Tema şi viziunea despre lume/ Particularităţi de structură, compoziţie şi

limbaj...în basmul cult “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

Ion Creanga face parte dintre clasicii limbii romane, alaturi de Mihai
Eminescu, Ioan Slavici si I. L. Caragiale. Este autor canonic si cel mai mare
povestitor al lb ro.
Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin
promovarea unei literaturi autentice, care să înlocuiască "formele fără fond",
aspect evidenţiat de scrierile celor patru mari clasici.
Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion Creangă
intitulată “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult (detașându-se de cel
popular prin : individualizarea personajelor prin limbaj, îmbinarea armonioasă a
modurilor de expunere și originalitatea limbajului, a povestitorului
humuleștean), specie a genului epic în proză, pluriepisodică, în care personajele
reale sau fantastice sunt purtătoare de valori simbolice, iar lupta dintre bine şi
rău se finalizează de obicei cu victoria binelui. În “Estetica basmului“, criticul
literar George Călinescu defineşte basmul ca “un gen vast, depăşind cu mult
romanul, fiind mitologie, etică, ştiinţă, observaţie morală “. Ceea ce se remarcă
mai presus de orice la basmele lui Creangă este realismul caracteristic acestora,
fapt susţinut şi de Nicolae Manolescu în lucrarea “Lecturi infidele“, care
menţionează că ele “nu sunt rescrise, împodobite, alterate în structura lor“,
reflectând realitatea imediată. Acestuia i se adaugă planul miraculos,
extraordinar, cele două coordonate (real - ireal) împletindu-se astfel într-o formă
inovativă, conferind o viziune epică originală.
Având ca sursă de inspiraţie basmul popular, autorul ilustrează mituri străvechi
universale, dar mai ales autohtone, înglobând în textul de faţă toată “filosofia
noastră populară“ (Pompiliu Constantinescu – “Scrieri“). Motivele identificabile
sunt specifice mitologiei, precum cel al superiorităţii mezinului, al călătoriei şi al
probelor inițiatice.
Titlul basmului este un element paratextual care anunță tema prezentând
caracterul fictiv, nerealist al întâmplărilor prin substantivul ,,povestea”, dar și
numele protagonistului de-a lungul propriei formări. De asemenea, numele
,,HarapAlb” reprezintă un oximoron: substantivul comun ,,harap” reprezintă
o persoană cu pielea și părul negre, reflectând condiția de slugă, încontradicție
cu epitetul cromatic ,,alb”,
care sugerează originea nobilă. Conotativ, numele ,,Harap-
Alb” susține caracterul de bildungsroman (roman
al maturizării, deoarece eroul va depăși statulul de neofit imatur și se vamaturiz
a pe masură ce își va îndeplini probele).

