n-au înțeles ce se va întâmpla dacă lumea țăranului e distrusă.
Un prim episod de compoziție al textului îl constituie modalitățile de caracterizare ale personajului. Caracterizarea
directă dezvăluie personalitatea complexă a lui Ilie, care are o plăcere deosebită de a sta de vorbă și de a merita, ducând
întotdeauna ,,o viață independentă”. Ilie Moromete ,,era cu zece ani mai mare decat Catrina si acum avea acea varsta intre
tinerete si batranete cand numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Chiar la inceputul romanului, in
scena cinei ,,Moromete statea parca deasupra tuturor”. In alt loc, naratorul spune ca ,,Moromete avea uneori obiceiul de a se
retrage pe undeva prin gradina si de a vorbi singur” ,semn de batranete sau poate nevoia de a se convinge ca si cele mai
intortocheate ganduri pot capata glas. Catrina il vede uneori cu ochi buni, fiind gata sa se amuze la glumele lui, insa de cele
mai multe ori ii face reprosuri si crede ca are sufletul negru de rautate si tutun. Cocosila il face prost, dar in realitate il admira
pentru ca "stia sa gaseasca in ziar astfel de lucruri": "Vezi, ma prostule?", "Esti prost!". Tugurlan, preocupat de descoperirea
unui sens al propriei existente, este singurul capabil sa il inteleaga pana la capat si chiar sa-i imite metodele, motiv pentru care
isi exprima simpatia: "Uite, asculta-ma aici dumneata esti singurul care meriti loturile pe care le ai!”. Procedeul
autocaracterizarii ramane definitoriu prin marturisirea facuta de Moromete doctorului, cu o sublima trufie a omului ce si-a
respectat conditia si menirea ,,Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta!”, cuvinte în care Ilie își concentrează
întreaga filozofie de viață, fapt care dovedește încă o dată că, prin ,,Moromeții”, autorul ilustrează convingerea potrivit, căreia
țărănimea nu e stăpânită doar de instinct, ci, dimpotrivă, este capabilă de ,,reacții sufletești nebănuite” (Al. Piru).
Din caracterizarea indirectă reiese că Moromete e un personaj disimulat, aceasta fiind trăsătura sa definitorie. Scena
plății ,,foncierii” îl prezintă pe actorul Moromete, care folosește arta teatrală ca formă de protest împotriva impozitelor impuse
de stat, satisfacția constând în amânarea părții integrală a unei datorii, care i se pare injustă. El e este indragostit de viata, o
vede ca pe un spectacol, o contempla, crede ca timpul e rabdator, iar cand vede ca s-a inselat tot nu se teme de trecerea
sa ,,Moromete nu gasea in el nicio frica fata de trecerea anilor”. O altă trăsătură e sensibilitatea, care se manifestă în momentul
în care Niculae este dat jos de pe scenă, fiind ,,cuprins de friguri”, în primul volum.
Trei conflicte majore sunt dezvoltate în primul volum al romanului, care vor avea ca finalitate destrămarea familiei
Moromete. Mai întâi, este vorba despre conflictul dintre Ilie Moromete și cei trei băieți mai mari. Aceștia își disprețuiesc tatăl
pentru că nu este atât de adaptat structurilor capitaliste, cum este vecinul lor, Tudor Bălosu. Ilie este apărătorul unor valori
morale autentice, pentru el pământul rămânând o valoare economică, în vreme ce fiii săi mai mari aderă la ,,valorile” materiale
ale unei lumi rapace și agresive. Mai apoi, conflictul dintre Ilie Moromete și soția sa, Catrina, având în vedere promisiunea
bărbatului că va trece casa și pe numele ei. La puțină vreme după reforma agrară, din cauza foametei, Moromete vânduse un
pogon din lotul soției, promițându-i, în schimb, că va trece casa și pe numele ei, dar nu se ținuse de cuvânt. În volumul al
doilea, situația dintre cei doi degenerează, Catrina îndepărtându-se din ce în ce mai mult de casă, stăpânită de o ură
amenințătoare. Aceasta va pleca de acasă la fiica sa din prima căsătorie, Alboaica, neîmpăcându-se cu Moromete până la
moartea sa. . Conflictul interior pe care îl trăieşte Catrina o scindează între dorinţa de a se întoarce acasă, lângă Moromete şi
lângă Ilinca, şi, în acelaşi timp, de a-şi păstra nealterate seninătatea şi liniştea pe care i le dă apropierea de biserică. La moartea
lui Ilie, Catrina şi Niculae se întâlnesc într-o durere mută, neavând nevoie să-şi comunice sentimentele, pentru că, dintre toate
personajele romanului care gravitează în jurul capului familiei, mama şi fiul l-au cunoscut şi l-au înţeles cel mai bine pe „omul
sucit” care a făcut întotdeauna numai ce i-a dictat conştiinţa. De aceea, numai Catrina şi Niculae îl visează după moarte, într-un
proces de reconciliere tardivă, care îi uneşte pe supravieţuitorii unei familii peste care au trecut toate valurile istoriei.
Conflictul dintre Moromete și sora lui, Maria, se reflectă în gesturile acesteia de a susține cu înverșunare plecarea băieților la
București. Conflictul secundar dintre Ilie și Niculae are la bază dorința arzătoare a copilului de a putea merge la scoală, în
contradicție cu situația financiară a tatălui, în primul volum.
În plan psihologic, conflictele exterioare au o convergență de ordin moral, ilustrativă pentru confruntarea individului
cu istoria. Prin raportare la timpul istoric ale cărui schimbări nu pot fi controlate la nivel individual, se observă cum
protagonistul, Ilie Moromete, ca reprezentant al unui univers rural tradițional, va ajunge să perceapă în mod tragic, raportul
individual cu timpul istoric.
În opinia mea, ,,Moromeții” surprinde dramatic iluzia protagonistului că viața își poate continua cursul în tiparele
tradiționale, în timp ce istoria modifică relațiile de la nivelul vieții de familie și de la nivelul comunității rurale, schimbând
chiar rostul celei mai vechi și numeroase clase, țărănimea.