MOROMEŢII

de Marin Preda

Moromeţii este un roman realist obiectiv, apărut în perioada postbelică, respectiv, în 1955, primul volum.
La distanţă de doisprezece ani, în 1967, apare cel de-al doilea volum, diferit ca problematică şi stil de primul. Din
punct de vedere tematic, romanul se înscrie în tradiţia lui Ion de L. Rebreanu, întrucât prozatorul abordează
problematica lumii rurale, având ca obiect satul din Câmpia Dunării cu câţiva ani înaintea celui de-al Doilea
Război Mondial (primul volum) şi acelaşi sat, după război, într-un moment de schimbări dramatice ale vieții rurale,
dar și ale mentalității; apar colectivizarea, „transformarea socialistă a agriculturii”(vol. al II-lea). Critica literară a
încadrat Moromeţii în formula „realismului psihologic” (Eugen Simion).
Ca formulă estetică, proza lui Marin Preda se încadrează în realismul postbelic (neorealism) și marchează
sfârșitul romanului doric (denumire dată de Nicolae Manolescu în ”Arca lui Noe” romanului tradițional).
”Moromeții” este un roman realist de factură psihologică prin prezentarea în mod veridic a vieții sociale
dintr-un sat de câmpie, raportate la cazul particular al destrămării unei familii, dar care se extinde la prezentarea
întregii colectivități (destinul țăranului român). O altă trăsătură a romanului realist este faptul că relația dintre
realitate și ficțiune este una foarte strânsă, reprezentată fiind de crearea eroului central după un model (Ilie
Moromete având drept model chiar pe tatăl scriitorului, Tudor Călărașu), personajele fiind tipice, aflate în
situații tipice (tipul tăranului tradiționalist, aflat în mediul lui de viață – satul câmpenesc), dar și reperele spațiale
exterioare, anume satul natal al lui Preda, Siliștea-Gumești, din județul Teleorman, apărând astfel toponime
reperabile pe hartă, fapt ce accentuează caracterul veridic al operei.
Titlul ”Moromeții” așază tema familiei în centrul romanului, însă evoluția și criza familie sunt simbolice
pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii este și ”un roman al deruralizării
satului” (Nicolae Manolescu), o frescă a vieții rurale dinainte și de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Semantic vorbind, titlul trimite la ideea de stafie, moroi, sugerând ceea ce avea să ajungă Ilie Moromete în urma
pierderii pământului și a băieților, fiind de nerecunoscut, dar are și sensul de ”om leneș”, simbolizându-i pe cei trei
fii, care voiau să fugă cu munca tatălui și să nu se mai întoarcă pentru a lucra pământul, căutând o viață mai ușoară.
În ceea ce priveşte structura şi compoziţia romanului, acesta se caracterizează prin fenomenul simetriei
incipit – final, specific prozei realiste. Volumul I începe cu o frază despre timp, anunţând că, în satul din Câmpia
Dunării, cu câţiva ani înainte de război, timpul părea că are „nesfârşită răbdare” cu oamenii, pentru că viaţa se
scurgea aici fără conflicte mari. Satul nu simte presiunea istoriei. Incipitul prezintă familia Moromeţilor tocmai
întoarsă de la câmp, sâmbătă seara. Membrii familiei se „risipesc” grăbit şi simbolic: cei trei băieţi din prima
căsătorie ai ţăranului, Paraschiv, Nilă şi Achim, se retrag să se odihnească; fetele, Tita şi Ilinca, pleacă la gârlă să
se scalde; Ilie Moromete rămâne, tot în mod simbolic, singur în mijlocul bătăturii; Catrina Moromete pregăteşte
cina, ajutată de Niculae, băiatul cel mic. Familia se adună în curând în jurul mesei, sub autoritatea tatălui.
Referitor la perspectiva narativă, apar elemente ale romanului tradițional care se îmbină cu cele ale
romanului modern. Astfel, perspectiva narativă este obiectivă și aparține naratorului neimplicat, care relatează la
persoana a treia, aceasta fiind asociată cu perspectiva personajelor-reflector, Ilie Moromete, în primul volum, și
Niculae, fiul acestuia, în volumul al doilea, dar și cu cea a personajelor-martor (informatorilor, precum:
Parizianu, care relatează vizita lui Moromete la băieți, la București), care aduc lămuriri suplimentare despre ceea ce
se petrece dincolo de prim-planul acțiunii. Perspectiva subiectivă o dublează pe cea a naratorului,
diminuându-i obiectivitatea. Diminuarea omniscienței se face și prin apariția comentariului conjectural
(*Întemeiat pe conjecturi, pe aparențe sau pe supoziții; neîntemeiat), acel verb reflexiv impersonal „se pare” (din
incipit: ”se pare că timpul avea nesfârșită răbdare cu oamenii...”), care tradează nesiguranța naratorului auctorial.
Subiectul nu este conceput epic, ci mai degrabă scenic, având în prim plan familia numeroasă a
Moromeților. Pot fi identificate în roman numerose „scene”: cina familiei, tăierea salcâmului, discuţiile politice
ale bărbaţilor în poiana fierăriei lui Iocan, secerişul, Moromete pe „piatra albă de hotar”, confruntarea dintre
tată şi cei doi fii (în volumul I ); scena ploii (în vol. al II-lea). Acţiunea primului volum se desfăşoară într-un
interval de trei luni, de la începutul verii, când ţăranii termină de săpat porumbul şi se pregătesc de seceriş,
până toamna, la începutul anului şcolar. Sunt urmărite evenimente din familia Moromeţilor, dar şi evenimente
de pe scena satului. Familia este una numeroasă, cu două rânduri de copii, şi se confruntă cu mari dificultăţi