Tema basmului reprezintă lupta dintre forțele binelui și forțele răului

căruia i se adaugă tema destinului, pe care personajul principal trebuie să le
îndeplinească prin parcurgerea unui drum inițiatic. Basmul tratează ideea
ciclicității existențiale umane, protagonistul va parcurge același traseu inițiatic,
ca și tatăl său în tinerețe.
Viziunea despre lume a povestitorului susţine faptul că omul "de soi bun" îşi
atinge obiectivele, scopurile stabilite de divinitate, cu ajutorul semenilor, dar
mai ales datorită virtuţilor morale: generozitate, onoare, simţul datoriei,
respect.
Acţiunea basmului este relatată prin prisma unei perspective
narative obiective, însoţită de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient
şi omniprezent, a cărui obiectivitate este contestabilă întrucât există numeroase
intervenţii şi comentarii pe parcursul relatării, caracterizate prin umor şi
oralitate. Modul de expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a, ce
alternează cu dialogul.
Contextul spaţio-temporal este tipic basmului, reperele fiind vagi,
neputând fi determinate. Întâmplările se desfăşoară într-un timp nedefinit ("illo
tempore"), adverbele folosite pentru a preciza acest aspect fiind “odată”,
“cândva”, “atunci”. Încă din incipit, naratorul plasează actiunea într-un prezent
fictiv “Amu”. Se remarcă şi imprecizia spaţiului “undeva”,”într-o pădure”,”în
grădina ursului”, acţiunea începând la “o margine a pământului” şi terminându-
se la alta, toposuri corespunzătoare pentru împărăţiile celor două familii. Spre
deosebire de basmele populare, nu sunt prezente tărâmuri strict
delimitate ce aparţin forţelor binelui sau ale răului.
Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură exterioară,
între forţele binelui şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-Alb şi Spân,
antrenaţi pe tot parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în final la biruinţa
celui devenit împărat.
În structura creaţiei epice se poate identifica o simetrie între incipit şi final,
realizată prin formule caracteristice speciei literare, acestea delimitând spaţiul
fantastic “Amu cică era odată într-o țară” - “Şi a ținut veselia ani întregi, și acum
mai ține încă”. Întâmplările relatate se desfăşoară ordonat, logic, prin înlănţuirea
episoadelor. Există trei planuri narative ce corespund celor trei etape din
evoluţia personajului eponim. Astfel, un prim plan narativ este cel de la curtea
craiului în care acesta este doar un tânăr lipsit de experienţă, al doilea este
reprezentativ pentru încercările la care este supus la curtea lui Verde Împărat,
aflându-se sub controlul Spânului, în vreme ce în al treilea, tânărul, ajutat de
creaturile fantastice, se căsătoreşte cu domniţa.
Ca în orice opera narativă, acţiunea este împărţită pe momentele
subiectului ce corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia inițială de
echilibru, prezintă familia Craiului, alcătuită din tatăl şi cei trei fii. Sunt precizate
şi reperele spaţio-temporale, ambigue. Intriga sau factorul perturbator,
momentul ce determină un dezechilibru şi declanşează următorul moment
important, desfăşurarea acţiunii, este reprezentată de primirea unei scrisori de
la fratele Craiului, Verde Împărat, care, aflându-se într-o stare precară de
sănătate, cere să-I fie trimis unul dintre feciori pentru a-i lua locul.
În continuare, fiii cei mari îşi încearcă norocul, însă nu reuşesc să treacă de una
din probele introduse de tatăl lor cu scopul de a-i testa, respectiv cea a podului.
Decepţionat de reacţia tatălui la eşecul predecesorilor săi, mezinul este ajutat de
Sfânta Duminică în dobândirea curajului necesar întreprinderii călătoriei, facilitat
de calul, straiele şi armele deţinute anterior de tatăl său. Se remarcă în acest sens
motivul superiorităţii mezinului, singurul care a reuşit să treacă peste proba de
la pod, simbol pentru pătrunderea într-o altă etapă a vieţii. După ceprimeşte
sfatul bătrânului “În călătoria ta să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti
de omul roş, iar mai ales de cel Spân cât îi putea”, fatalitatea se produce şi
crăişorul se rătăceşte în drumul său, având nevoie de spânul pe care îl întâlnise.
Odată cu coborârea mezinului în fântână are loc transformarea acestuia în sluga
Spânului, odată cu noul apelativ. Urmează trei probe la care Harap-
