Caracterizarea lui Ilie Moromete In contextul unei civilizatii traditionale, arhaice, conditia taranului reprezinta una din temele

fundamentale ale literaturii romane. Ioan Slavici, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda sunt scriitorii care ofera reperele unei traditii solide in evolutia prozei romanesti de inspiratie rurala. Romanul Morometii de Marin Preda reconstituie imaginea satului romanesc intr o perioada de criza, de a lungul unui sfert de veac (deceniile IV-VI) si impune o tipologie noua in proza romaneasca. Romanul este format din doua volume publicate in 1955, respectiv 1967. Cele doua volume sunt unitare atat prin tema: deruralizarea, cat si prin viziunea asupra lumii: intrarea in criza a lumii de tip traditional datorita intruziunii capitalismului, in primul volum si prin interventia brutala in universul rural a utopiei comuniste, in al doilea volum. Declinul lumii traditionale e simbolizat de traiectoria personajului central al romanului, Ilie Moromete. Patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea personajului ales Reperele spatio-temporale sunt fixate chiar in incipitul textului: In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al Doilea Razboi Mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari. Finalul primului volum e construit simetric cu incipitul, prin referirea la timp: Timpul nu mai avea rabdare. Intre aceste doua repere are loc o mutatie in psihologia personajelor, explorata in volumul al doilea, care incepe cu o interogatie retorica: In bine sau in rau se transformase Moromete? Un triplu conflict va destrama familia lui Moromete: cel dintre tata si cei trei fii ai sai: Paraschiv, Nila si Achim, izvorat dintr-o modalitate diferita de a intelege lumea si de a i pretui valorile, cel dintre Moromete si Catrina, datorita promisiunii neindeplinite de a trece casa pe numele sotiei, culminand in al doilea volum cu parasirea lui Ilie, odata cu aflarea propunerii facuta de Ilie fiilor lui, la Bucuresti si conflictul dintre Moromete si sora lui, Guica, careia a doua casatorie a fratelui ii starnise ura impotriva lui, pe care o transmite celor trei fii mai mari. Desi secundare, conflictele cu autoritatile sunt simbolice pentru confruntarea dintre cele doua lumi: cea traditionala, a lui Moromete, conditionata de ritmurile cosmice, de recolte si anotimpuri, si cea moderna, a lui Jupuitu si a reprezentantilor bancilor, care se bazeaza pe termene, scandente si date fixe. Perspectiva naratorului obiectiv se completeaza prin aceea a reflectorilor si a informatorilor. In primul volum, perspectiva naratoriala se apropie de cea a lui Moromete, astfel naratorul reda cu o mai mare acuratete ideile si sentimentele personajului. Ca personaj-reflector, punctul sau de vedere asupra evenimentelor completeaza observatiile naratorului omniscient. Prin intermediul stilului indirect liber, framantarile si drama celui din urma taran, cum il numeste Nicolae Manolescu, sunt redate nuantat si precis.

Titlul Morometii aseaza tema familiei in centrul romanului, insa evolutia si criza familiei sunt simbolice pentru transformarile din satul romanesc al vremii. O alta tema este criza comunicarii, absenta unei comunicari reale intre Ilie Moromete si familia sa. Tema timpului viclean, nerabdator (timpul nu mai avea rabdare), relatia dintre individ si istorie nuanteaza tema sociala. Criticul Eugen Simion considera drept tema centrala libertatea morala in lupta cu facilitatile istoriei. Prezentarea statutului social, psihologic, moral etc al personajului ales, prin raportare la conflictul/conflictele textului narativ studiat Marin Preda pleaca in construirea personajului Ilie Moromete de la tatal sau, Tudor Calarasu, modelul sau literar, precum afirma autorul in volumul Imposibila intoarcere: Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creatie preexistenta, care mi a fermecat nu numai copilaria, ci si maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat in realitate, a fost tatal meu. Acest sentiment a ramas stabil si profund pentru toata viata. Psihologic, Ilie Moromete este un personaj atipic pentru literatura de inspiratie rurala: un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent, ironic, un taran-filosof, care nu mai este preocupat doar de dimensiunea materiala a existentei, precum Ion din romanul lui Liviu Rebreanu, ci si de coordonata spirituala: libertatea individului de a se raporta reflexiv la lume. Personaj exponential, Ilie Moromete reprezinta conceptia traditionala fata de pamant si de familie. Este personaj principal si personaj-reflector in primul volum al romanului, reprezentand o noua tipologie de inspiratie rurala tipul taranului reflexiv, contemplativ. Personajul e caracterizat in mod direct de narator in debutul capitolului al X-lea din primul volum: Era cu 10 ani mai mare decat Catrina (contingent 911, facuse razboiul) si acum avea acea varsta intre tinerete si batranete cand numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva. Autocaracterizarea realizata in finalul volumului al doilea scoate in evidenta libertatea individului in ciuda constrangerilor istoriei: Domnule [...] eu totdeanuna am dus o viata independenta. Personajul e portretizat in miscare, prin tehnica acumularii detaliilor. Obiectivitatea observatiei (prezentarea comportamentului, gestica si mimica) este dublata de finetea analizei interioare, de prezentarea jocului, gandurilor lui Moromete. Caracterizarea indirecta evidentiaza trasaturile lui Moromete si se desprinde din gesturile, faptele, vorbele, gandurile personajului, dar si din relatiile cu celelalte personaje. Initial, Ilie Moromete e un invingator, om cu prieteni pentru care opinia lui conteaza, respectat de membrii comunitatii, fara de care nu se pot incepe duminica dimineata discutiile despre politica. Este sfatos, ii place sa discute, iar acest lucru o