1
economice: fonciirea este neplătită de ani de zile, în toamnă trebuie plătite ratele la bancă, Niculae termină şcoala
primară şi vrea să continue studiile la oraş.
De asemenea, în familie există conflicte mocnite, care figurează şi drept conflicte ale romanului: cei trei fii
din prima căsătorie ai lui Moromete îşi urăsc mama vitregă, fraţii şi chiar tatăl, se consideră nedreptăţiţi şi pun la
cale ruperea de familie şi împărţirea averii. Ei fuseseră învăţaţi de mici de Guica, mătuşa lor, sora lui Moromete, că
mama vitregă şi fetele, cu acordul tatălui, „fură” munca lor. Un conflict secundar se stabileşte între cei doi soţi.
Catrina vânduse un pogon din pământul ei într-o vreme de foamete, când erau cei trei mici, iar Moromete îi
promisese că va trece casa pe numele ei, spre a elimina pericolul de a fi dată afară din casă mai târziu. Bărbatul
amânase însă acest lucru, iar acum o lua mereu în râs, spunându-i că n-o să moară el înaintea ei – era totuşi cu zece
ani mai în vârstă decât ea. Conflictul mare al cărţii se stabileşte însă între răbdarea aparentă a timpului şi
„presiunea istoriei” care se face simţită în vara în care se petrece acţiunea romanului. Satul pare că trăieşte liniştit.
Pe parcursul verii lucrurile se precipită şi presiunea istoriei se face simţită. Mica gospodărie rurală intră în stare de
criză. Datoriile nu mai pot fi amânate, iar Moromete este nevoit să vândă din pământul familiei, lucrul cel mai
dureros pentru ţăran. Nici în familie lucrurile nu mai pot fi ţinute sub control.
Tema romanului o constituie viaţa satului de câmpie, condiţia ţăranului , dar și ”libertatea individului
în raport cu fatalitățile istoriei” (Eugen Simion). Marin Preda aduce o nouă viziune asupra ţăranului şi a satului.
Ilie Moromete a fost considerat de criticii literari o „descoperire literară”. Pentru acest tip de ţăran, pământul nu
mai este un scop, precum pentru Ion al lui Liviu Rebreanu, ci un mijloc de existenţă. Loturile îi dau lui Moromete
siguranţa unei vieţi liniştite. Scopul lui este să păstreze pământul întreg, să-l lase fiilor moştenire. De asemenea,
satul nu este ierarhizat pe criteriul averii, ca la Rebreanu. Dacă în scena horei din Ion, în prim-plan se afla un
chiabur „cu burta umflată”, iar „pe margine”, umil, Alexandru Glanetaşu, „ca un câine la uşa bucătăriei”, în poiana
fierăriei lui Iocan, în prim-plan se află ţăranii inteligenţi, Moromete şi prietenii lui. Atunci când i se acordă atenţie
unuia dintre cei care stăteau „pe margine”, omul roşeşte de plăcere şi are în privire sfială şi recunoştinţă. O altă
temă importantă în roman este familia prezentată într-un proces de disoluţie în primul volum, dar reunită în altă
formă, în volumul al doilea. O atenţie deosebită este acordată temei timpului, un timp viclean, a cărui răbdare este
iluzorie.
O scenă reprezentativă este scena cinei din incipit în care se prezintă familia hibridă a Moromeților, în
care conflictele mocnite sunt ţinute sub control de un tată autoritar. La masă, cei trei fii stau spre partea din afară a
tindei, de parcă ar fi gata în fiecare moment să se ridice şi să plece (detaliu semnificativ, care anticipează plecarea
lor), în timp ce Catrina, întoarsă spre vatră (centru simbolic al unității familiei), îi are pe lângă ea pe ai ei, „copiii
făcuţi cu Moromete”: Tita, Ilinca şi Niculae, care par să aibă nevoie de ocrotirea mamei. Legea nescisă a
superiorității și autorității paterne este respectată prin locul privilegiat pe care îl ocupă la masă liderul familiei:
”Moromete parcă stătea deasupra tuturor”, ”el stăpânea cu privirea pe fiecare”. În această scenă se prefigurează și
conflictul pe care îl are Moromete cu ceilalți membri (cu soția sa, Catrina, cu cei trei fii, Nilă, Achim și Paraschiv,
și cu Niculae), precum și tema crizei comunicării, ilustrate prin absența unei comunicări reale între protagonist și
familia sa.
O altă secvență ilustrativă este tăierea salcâmului, având o valoare simbolică. Ilie Moromete este nevoit
să taie salcâmul și să-l vândă lui Tudor Bălosu pentru a achita o parte din datoriile familiei, fără a vinde pământ sau
oi. De aceea, răspunsul lui Moromete la întrebarea lui Nilă, care vrea să știe de ce taie salcâmul, pare îndreptățit:
”Ca să se mire proștii!”. Tăierea salcâmului, care are loc duminică în zori, pe fondul bocetelor femeilor care își
plâng motții în cimitir, prefigurează destrămarea familiei, prăbușirea satului tradițional, risipirea iluziilor lui
Moromete: ”...grădina, caii, Moromete însuși arătau bicisnici.” (BECÍSNIC, -Ă, becisnici, -ce, adj., s.
m. și f. (Pop.) 1. (Om) vrednic de compătimire, lipsit de personalitate, de inteligență și de energie; ticăit 2. 2. (Om)
debil, slăbănog, neputincios, bolnăvicios.) Odată distrus arborele sacru, ”axis mundi”, ce stă de veghe la ordinea
lumii, a microcosmosului rural și familial, haosul se intalează treptat, iar lumea Moromeților se desacralizează.
Salcâmul este un arbore cu autoritate în sudul țării, critica literară considerându-l „dublul vegetal” al lui Ilie
Moromete.

