Moromeții

Construcția personajului
 Introducere
Veritabilă saga a unei familii de țărani, romanul Moromeții (1955, 1967) este, în
același timp, o creație literară în care problematica pământului și a existenței
rurale capătă dimensiuni cu totul noi în raport cu perioada interbelică, devenind
un fel de elegie a existenței arhaice a unei societăți ce se năruie sub tăvălugul
prefacerilor istorice.
Ilie Moromete este personajul principal al romanului Moromeții, având totodată
rolul de reflector în primul volum, completând perspectiva obiectivă a naratorului
cu reflecții subiective. Denumit de critica literară ”cel din urmă țăran", el este
reprezentantul tipic al țărănimii patriarhale, căreia îi este specifică înfrățirea cu
pământul, ale carui roade îi asigură existența de zi cu zi.
Modelul de la care porneşte Marin Preda în construirea personajului aparține
realității, fiind chiar tatăl său, Tudor Călărașu, despre care afirmă că i-a marcat
adânc conştiinta. Dincolo de datele specifice realității propriei familii, autorul
creează un personaj exponențial, cu o mentalitate aparte, întruchipând singurul
țăran cu înclinații filozofice din literatura română.
 Reperul I
Fire contemplativă şi comunicativă, exteriorizându-se, în special, prin ironie, acesta se remarcă prin originalitate şi
inteligență. Spectacolul vieții reprezintă, pentru el, o bucurie imensă, completată de plăcerea permanentă de a
comunica: Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit,
dar pe fața lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva. Discuțiile din poiana lui locan reprezintă o hrană spirituală
indispensabilă unei existențe măcinate de conflicte familiale, dar care are nevoie de a dialoga permanent cu semenii
săi.
Având un profund simț al proprietății, Moromete prețuieşte pământul pe care îl deține, ridicându-l la rangul de simbol
al libertății sale, şi pe care nu vrea să-l înstrăineze. Acesta reprezintă unitate şi echilibru familial, fiind atât o valoare
materială, cât şi una spirituală. Drama destinului său este reprezentată de faptul că, pentru generația tânără, el
reprezintă doar un mijloc de a asigura un venit substanțial. Noua orânduire socială deplasează accentul de pe
valorificarea personală a produselor propriei gospodării pe relațiile comerciale. Moromete se declară un opozant al
relațiilor comerciale, deși este nevoit să le practice, fiind adesea învinuit de fiii mai mari că nu este capabil să se
descurce în afaceri. Fondul sufletesc al personajului nu se poate schimba, chiar dacă se adaptează temporar la
prefacerile sociale.
Reflexivitatea firii sale este evidentă prin exprimarea gândurilor personajului, redate în mod sugestiv printr-un monolog
interior, relevând dezamăgirea tatălui la plecarea fiilor săi mai mari. Capacitatea superioară de a judeca faptele și de
autoanaliză relevă un personaj care se remarcă prin inteligență. Fiind un tată iubitor, nu poate accepta semnele
evidente ale destrămării fără ca acestea să lase urme adânci asupra conştiintei. Retragerea sa, la sfârşitul primului
volum, din prim-planul vieții sociale, exprimă spulberarea iluziei liniștii patriarhale, tristețea amară a celui care a crezut
în cei apropiați, dar care i-au înşelat aşteptările. Deşi, la începutul celui de-al doilea volum, Moromete pare că se
adaptează înnoirilor sociale, jucând rolul unui negustor priceput, necazurile viitoare și psihologia de viață
antimoromețiană a fiului celui mic îl conduc către o retragere definitivă, generată de incapacitatea de a-și afla rostul
într-o lume pe care o dezaprobă în totalitate.
Reperul II
Preocupat permanent de educația copiilor săi, pe care însă îi tratează cu ironie, dar îi deprinde de mici cu munca şi
seriozitatea, Moromete trăieşte realitatea destrămării familiei sale cu neputința de a acționa. Tehnica amânării, specifică
personajului, se dovedeşte distructivă în ceea ce priveşte rezolvarea conflictelor interne, căci familia Moromete se
destramă iremediabil.
