Caracterizarea personajului principal din romanul „Moromeții” de Marin Preda

Personajul principal din roman și cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda, Ilie
Moromete, îl are ca model pe Tudor Călărașu, tatăl scriitorului, după cum mărturisește acesta
in volumul „Imposibila întoarcere”: „Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creație preexistentă,
care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci și maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a
existat în realitate, a fost tatăl meu”.

Personajul Ilie Moromete reprezintă un tip de țăran aparte în literatura română: un spirit
reflexiv, contemplativ, inteligent, ironic, din acest motiv fiind numit de critica literară „țăran-
filozof”. Personaj exponențial, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, „cel din urmă țăran”
(N. Manolescu) reprezintă concepția tradițională față de pământ și de familie. Criza satului
arhaic se reflectă în conștiința acestui personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile ale
istoriei, cu timpul nerăbdător.

Mai multe conflicte vor marca evoluția personajului. Mai întâi, dezacordul cu cei trei fii din
prima căsătorie: Paraschiv, Nilă și Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a întelege lumea.
Conflictul cu soția sa, Catrina, pentru pogonul de pământ, aduce ruptura definitivă dintre cei
doi. Un alt conflict este cu sora sa, Maria (Guica), pentru că s-a recăsătorit, spulberându-i femeii
speranțele de a avea o bătrânețe asigurată.

Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie Moromete și fiul lui cel mic, Niculae, fiind cauzat
de dorința fiului de a studia. În volumul al doilea, acest conflict trece pe primul loc, pentru că
tatăl și fiul reprezintă două mentalități diferite.

Personajul este caracterizat în mod direct de narator: „Era cu zece ani mai mare decât Catrina și
acum avea acea vârstă între tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai
pot schimba firea cuiva”.

Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al doilea scoate în evidență libertatea

individului, în ciuda constrângerilor istoriei: „Domnule, eu întotdeauna am dus o viață
independentă”.

Personajul este portretizat în mișcare, prin acumularea detaliilor. Comportamentul, vorbirea,

gestica și mimica sunt dublate de finețea analizei interioare, de prezentarea jocului gândurilor
lui Moromete. Caracterizarea indirectă evidențiază trăsăturile personajului.

Ilie Moromete este un om respectat în sat, are prieteni, pe Cocoșilă și Dumitru lui Nae, pentru
care opinia lui contează. Discuțiile despre politică, în poiana lui Iocan, nu încep decât în
prezența lui, pentru că el este cel care citește ziarele și interpretează evenimentele. Moromete
este sfătos, îi place să discute, iar acest lucru o deranjează pe Catrina, care se revoltă adesea:
„Lovi-o-ar moartea de vorbă de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua stai de vorbă și bei tutun”.

Disimularea este trăsătura lui esențială. Semnificativă în acest sens este comedia pe care o
joacă în fața agenților fiscali, care-i stricaseră plăcuta discuție de duminică.

Ironia, puterea de a face haz de necaz, reprezintă o altă trăsătură esențială a lui Ilie Moromete.
Lui Niculae care întârzia să vină la masă îi spune la un moment dat: „Te duseși să te odihnești că
până acum stătuși!”. Lui Nilă i se adresează la fel de sarcastic, atunci când acesta îl întreabă de
ce taie salcâmul: „Ca să se mire proștii”.

Spirit contemplativ, inteligent și ironic, Moromete privește existența cu detașare, ca pe un

miracol de contemplat. De pe prispa casei, Moromete privește lumea cu un ochi pătrunzător; în
întâplările cele mai simple el descoperă ceva deosebit, o notă veselă, o lumină care pentru
ceilalți nu se aprinde. „Tatăl - notează naratorul – avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor
le scăpau, pe care ei nu le vedeau”.

Atitudinea față de pământ și aceea față de bani este legată de acest dar al contemplației. Spre
deosebire de țăranul lui Rebreanu, dornic de a dobândi pământ, Moromete dorește doar să-l
păstreze. Lui Moromete nu-i place negustoria, iar în bani vede doar modul tradițional de viață,
fundamentat pe munca pământului. De aici și conflictul cu fiii mari, care cred că tatăl nu face
nimic, îsi pierde timpul stând de vorbă cu prietenii.

Moromete trăiește drama lipsei de comunicare cu familia sa. El are iluzia că poate comunica cu
familia sa, că nevasta și copiii îl înțeleg, că gesturile și frământările lui își găsesc ecou în sufletul
lor, că nu trebuie să le dea explicații spre a nu-și știrbi autoritatea. Deși își iubește copiii și le
vrea binele, își cenzurează orice manifestare față de ei. Ilustrativă, în acest sens, este scena
serbării școlare la care Niculae ia premiul întâi, deși tatăl, neinformat, se aștepta să rămână
repetent. Stinghereala copilului, criza de figuri care îl cuprinde când încerca să spună o poezie,
toate acestea îi produc lui Moromete o emoție puternică, iar gesturile de mângâiere sunt
schițate cu multă stângăcie.

Drama pe care o trăiește Moromete este de ordin moral. Durerea lui vine dintr-un simț al
paternității rănite.