Alb este supus de stăpân şi pe care, cu ajutorul unor personaje fantastice
(albinele, calul, furnicile, Ochilă, Gerilă, Setilă, Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă)
le duce la bun sfârşit. Sub simbolul cifrei magice trei,
probele sunt :aducerea salatelor din Grădina Ursului, a pieii cu pietre preţioase
din Pădurea Cerbului şi a fetei Împăratului Roş- probă ce implică alte probe: casa
de aramă, ospățul pantagruelic, alegerea macului de nisip, păzirea fetei, ghicirea
acesteia, întrecerea dintre cal și turturică(pentru a aduce trei smicele de măr
dulce).
Punctul culminant sau acțiunea reparatorie, este atins în momentul în care
Harap-Alb se întoarce triumfător la curtea Împăratului Verde cu domniţa. Spânul
este demascat şi drept răzbunare, încearcă să-l omoare pe Harap-Alb, fără a avea
succes, fata de împărat readucându-l la viaţă după tăierea capului, marcând
astfel dezvoltarea completă a crăişorului.
Deznodământul este înfăţişat de refacerea echilibrului în universul
imaginar şi nunta tânărului cu fata împăratului Roş, confirmând atingerea
maturităţii.
 Personajele create de Ion Creangă sunt diferite reprezentări ale binelui şi
ale răului. Protagonistul beneficiază pe tot parcursul călătoriei sale iniţiatice de
ajutoare: fiinţe ce deţin puteri fantastice (înţeleapta Sfânta Duminică), animale
fabuloase (calul, furnicile, albinele), fiinţe himerice (cele cinci creaturi
extraordinare) şi obiecte miraculoase (aripile crăieselor, apa vie, apa moartă).
Antagonistul este cel pe care trebuie să-l confrunte în vederea evoluţiei.
Harap-Alb, apelativ dobândit graţie Spânului, dovedeşte o serie de calităţi
umane obligatorii pentru a deveni conducătorul unui tărâm, precum bunătatea,
mila “eşti aşa bun de ţi-a fost milă de viaţa noastră”, adaptabilitatea, curajul “dar
pe urmă venindu-i inima la loc şi plin de încredere în sine”, onoarea, respectarea
jurămintelor, simţul reasponsabilităţii. Acestuia nu îi sunt atribuite trăsături
neobişnuite, personajul fiind construit atipic,dar pe un tipar realist.
Spânul, personajul opus din punct de vedere al portretului
moral, este dominat de răutate, însă este un rău necesat, esenţial în acumularea
de experienţă pentru crăişor, fapt admis şi de cal -“Şi unii ca aceştia sunt
trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte”. El
poate fi încadrat în tipologia omului viclean, manipulator, expert în arta
disimulării.
Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile
naratorului, aportul altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte – reieşind
din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu alte personaje, nume.
Lumea lui Creangă este una autentic ţărănească pe care o satirizează cu
mijloacele basmului, dat fiind faptul că personajele au un comportament
individual şi indiferent de rangul pe care îl posedă, acestea vorbesc la fel, într-o
manieră specifică lumii rurale. Stilul autorului este caracterizat de plăcerea,
verva de a nara, realizată prin umor și jovialitate. Se remarcă poreclele şi
apelativele caricaturale (Buzilă, “mangosiţi”), ironia “Doar unu-I împăratul Roş,
vestit pentru bunătatea lui cea nemaipomenită şi milostivenia lui cea
auzită”.Zeflemisirea este de asemenea prezentă “Tare-mi eşti drag, te-aş vârî în
sân, dar nu-mi încapi de urechi.”, împreună cu diminutivele folosite cu valoare
augmentativă “băuturică”, “buzişoare”.
Autorul citează la tot pasul zicători, proverbe şi vorbe de duh (de exemplu: “Dă-
i cu cinstea să piară ruşinea”) pe care le preia din tezaurul popular şi le introduce
în discursul narativ prin sintagma “Vorba ceea” , dând dovadă de erudiţie
paremiologică.
Ion Creangă reuşeşte să îmbine elemente ce aparţin fabulosului cu altele
aparţinând realismului, într-o simbioză literară inedită, surprinzând drumul
protagonistului spre desăvârşirea personalităţii. Acesta se inspiră din folclor şi
relatează întâmplările într-o manieră proprie, guvernată de umor şi bucuria de
a povesti, cu scopul de a sublinia caracterul moralizator al scrierilor sale.
În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult întrucât prezintă
caracteristicile definitorii ale acestei specii, concentrându-se pe tema luptei
dintre bine şi rău, din care biruitor este binele,și mai ales pe cea a maturizării
eroului,prezentând totodată formule, simboluri şi motive specifice.
 „Povestea lui Harap-Alb”
Caracterizarea lui Harap Alb
Ion Creangă