2
 Constructia personajului:
Ilie Moromete este protagonistul primului volum al romanului, personaj eponim, construit în manieră
realistă, ilustrând tipul ţăranului din Câmpia Dunării, cu câţiva ani înainte de al Doilea Război Mondial, este
un personaj polarizant și exponențial. Din punct de vedere social, Moromete este capul unei familii numeroase,
cu două rânduri de copii, din cele două căsătorii ale ţăranului. Acesta este stăpân pe două loturi de pământ, unul al
lui (fusese împroprietărit ca participant la Primul Război Mondial) şi altul al celei de-a doua soţii, Catrina.
Moromete este autoritar şi menține echilibrul fragil al familiei, tulburat de conflictul cu fiii din prima căsătorie,
Paraschiv, Nilă şi Achim, pe de o parte, şi cu restul familiei, pe de altă parte. În mod simbolic, ţăranul este
prezentat în scena cinei stând la masă pe pragul celei de-a doua odăi, parcă deasupra tuturor şi stăpânind cu privirea
pe fiecare. Moromete intervine prompt şi aplanează conflictele cu fermitate. Autoritatea tatălui se erodează. Fiii n-o
mai recunosc, uneltesc împotriva părintelui, se răzvrătesc şi fug de acasă cu o parte din averea familiei. Ilie
Moromete este pentru momentul apariţiei romanului, 1955, un nou tip de ţăran pentru proza românească. Este un
ţăran inteligent, cu o viaţă interioară bogată, cu un fin simţ al umorului şi al ironiei. O trăsătură fundamentală
a lui Ilie Moromnete este duplicitatea, capacitatea de disimulare. Dialogul convențional pe care îl construiește cu
interlocutorii, vorbirea în paralel sunt două modalități prin care se realizează disimularea. Portretul fizic al
personajului este sumar, realizat prin carcterizare directă de către narator, care îl prezintă ca fiind cu zece ani mai
în vârstă decât Catrina, un bărbat între tinereţe şi bătrâneţe, „când numai nenorociri mari sau bucurii mari mai pot
schimba firea cuiva”. Trăsăturile feţei sunt enunţate prin intermediului capului de lut modelat de către Din
Vasilescu: faţa trasă, fruntea boltită, nasul drept şi scurt. Portretul moral este, în schimb, detaliat, complex,
realizat prin caracterizare directă şi indirectă. Naratorul afirmă că Ilie Moromete avea „ciudatul dar de a vedea
dincolo de lucruri”. Ţăranul proiectează asupra lumii frumuseţea din sufletul lui. Cei din jur nu-l înţeleg, ei nu văd
ceea ce vede el. În primul volum, Moromete este prizonierul iluziei că timpul e răbdător cu oamenii. El crede că
datoriile pot fi amânate la nesfârşit sau măcar ignorate. Deşi inteligent, nu înţelege cum statul are nevoie de banii
unui biet ţăran. Este surprins de evenimente: impozitele trebuie achitate, fiii l-au trădat şi l-au furat. Întâmplările
dramatice pe care le trăieşte cu trei ani înainte de război îl modifică pe Moromete, îi schimbă statutul psihologic:
îl tulbură şi îi aduc în suflet însingurarea şi tăcerea, pe care le va păstra şi dincolo de moarte. În volumul al II-lea,
Moromete trăieşte o nouă dramă a autoiluzionării. Rămas fără pământ şi fără vite, Moromete se descoperă
„ultimul ţăran”, cu rostul epuizat pe scena istoriei, dar moare cu iluzia că „a dus întotdeauna o viaţă independentă”
şi că rostul lui este cel mai bun şi trebuie apărat până în ultima clipă.