deranjeaza pe Catrina, care se revolta adesea: Lovi-o-ar moartea de vorba de care nu te mai saturi, Ilie! Toata ziua stai de vorba si bei tutun. Statutul social al personajului este cel al taranului mijlocas din satul romanesc interbelic, dar mai ales al unui pater familias autoritar din familia traditionala: este asezat deasupra tuturor la masa, isi trezeste copiii dimineata si le impune ritmul de munca si sarcinile zilnice, ia decizii majore, jocul mintii sale fiind prea complicat pentru ceilalti. Tacticile lui sunt ironia si disimularea. Prima e folosita ofensiv, ca in scena cinei, cand Moromete o sfatuieste pe Catrina, suparata ca au ramas fara branza din cauza cainelui, sa ii dea apa cainelui, ca poate ii este sete dupa branza mancata. A doua tactica e folosita defensiv, ca in discutiile lui Moromete cu Balosu despre vanzarea salcamului sau in dialogul cu Jupuitu, venit dupa taxe. Moromete creeaza diversiuni, se preface ca nu aude intrebarile celuilalt, discuta despre altceva pentru a castiga timp si pentru a submina autoritatea celor care vor ceva de la el: bani sau bunuri. Tehnica amanarii este un alt concept al filosofiei de viata a lui Moromete, el incercand sa taraganeze orice decizie sau atitudine care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este magistral construita de narator, atmosfera, tensiunea, iritarea celorlalti fiind inadins provocata de Moromete pentru a se razbuna pe cei care nu intelegeau greutatile bietului taran. Spirit contemplativ, inteligent si ironic, Moromete priveste existenta cu detasare, ca pe un miracol de contemplat, pentru ca isi da seama ca insul care e numai activ isi consuma viata si nu intelege nimic din ea, pentru ca devine robul actiunii. De pe stanoaga podistei sau de pe prispa casei, Moromete priveste lumea cu un ochi patrunzator; in intamplarile cele mai simple, el descopera ceva deosebit, o lumina care pentru ceilalti nu se aprinde. In scena povestirii calatoriei la munte cu Balosu, naratorul noteaza faptul ca tatal avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scapau, pe care ei nu le vedeau. Spre deosebire de taranul lui Rebreanu, dornic de a dobandi pamantul care inseamna demnitate sociala si umana, Moromete trebuie doar sa l pastreze. Pamantul ii da posibilitatea de a fi independent si libertatea de a se gandi si la altceva in afara de beneficiile zilei de maine. Lui Moromete nu i place negustoria, iar in bani vede adversarii iluziei ca poate pastra modul traditional de viata, fundamentat pe munca pamantului familiei. Faptul ca ceilalti - in special copiii - nu il inteleg pe Moromete se datoreaza lipsei de comunicare dintre membrii familiei: desi tatal incearca sa le imprime cultul pamantului si al muncii, pedagogia ironiei si a distantei e responsabila de acest deficit de comunicare, vizibil in special in scena in care Moromete merge la serbarea de sfarsit de an scolar si e surprins sa afle ca Niculae e premiant, iar criza de friguri a mezinului e intampinata cu gesturi nesigure ce tradeaza emotia tatalui. Lipsa comunicarii genereaza si conflictul dintre tata si fii, din iluzia ca pot trai independent de acesta. Destramarea familiei duce insa la prabusirea morala a tatalui.