Ion Creanga face parte dintre clasicii limbii romane, alaturi de Mihai
Eminescu, Ioan Slavici si I. L. Caragiale. Este autor canonic si cel mai mare
povestitor al lb ro.
Publicat în revista ,,Convorbiri Literare”, ,,Povestea lui Harap-Alb” este
un basm cult ce ilustrează viziunea despre lume a prozatorului Ion Creangă.
Basmul lui Ion Creangă, ,,o adevărată epopee a poporului român”
(G. Ibrăileanu) este unic în literatură prin etică și estetică, sintetizând filosofia
noastră populară care oscilează între fatalitatea răului și ideala căutare a binelu
i.

Basmul cult este specia epică în proză cu numeroase personaje ridicate la rang
ul de simbol, în care
se prezintă confruntarea dintre bine și rau, soluționată printr-un
final fericit. Acțiunea implică prezența fabulosului și este
supusa unor stereotipi care înfățișează parcurgerea drumului maturizării de căt
re erou. Spre deosebire de basmul popular, în basmul cult se remarcă
umanizarea fantasticului, personajele principale nu mai au aceleași calități
supranaturale și vor dobândi un anumit statut social și moral. Ele vor depășin
u trei probe, ci trei serii a câte trei probe. De asemenea, antagonistul este
omul însemnat și va avea rolul răului necesar, al maestrului inițiator.

Titlul basmului este un element paratextual care anunță tema prezentând

caracterul fictiv, nerealist al întâmplărilor prin substantivul ,,povestea”, dar și
numele protagonistului de-a lungul propriei formări. De asemenea, numele
,,HarapAlb” reprezintă un oximoron: substantivul comun ,,harap” reprezintă
o persoană cu pielea și părul negre, reflectând condiția de slugă, încontradicție
cu epitetul cromatic ,,alb”,
care sugerează originea nobilă. Conotativ, numele ,,Harap-
Alb” susține caracterul de bildungsroman (roman
al maturizării, deoarece eroul va depăși statulul de neofit imatur și se vamaturiz
a pe masură ce își va îndeplini probele).

Tema basmului reprezintă lupta dintre forțele binelui și forțele răului

căruia i se adaugă tema destinului, pe care personajul principal trebuie să le
îndeplinească prin parcurgerea unui drum inițiatic. Basmul tratează ideea
ciclicității existențiale umane, protagonistul va parcurge același traseu inițiatic,
ca și tatăl său în tinerețe. Această tematică este dezvăluită pe motive specifice
basmului popular: motivul împăratului fără urmaș, superioritatea
mezinului, podul, fântâna, probele, căsătoria și recompensa.

Acțiunea se desfășoară linear, cronologic și respectă funcțiile basmului, modelu

l structural, stereotip: situația de echilibru inițial, factorul perturbator, depășire
a probelor, momentele de maximă tensiune, revenirea la echilibrulinițial și răsp
lata eroului.

Harap-Alb este personajul principal al basmului, protagonistul, simbolul

binelui, dar în același timp un erou atipic de basm, fiind construit realist, fără
însușiri supranaturale, având calități și defecte. El învață din greșeli și
progresează. Personaj rotund, momerabil prin complexitate, iese din
stereotipia mezinului. Nu-și ascultă tatăl, se abate de la sfatul acestuia, are
slăbiciuni și plânge. Statuturile pe care le dobândește de-a lungul poveștii îi
definitiveză comportamentul și îi influențează relația cu celelalte personaje. La
început, eroul are statutul de mezin neinițiat, fiu de crai, urmând ca pe parcurs
acesta să capete statutul de slugă, corespondent numelui de ”Harap-alb”, iar în
final să devină Împărat. Acest proces este rezultatul drumului inițiatic și al
căutării de sine, ce fac din protagonist un personaj rotund, rezultat care nu ar fi
fost posibil în absența personajului antagonic ,care să îl motiveze pe erou și să îi
dezvolte calitățile.

Statutul inițial al eroului este de neinițiat, neofit. Este un tânăr lipsit de curaj și
neîncrezător în forțele proprii, care suferă din cauza cuvintelor aspre ale
craiului și se rușinează să-i spună că vrea să plece în călătorie, precum frații mai
mari. Este naiv și nu știe să distingă adevărul de minciună, să vadă caracterulul
unui om dincolo de aparențe. Are nevoie de experiența vieții pentru a dobândi
înțelepciune. Dovedește bunătate de la început, miluind-o pe Sfânta Duminică
cu un ban. Dacă Împăratul Verde îl cere pe „cel mai vrednic dintre nepoți”,
această calitate va fi descoperită pe parcurs, prin intermediul probelor la care
este supus.