Modalitatea predominantă de caracterizare a personajului este cea indirectă, trăsăturile sale reieşind din fapte, vorbe şi
atitudini. Personajul este caracterizat în mod direct de câtre narator astfel: Era cu zece ani mai mare decât Catrina și acum
avea acea vârsta între tinerețe şi bătrânețe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva. În mod
sugestiv şi sintetic, personajul se autocaracterizează la finalul romanului drept un om independent, având capacitatea
superioară de a-şi înțelege propria dramă: Domnule, eu totdeauna am dus o viață independentă!
Caracterizarea indirectă se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, acțiunile, dar și din relațiile cu celelalte personaje.
Moromete este văzut în mai multe ipostaze: ca soț, ca tată și ca om al comunității. Ca soț, e în permanent dialog ironic cu
Catrina, făcând mereu haz de necaz. În schimb, aceasta îl cicălește pentru plăcerea lui de a vorbi: Lovi-o-ar moartea de
vorbă de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă și bei tutun. În același timp, nemulțumirea femeii este mai
profundă, pentru că Ilie nu-și respectă promisiunea de a trece casa și pe numele ei. Moromete se află și în poziția unui
pater familias (tatăl familiei) termen de origine latină ce îl desemenează pe cel care conduce, ia hotărâri și are drepturi
depline în familie.
Totodată, în cercul prietenilor și nu numai este respectat, iar opinia lui valorează mult pentru prietenii săi Cocoșilă și
Dumitru lui Nae, pentru că are un rol important în comunitate. De exemplu, la întâlnirile duminicale din poiana lui Iocan, el
este cel care citește ziarul, pornind discuțiile despre mersul vremurilor: știa să găsească în ziar astfel de lucruri; avea
ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. Dialogul lui Moromete din volumul al doilea cu
personajul imaginar Bâznae este emblematic cu modul de a gândi și de a acționa al personajului: Până în clipa din urmă
omul e dator să țină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine știe ce s-o alege de el. Că tu vii și îmi spui că noi suntem ultimii
țărani de pe lume și că trebuie să dispărem... și de ce crezi tu că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume și că mai degrabă tu ar
trebui să dispari, nu eu?
 Reperul III
Disimularea este una dintre trăsăturile definitorii ale personajului. Scena plății foncierii îl prezintă pe
actorul Moromete, care foloseşte arta teatrală ca formă de protest împotriva impozitelor impuse de
stat. Satistacția sa constă în amânarea plății integrale a unei datorii care i se pare injustă. Această
trăsătură, care denotă firea sucită a eroului, este evidentă şi în dialogul cu vecinul său, Tudor Bălosu. La
întrebarea adresată de acesta lui Moromete, anume dacă vinde salcâmul, i se raspunde printr-o
previziune asupra vremii, care nu are în aparență vreo legătura cu subiectul discuției: Să ții minte că la
noapte o să plouă. În esență, raționamentul moromețian se remarcă prin complexitate. Aşteptarea ploii
reprezintă speranța că recolta va fi îmbelșugată şi, din vânzarea acesteia la un preț bun, familia
Moromete şi-ar putea achita datoriile și nu ar avea nevoie să se înjosească prin vâzarea salcâmului.
(disimularea-tăierea salcâmului)
Astfel, scena cinei este reprezentativă, tatăl fiind cel care stă pe cea mai înaltă poziție, stăpânându-i pe
toți ceilalți cu privirea. În schimb, așezarea băieților mai spre ușă sugerează atitudinea lor și anticipează
ruperea lor de familie. Moromete își iubește copiii, însă își cenzurează gesturile afectuoase. Totuși, îl
apucă emoțiile când fiul său Niculae ia premiul întâi, apoi se îmbolnăvește: prăpăditul de el... când l-am
văzut pe scena aia acolo, mi-a secat inima... că nici nu spune... eu ziceam c-o să-l lase repetent... .
Atunci când află despre intenția băieților de a fugi, iarăși suferă și se transfigurează: fața i se înnegrise și
în câteva minute parcă se subțiase și se ascuțise.
 Concluzie
Așadar, personajul principal al romanului Moromeții reprezintă un tip aparte de
țăran în literatura română, cu o serie de calități care îl fac memorabil.
Dimensiunea tragică a personajului confruntat cu istoria se proiectează pe două
coordonate fundamentale: cel din urmă țăran asistă neputincios la destrămarea
rostului său, a satului tradițional, cu valorile lui, iar tatăl nu poate opri
înstrăinarea propriilor copii și destrămarea familiei. Destinul său este simbolic
pentru lumea pe care o reprezintă.