Modoficarea vietii interioare este marcata de schimbarea glasului, care devine tulbure si insingurat. Momentul culminant al crizei personajului este meditatia de la hotarul lotului de pamant, ce poate fi comparat cu gestul personajului lui Rebreanu, care saruta pamantul. In confruntarea finala cu fii cei mari, stapanirea de sine este arma lui Moromete, care spera pana in ultima clipa ca isi poate determina copiii sa revina pe calea cea buna. Necazurile, dezamagirile, tradarea copiilor il coplesesc pe Moromete, dovedind ca intr-adevar numai nenorocirile mari pot schimba firea puternica a lui Moromete: el se instraineaza, devine indepartat si nepasator, se retrage in sine. Din Ilie Moromete nu mai ramasese decat capul lui de huma arsa, facut odata de Din Vasilescu si care acum privea insingurat de pe polita fierariei lui Iocan la adunarile care inca mai aveau loc in poiana. In volumul al doilea, personajul intra intr-un con de umbra: isi pierde prestigiul de altadata, autoritatea in sat i se submineaza, familia nu-l mai asculta, vechii prieteni au murit sau l-au parasit. Niculaie surprindecel mai bine schimbarea tatalui: il vezi cum ii ia alutl vorba din gura fara niciun respect si el lasa fruntea in jos si nu mai zice nimic. De ce? Aici s-a intamplat ceva si nimeni n-o sa stie vreodata ce-a fost cu el, poate doar mama, dar eu nu cred!. In ciuda transformarilor sociale la care asista, Ilie Moromete nu accepta ideea ca rostul lui in lume a fost gresit si ca taranul trebuie sa dispara. In monologul de la sira de paie, adresat unui oarecare taran din sat, adeptul ideologiei socialiste, Baznae, el compara cele doua ordini ale lumii, cea veche si cea noua, de pe pozitia celui din urma taran, reprezentant al unui cod etic si al unei filosofii condamnate la disparitie de timpul implacabil: pana in clipa din urma, omul e dator sa tina la rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el!. Atitudea personajului este critica fata de noua societate, care se intemeiaza pe anularea unei clase sociale, taranimea, adica pe distrugerea unei civilizatii de tip patriarhal. Moartea lui Moromete in finalul romanului simbolizeaza stingerea unei lumi. Ultima replica a personajului, exprima libertatea morala: Domnule...eu intotdeauna am dus o viata independenta. Exprimarea unui punct de vedere argumentat despre modul in care se reflecta o idee sau tema textului narativ in constructia personajului principal In opinia mea, personajul central al romanului Morometii, Ilie Moromete, simbolizeaza criza dintre generatii, dar si declinul satului romanesc. In primul rand, Moromete sintetizeaza trasaturile dominante ale unei clase:perceptia timpului ciclic, relaxarea, caracterul meditativ, ironia, disimularea, placerea vorbei. Prin acestea, Moromete e un personaj exponential, a carui criza semnifica destinul satului romanesc in decenille IV-VI ale secolului trecut. In al doilea rand, Moromete e singurul locuitor al lumii sale, dupa cum reiese din relatiile cu membrii familiei sale, deja adaptati noii lumi si care resping principiile de viata paterne. Lumea din sat se schimba totodata, locul partenerilor de dialog ai lui Moromete e luat de necunoscuti prinsi in ritmul trepidant al existentei moderne,

care nu mai au rabdare si timp de a pune placere in ceea ce fac. Tradarea copiilor lui Moromete este, de fapt, o tradare a lumii si a timpului, care invadeaza tipul de existenta contemplativ al lui Moromete. In concluzie, romanul Morometii creeaza, prin personajul central Ilie Moromete, imaginea unei lumi in disolutie si a unui stil de viata pierdut in favoarea celui modern: ilimitarea spatiala si temporala, jocul, amanarea, placerea vorbei si a muncii sunt inlocuite de timpul invaziv, de rapiditate, profit, haos, accidente si lipsa de comunicare. Moromete este, din acest punct de vedere, cel din urma taran, cel din urma inadaptat, care refuza sa creada ca oamenii pot fi fericiti intr-un loc unde nu cunosc pe nimeni, intr-un loc fara traditie, fara radacini.