Protagonistul este construit prin mijloace de caracterizare directă (de către

narator, alte personaje și autocaracterizare) și caracterizare indirectă(prin
fapte, gânduri, limbaj, relație cu alte personaje). Portretul fizic al eroului este
slab conturat, accentul povestirii căzând pe evoluția sa morală în cadrul
drumului inițiatic,al transformării sale din novice în împărat. El este sprijinit de
ajutoare și donatori. Ființe cu însușiri supranaturale ( Sfânta Duminică), animale
fabuloase (calul năzdrăvan, Crăiasa furnicilor și a albinelor), făpturi himerice
(uriașii) și se confruntă cu personajul antagonist, Spânul. El este caracterizat
direct de către narator, care îl numește „boboc în felul său la trebi de aieste”,
dar și „fiu de crai” ori „crăișor”- ceea ce denotă imaturitatea, naivitatea. Sfânta
Duminică îl numește „luminate crăișor” și sugerează superioritatea acestuia:
„puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută”.

Statutul moral și psihologic se evidențiază mai ales prin mijloace indirecte.

Mezinul craiului este timid, rușinos, lipsit de curaj. Când tatăl său îi mustra pe
frații mai mari el nu are curajul să dea glas dorinței de a merge să-și încerce
nororculo. Încurajat de cuvintele bătrânei, îi va cere craiului să porneasca la
drum pentru a deveni succesorul unchiului său. Orgolios, îi promite părintelui
că nu se va întoarce în caz de nereușită și curajos, dar mai ales determinat,
depășește proba tatălui deghizat în urs.
Treptele de maturizare dezvăluie calitățile și defectele protagonistului. Dacă
trecerea podului reprezintă un act de curaj prin afundarea în necunoscut,
rătăcirea în pădurea labirint dovedește că mai are multe de învățat. El uită
repede povața craiului și-și ia drept slugă un spân, care i se arată de trei ori sub
diferite înfățișări, încât ajunge la naiva concluzie „aiasta-i țara spânilor”.

Scena coborârii în fântână este reprezentativă pentru caracterizarea

protagonistului. În plan simbolic, această scenă cheie semnifică spațiul
nașterii și a regenerării. Personajul intră în fântână, naiv fecior de crai și
devine Harap-Alb, rob
al Spânului. Schimbarea numelui și a identității, reprezintă începutul inițierii spi
rituale, unde va fi condus de Spân. Jurământuldin fântână include și condiția eli
berării (,,Până când îi muri și iar îi învie”).

Drumul inițiatic al personajului presupune depășirea mai multor trepte de

maturizare, concretizate în probe. Astfel, confruntarea cu ursul reprezintă
proba vredniciei și a înțelepciunii, uciderea cerbului, simbol al frumuseții
ucigătoare, reprezintă proba curajului și a răbdării, întâlnirea cu furnicile și
albinele reprezintă proba altruismului și a prețuirii celor neînsemnați, iar
întâlnirea cu cei cinci uriași simbolizează proba prieteniei.
În plus, pentru a lua fata Împăratului Roș, Harap-Alb este supus altor serii de
probe pe care le trece datorită puterilor supranaturale ale ajutoarelor: casa de
aramă cu ajutorul lui Gerilă (proba focului), ospățul pantagruelic cu ajutorul lui
Flămânzilă și Setilă (proba pământului și a apei), alegerea macului de nisip cu
ajutorul furnicilor. Următoarele trei probe au legătură cu fata de împărat: straja
nocturnă la odaia fetei și prinderea ei cu ajutorul lui Ochilă și a lui Păsări-Lăți-
Lungilă, recunoașterea fetei cu ajutorul albinei.
Aducere fetei la Spân este cea mai dificilă încercare pentru că se îndrăgostește
de fată, dar este onest, respectă jurământul făcut Spânului și nu îi mărturisește
adevărata identitate.