Relaţiile dintre două personaje.

În ce privește statutul social al personajului, Niculae este cel de-al treilea copil al lui Ilie Moromete şi al
Catrinei. Este prezentat la începutul romanului ca fiind un băiat de doisprezece ani, terminând şcoala primară şi
intenţionând să continue studiile, neavând aptitudini pentru muncă. Locul lui în familie este neglijabil. Moral,
Niculae este un băiat sensibil, care plânge de câte ori i se adresează o replică ironică, mai ales când vine din partea
tatălui său. Moromete nu pare interesat de soarta mezinului, pentru el copilul fiind doar o persoană care trebuie
trimisă cu oile.
O secvență ilustrativă pentru relația dintre Nicolae și Moromete este cea în care Nicolae este trimis să
pască oile, nu este lăsat să frecventeze şcoala și nu i se cumpără manuale. Învăţătorul îl cheamă totuşi la examenul
de sfârşit de an şi îl clasează primul. Este bolnav de friguri, dar acest lucru nu îngrijorează pe nimeni. I se
pregăteşte cămaşa de moarte. Face o criză de friguri chiar la serbarea de premiere. Tatăl are vagi remuşcări.
Așadar, relaţia lui Moromete cu fiul cel mic este aproape conflictuală. Ţăranul nu preţuieşte şcoala, învăţătura.
”Studiile” lui Niculae devin ţinta ironiei lui Moromete.
O altă scenă care surprinde relația tată-fiu este aceea în care cei doi stau pe prispă, Niculae cu o carte, iar
Moromete, tăcut, se gândește la mezinul său. La un moment dat, tatăl își întreabă fiul dacă vrea să-și continue
studiile, ceea ce îl face pe copil să creadă că visul i se va împlini. Moromete îi raăspunde, însă, cu duioșie, dar și cu
gravitate, că nu are această posibilitate. Scena dezvăluie faptul că tatăl își dorește să-i îndeplineasca dorința, că îl
frământa ideea, chiar dacă nu era pentru el o prioritate. În cele din urmă, va vinde o parte din pământ și, cu banii
obținuți, va plăti taxele de internat pentru Niculae. Romanul ”Moromeții” surprinde dramatica iluzie a
protagonistului că viața își poate continua cursul în tiparele tradiționale, în timp ce istoria modifică relațiile de