Decapitarea eroului, ultima treaptă și finalul inițierii este o altă scenă cu valen
țe aparte în acțiunea basmului. Învierea este realizată de farmazoană cu ajutor
ul obiectelor magice. Eroul reintră în posesia paloșului, își redobândește
identitatea și primește ca recompensă fata Împăratului Roș și împărăția.Nunta
și schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea eroului.
Cuvintele Sfintei Duminici de la începutul basmului se împlinesc și confirmă
sensul didactic al acestuia: „când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să
judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți”. Astfel,
basmul lui Creangă devine „un chip de a dovedi că omul de soi bun se vădește
sub orice straio și la orice vârstă” (Geroge Călinescu).
Harap-Alb însumează un cod moral caracteristic poporului român în lupta
pentru dreptate și adevăr.
Unicitatea stilului lui Creangă derivă în special din oralitate și umor.
Oralitatea stilului, impresia de zicere a textului scris se realizeaă prin
interogații și exclamații (,,ce pot să zic?”,
,,ce să vă spun mai mult?”), prininterjectii (,,teleap, teleap”), proverbe și zicător
i (,,de-ar știi omul ce-ar păți dinainte s-
ar păzi”) sau fraze rimate și ritmate (portretul lui Ochilă).Plăcereazicerii, jovialit
atea se reflectă în mijloace de realizare a umorului, precumexprimarea mucalit
ă (,,să trăiască trei zile cu cea de alaltăieri”), zeflemeaua(,,tare mi-ești drag, te-
as băga în sân dar nu-ncapi de urechi”), porecle(buzilă),
scene comice (cearta dintre Gerila și ceilalți în căsuța de aramă) oricaracterizăril
e pitorești.

În concluzie, ,,Povestea lui Harap-

Alb” este un basm cult prinumanizarea fantasticului, individualizarea personajel
or, umor și oralitate. Asemenea basmului popular,
opera lui Creangă reflectă idealul de dreptate,
de adevăr și de cinste, fiind, așa cum G. Călinescu afirma în ,,Estetica basmului”:
,,un gen
vast depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observație morală
”.
 Relaţia dintre două personaje în basmul “Povestea lui Harap-Alb”
de Ion Creangă
Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detașează prin
promovarea unei literaturi autentice care să înlocuiască ”formele fără fond”,
aspect evidențiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ioan
Slavici, Ion Luca Caragiale și Ion Creangă. Operele lui Creangă se detașează ca
fiind originale prin realismul de esență folclorică ce se îmbină cu fabulosul,
prezentând personaje fantastice sau din realitatea lumii țărănești, caracteristici
ce se remarcă cu precădere în basmele sale, fiind numit chiar inițiatorul basmului
cult în literatura românească.
Apărută în anul 1877 în revista “Convorbiri literare“, opera lui Ion
Creangă intitulată “Povestea lui Harap-Alb“ este un basm cult, specie a genului
epic în proză, pluriepisodică, în care personajele reale sau fantastice sunt
purtătoare de valori simbolice, iar lupta dintre bine şi rău se finalizează cu
victoria binelui. Ceea ce se remarcă mai presus de orice la basmele lui Creangă
este realismul caracteristic acestora. Acestuia i se adaugă planul miraculos,
extraordinar, cele două coordonate (real - ireal) împletindu-se astfel într-o formă
inovativă,într-o viziune epică originală.
Paradigma mentor - ucenic, reflectată în opera de faţă, fundamentează
întreaga istorie a devenirii umane şi este reprezentată simbolc prin tema iniţierii.
Iniţierea este generată de nevoia unui parcurs spiritual, în urma căruia cel iniţiat
capătă acces la cunoaşterea lumii şi descoperirea sinelui.
Tema basmului reprezintă lupta dintre forțele binelui și forțele răului
căruia i se adaugă tema destinului, pe care personajul principal trebuie să le
îndeplinească prin parcurgerea unui drum inițiatic. Basmul tratează ideea
ciclicității existențiale umane, protagonistul va parcurge același traseu inițiatic,
ca și tatăl său în tinerețe. Această tematică este dezvăluită pe motive specifice
basmului popular: motivul împăratului fără urmaș, superioritatea
mezinului, podul, fântâna, probele, căsătoria și recompensa.

Titlul basmului este un

element paratextual care anunță tema prezentând
caracterul fictiv, nerealist al întâmplărilor prin substantivul ,,povestea”, dar și
numele protagonistului de-a lungul propriei formări. De asemenea, numele
,,HarapAlb” reprezintă un oximoron: substantivul comun ,,harap” reprezintă
o persoană cu pielea și părul negre, reflectând condiția de slugă, încontradicție
cu epitetul cromatic ,,alb”,
care sugerează originea nobilă. Conotativ, numele ,,Harap-
Alb” susține caracterul de bildungsroman (roman
al maturizării, deoarece eroul va depăși statulul de neofit imatur și se va
maturiza pe masură ce își va îndeplini probele).

Acţiunea este relatată prin prisma unei perspective narative obiective,

însoţită de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi omniprezent, a
cărui obiectivitate este contestabilă întrucât există numeroase intervenţii şi
comentarii pe parcursul relatării, caracterizate prin umor şi oralitate. Modul de
expunere predominant este naraţiunea la persoana a III-a ce alternează cu
dialogul și descrierea,îmbinare particulară basmului cult.
Conflictul aparţine tot universului basmului, fiind unul de natură
exterioară, între forţele binelui şi cele ale răului, avându-i ca exponenţi pe Harap-
Alb şi pe Spân, antrenaţi pe tot parcursul operei în diverse întâmplări ce duc în
final la biruinţa celui devenit împărat.
Relația dintre cele două personaje este evidențiată cu ajutorul statutului
social, moral și psihologic al acestora.
Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchipare a binelui, însă
atipic,"un erou dilematic" (precum enunţa Nicoale Ciobanu), deoarece este lipsit
de însuşiri supranaturale, fiind construit realist, ca o fiinţă complexă, care învaţă
din greşeli şi progresează. Statutul iniţial al eroului este cel de neiniţiat. Mezinul
craiului este naiv, nu discerne între adevăr şi minciună, nefiind cunoscător al
psihologiei umane. Are nevoie de experienţa vieţii spre a dobândi înţelepciune.
La rândul lui, antagonistul, Spânul, nu este unul tipic, neavând însuşiri
supranaturale, construcţia sa realistă reflectând concepţia populară despre omul
rău. Dat fiind faptul că aceasta este trăsătura fundamentală a sa, Spânul îl pune
pe tânăr în situaţia de a-şi dovedi calităţile, având rolul unui "rău necesar".
Acesta apare drept reprezentant al forţelor răului, statutul său fiind cel de slugă,
întruchipând individul perfid, deprins a obţine avantaje şi bogăţie prin
înşelăciune.
Mijloacele de caracterizare a personajelor sunt directe - prin intervenţiile
naratorului, aportul altor personaje şi autocaracterizare - şi indirecte – reieşind
din fapte, reacţii, gânduri, relaţiile cu alte personaje, nume. Protagonistul şi
antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziţii între bine şi rău: om de
onoare - ticălos, om de origine nobilă - slugă, cinstit - necinstit.
Portretul fizic al crăişorului nu este explicit, însă se poate deduce din
secvenţa "fata împăratului Roş îl fură din ochi". Din punct de vedere moral, se
deosebeşte de fraţii săi, încă de la început, prin bunătate. În ciuda faptului că
deţine calităţile necesare unui viitor împărat, acestea sunt în viziunea autorului
doar latente în incipit, fiind nevoie ca tânărul să le descopere prin intermediul
probelor la care este supus, când dovedeşte generozitate, prietenie, respectare
a jurământului, curaj, responsabilitate. Folosind mijloace de caracterizare
directă, Sfânta Duminică îl numeşte "luminate crăişorule", subliniind inteligenţa
acestuia. Împăratul Verde îl consideră "slugă vrednică şi credincioasă", punctând
loialitatea şi obedienţa, în vreme ce Spânul îl numeşte "slugă netrebnică, slugă
vicleană", exprimându-şi astfel dispreţul faţă de el. Milostenia este apreciată de
micile necuvântătoare "eşti asa de bun, de ţi-a fost milă de viaţa noastră".
Apelativul de Harap-Alb este dat de Spân, alcătuit prin alăturarea a doi