3
 la nivelul vieții de familie și de la nivelul comunității rurale, schimbând chiar rostul celei mai vechi și numeroase
clase, țărănimea. Viziunea despre lume se conturează în roman mai ales prin perspectiva personajului Ilie
Moromete asupra vieții și a întâmplărilor, personaj principal și reflector al evenimentelor prezentate. Dacă la
început lumea este receptată de protagonist ca o imensă scenă pentru spectacolul vieții, ea se întunecă treptat.
Plecarea fiilor la București e vazută ca o catastrofă, iar timpul și lumea în care traiește se transformă într-o capcană.
Așadar, viziunea asupra lumii devine sumbră, aproape apocaliptică. În volumul al doilea, a cărui acțiune se
petrece în „obsedantul deceniu”, în timpul colectivizării, Moromete intră într-un con de umbră și întreaga sa
personalitate stă sub semnul tragismului. „Ultimul țăran”, cum îl numește Nicolae, devine simbolul unei lumi pe
cale de dispariție.
Așadar, ”Moromeții” este un roman al deruralizării satului, încadrându-se cu o viziune aparte în
tematica rurală prin condiția țăranului în istorie, aflat la conflueța dintre două epoci: cea dinainte și cea de după
al Doilea Război Mondial. Criza ordinii sociale se reflectă în criza valorilor morale, în criza unei familii, în criza
comunicării.

Incadrarea romanului:
 roman contemporan/postbelic
 roman obiectiv/naratiune heterodiegetica –III sg
 apartine realismului psihologic
 roman al satului, al taranului
 diminuarea omniscientei prin aparitia comentariului conjectural, acel verb reflexiv impersonal „se pare”,
care tradeaza nesiguranta naratorului auctorial
 aparitia reflectorilor
 „ramas singur in mijlocul bataturii” – imagine emblematica pentru destinul personajului - anticiparea si
previzibilitatea romanului realist.
 convocarea personajelor sub un anumit pretext – trasatura a prozei realiste
 stilul indirect-liber – modalitate de expunere prin care gandurile personajului sunt prezentate la pers a II-a
de catre narator (a nu se confunda cu monologul interior, cand gandurile sunt redate la pers I de catre
narator.
Trasaturi ale prozei realiste – tehnici narative

 Simetria incipitului cu finalul

o incipit = o formula de inceput a unei opere literare, usor de memorat; reprezinta uvertura operei
o Rolul incipitului:
- fixeaza cronotopul prin incadrare spatio-temporala exacta
- contureaza atmosfera specifica
- include elemente cu valoare simbolica, premonitorie
- ofera iluzia verosimilitatii lumii ficitionale
- anticiparea si previzibilitatea evenimentelor
- convocarea personajelor sub un anumit pretext (Ion – Hora, Morometii – cina), pt a contura intriga si conflictele
 Constructie narativa cu final inchis (de obicei prin moartea protagonistului)
 Toate romanele realiste sunt romanele unor esecuri existentiale
 Personaje tipice in imprejurari tipice
 Caracter monografic, de fresca a unei societati
 Actiune prezentata cronologic, prin inlantuire sau alternanta
 Obiectivitate, omniscienta si perspectiva auctoriala
 Sobrietatea stilului, in perfecta concordanta cu realitatea prezentata
 Tipul de focalizare specific este focalizarea zero, ce ofera o viziune de ansamblu asupra lumii fictionale
prin bogatia informatiilor
 Preocuparea pt observatia sociala si pentru valori economice
4