termeni opuşi: "Harap", indicând un sclav de culoare şi "Alb", sugerând
puritatea, spiritul nobil. Acest procedeu poate cristaliza destinul său, subiliind
totodată ironia situaţiei. Cele trei ipostaze, sugerate de numele lui, corespund în
plan compoziţional celor trei etape ale drumului iniţiatic: "Crăişorul"(neiniţiatul),
"Harap-Alb"(ucenicul),"împăratul"(iniţiatul).
Portretul fizic al Spânului se reduce la o singură trăsătură, exprimată direct, "un
om spân" (bărbat căruia nu-i creşte barba), naratorul sugerând concepţia
populară potrivit căreia unei anomalii fizice îi corespunde o deficienţă
caracterială majoră.
La întâlnirea cu Harap-Alb, Spânul este linguşitor şi umil, lăudându-se cu
hărnicia: "muncesc, muncesc ". Se autocompătimeşte, plângandu-se de
ghinionul care se ţine scai de el şi exprimă, cu prefăcută modestie, filozofia sa de
viaţa: "la calic slujesti, calic rămâi".Viclean peste măsura, nu se dă în laturi să
păcălească o făptură inocentă cum era mezinul craiului şi-l atrage în capcana sa
prin minciuni şi tentaţii ce dovedesc o bună cunoaştere a oamenilor, o pricepere
uimitoare de a sesiza şi de a profita de slăbiciunile celorlalţi. Felul în care se
comportă cu Harap-Alb, odată ce acesta şi-a primit numele şi sarcina de slugă a
Spânului, denotă un tiranism accentuat.
Eroul basmului parcurge un drum al iniţierii, ce surprinde evoluţia relaţiei
dintre cele două personaje, la finalul căruia accede într-un plan superior de
existenţă. După ce se desparte de tatăl său, care îi spune să se ferească de omul
spân şi de omul roş, crăişorul se rătăceşte în pădurea-labirint. Încalcă sfatul dat
de tată şi îşi ia drept călăuză un spân, care dă dovadă de viclenie şi i se arată de
trei ori sub diferite înfăţişări.
În episodul coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experienţă a
tânărului, prin caracterizare directă"Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de
aieste". Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin vicleşug.
Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână şi îi cere, pentru a-l lăsa în viaţă, să
facă schimb de identitate, să devină robul lui, moment în care îi atribuie pentru
prima dată denumirea de Harap-Alb.
Ajunşi la curtea lui Verde-Împărat, Spânul îl supune pe Harap-Alb la trei
probe: aducerea "sălăţilor" din Grădina Ursului, aducerea pieii cerbului, "cu cap
cu tot, aşa bătut cu pietre scumpe" şi a fetei Împăratului Roş. Mijloacele prin care
eroul trece probele ţin de miraculos, ajutoarele sale având puteri supranaturale.
Pentru acesta, ultima probă se dovedeşte a fi cea mai dificilă, întrucât pe drum
se îndrăgosteşte de fată dar, onest, îşi respectă jurământul şi nu mărturiseşte
adevarata sa identitate.
La întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat, fata îl demască pe Spân, care crede
că Harap-Alb a divulgat secretul şi îi taie capul. Răutatea Spânului îl dezleagă pe
erou de jurământ. Calul îl omoară pe Spân, aruncându-l din înaltul cerului. Eroul
este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice ("trei smicele de măr dulce, apă
vie şi apă moartă"), finalizându-şi astfel evoluţia, devenind împărat.
Relaţia dintre cele două personaje este semnificativă pentru desăvârşirea
personalităţii fiului de crai, fapt admis şi de cal, animalul loial al acestuia, "Şi unii
ca aceştia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă
la minte". Totodată, cei doi devin exponenţi ai forţelor definitorii ale basmului,
respectiv binele şi răul, rezolvarea conflictului dintre protagonist si antagonist
încadrându-se în tiparul acestei specii.
În concluzie, perechea antagonist-protagonist, specifică basmului, se
concretizează în "Povestea lui Harap-Alb" a lui Ion Creangă prin opoziția de ordin
moral voclenie-naivitate, dar și de ordin social om de rând-slugă mincinoasă, fiu
de crai-prinț, iar la nivelul simbolic al călătoriei inițiatice în raportul de mentor-
inițiat.