„Baltagul” – viziunea si tema despre lume

de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu (1880-1961) este unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea,
acesta creând o impresionantă operă literară care cuprinde povestiri, nuvele, romane,
având ca teme esenţiale: istoria, condiţia umană, natura, viaţa satului.

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în anul 1930, este un roman

obiectiv, polimorf, realist şi simbolic în acelaşi timp, încadrandu-se într-un tip aparte de
realism, şi anume realismul mitic. Este „probabil singurul roman obiectiv” (Nicolae
Manolescu) al scriitorului şi aduce o formulă românească inedită în peisajul epicii
interbelice: polimorfismul structurii, „amestecul de roman realist şi naraţiune arhetipală
grefată pe un scenariu poliţist” (Carmen Matei Muşat).

Romanul este specia genului epic, în proza, de mare întindere, cu o acțiune

complexa ce se poate desfășura pe mai multe planuri narative, cu personaje
numeroase a căror personalitate este bine individualizata si cu o intriga complicata.

Trasaturile romanului obiectiv: Isi propune sa reflecte o existenta

obisnuita,constructia subiectului respectă ordinea cronologică, incipitul prezintă
cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din roman si
se afla intr-o stransa legatura cu finalul, acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia
unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei putând fi anticipată, finalul este închis, rezolvând
conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări, personajul este reprezentativ
pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de tipuri, personajul este
surprins într-un proces de transformare

Acţiunea este structurată în funcţie de două planuri narative: unul realist şi unul mitic.
Coordonata realistă a structurii romanului se referă la călătoria pe care o face Vitoria
Lipan, la aflarea adevărului şi la descrierea satului moldovenesc. (dacă avem în vedere
motivul adevărului, romanul îşi dezvăluie o alcătuire în trepte. Motivul căutării şi al
cunoaşterii se dezvoltă într-o structură labirintică. Planul mitic are în centru miturile din
care s-a inspirat autorul, precum şi sensul ritualic al gesturilor Vitoriei.

La baza inspirației scriitorului au stat trei tipuri de surse: autobiografice, folclorile și

mitice. Sursele biografice arată că, într-un interviu oferit de scriitor, acesta povesteste
cum în călătoriile sale prin Moldova a poposit un han, acolo a avut prilejul să asculte
doi jandarmi care vorbeau despre uciderea unui cioban căruia i s-au furat oile. Sursele
folclorice susțin că opera se inspiră din teme, motive sau tipuri de personaje care apar
in trei balade populare. Din balada populară „Miorița” se preia motto-ul operei „Stăpîne,
stăpîne / Mai cheamă ș-un cîne”, se preia motivul complotului și motivul transhumanței,
din balada populară „Salga” se preia tipul femeii justițiare, iar din balada populară
„Dolca” se preia imaginea câinelui credincios. Sursele mitologice asociază o parte a
povestii familiei Lipan cu legenda lui Osiris, fost rege al Egiptului zeificat ca zeu al
fertilității: după ce a fost ucis de fratele său Seth pentru a-i urma la tron, soția lui Osiris,

Pagina 1 din 11
Isis, mare preoteasă dă naștere unui fiu pe nume Horus; după ce copilul ei crește,
împreuna cu mama sa și însoțit de un câine, pleacă în căutarea ucigașului; în toate
picturile rupestre, băiatul poartă în mână o armă cu două tăișuri.

Tema operei este reprezentată de monografia satului moldovenesc de la munte, lumea

arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor ce l-au ucis pe
Nechifor Lipan. De asemenea, se regăsesc marile teme sadoveniene precum: viaţa
pasatorală, natura, miturile, iubirea , arta povestirii, înţelepciunea.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun, articulat hotărât
enclitic, fapt ce accentuează elementul în jurul căruia gravitează acțiunea. Baltagul
(toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi
instrumentul actului justiţiar. Se concretizează astfel, prin valorile ce pot fi atribuite
titlului, motivul labirintului de la nivelul acţiunii, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl
parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale,
cât şi un labirint exterior, al drumului pe care îl parcursese Nechifor Lipan.
Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator omniscient şi omniprezent ce
relatează la persoana a III-a, reconstituind prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea
satului muntenesc şi acţiunile Vitoriei Lipan. Deşi naratorul omniscient este unic, la
parastasul soţului femeia preia rolul naratorului, povestind crima celor prezenţi, pe
baza propriilor sale presupuneri. Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se
îmbină cu descrierea şi dialogul.
În ceea ce priveşte contextul spaţio-temporal, acţiunea romanului se plasează între
două mari sărbători creştine, având corespondent în calendarul pastoral : Sâmedru
(Sf. Dumitru) – 26 octombrie şi Sângeorz (Sf. Gheorghe) – 23 aprilie. Sunt prezenţi
indici temporali ce subliniază anumite momente “aproape de Sf. Andrei”,”în Postul
Mare”,”10 martie”. Sadoveanu evită să precizeze anul în care se petrece acţiunea,
dorind să sugereze că timpul acţiunii este unul mitic, valabil pentru orice epocă în care
se respectă credinţele şi datinile străvechi. Drept repere spaţiale este consemnat cel
iniţial, satul Măgura Tarcăului, în care locuia familia Lipan, iar mai apoi drumul parcurs
în căutarea lui Nechifor ce, conform unui roman realist, cuprinde şi toponime reale
(Bicaz, Călugăreni, Fărcaşa, Borca, Vatra Dornei, Neagra, Sabasa, Suha).
Există două tipuri principale de conflicte în romanul “Baltagul” , şi anume interior şi
exterior. Este prezent conflictul exterior, de tip social, generat de dorinţa de îmbogăţire
a lui Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, a căror victimă este Nechifor Lipan, ucis pentru cele
200 de oi. Acest conflict, plasat în trecut, generează acţiunea din planul prezentului şi
se prelungeşte, având un impact asupra Vitoriei Lipan, în plan psihologic. Conflictul
interior este cel de bază al romanului, numit şi labirint interior, cristalizându-se în
neliniştea sufletească a femeii, cauzată de absenţa prelungită a soţului. Apar conflicte
secundare ce au rolul de a întregi portretul Vitoriei, precum cel dintre ea şi cei doi
ucigaşi, în încercarea sa de a-i demasca.
Ca structură, romanul “Baltagul” este împărţit în 16 capitole numerotate cu cifre
romane şi fără titluri. Capitolele subliniază trei idei esenţiale, primele şase capitole
cuprinzând aşteptarea neliniştită a femeii, următoarele şapte căutările ei, iar ultimele
trei înfăptuirea actului justiţiar. Se evidenţiază cele două coordonate fundamentale pe
care este construită opera, respectiv cea realistă şi cea mitică. Acţiunea este liniară,
urmând un singur fir narativ, însă desfăşurandu-se în două planuri temporale: unul

Pagina 2 din 11
retrospectiv al rememorării întâmplărilor şi unul în care sunt prezentate acţiunile
întreprinse până la pedepsirea asasinilor. Astfel, se delimitează alte două planuri, cel
al viilor, în care se manifestă Vitoria şi unul al lumii de dincolo în care Nechifor Lipan
trebuie să-şi găsească liniştea. Incipitul romanului conţine o legendă pe care obişnuia
să o spună la diverse petreceri, în care se explică motivul traiului greu al muntenilor.
Finalul romanului este, de asemenea, o întoarcere spre latura optimistă a existenţei:
fiul devine capul familiei, ducând mai departe tradiţia strămoşească, iar femeia îşi
găseşte liniştea sufletească după ce îl înmormântează conform tradiţiei pe soţul său.
Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele subiectului, ce
corespund unui tipar narativ.
Expoziţiunea, situaţia iniţială, fixează contextul spaţio-temporal, menţionând toposul,
satul Măgura Tarcăului şi schiţa portretului fizic al Vitoriei Lipan, ce este surprinsă
torcând pe prispă şi cugetând la întârzierea soţului său plecat la Dorna pentru a
cumpăra oi.
Intriga cuprinde frământările femeii, ce duc la hotărârea de a pleca în căutarea
soţului. Sunt amintite în continuare acţiunile întreprinse înainte de plecarea sa: ţine
post negru douăsprezece vineri, se închină la icoana Sfintei Ana de la mănăstirea
Bistriţa, anunţă autorităţile de dispatiţia lui Lipan, vinde unele lucruri pentru a avea bani
de drum; pe Minodora, fiica lor, o lasă la Mănăstirea Văratec, iar lui Gheorghiţă îi
încredinţează un baltag sfinţit.
Desfăşurarea acţiunii relevă drumul parcurs de Vitoria împreună cu fiul său,
Gheorghiţă. Ei reconstituie traseul lui Nechifor, făcând o serie de popasuri. Aceştia se
opresc la hanul lui Donea de la gura Bicazului, la crâşma domnului David de la
Călugăreni, la moş Pricop şi baba Dochia din Fărcaşa. Întrebând din sat în sat, ea află
că, la Vatra Dornei, Lipan a cumpărat 300 de oi şi că, împreună cu el mai erau încă
doi oameni, care îl rugaseră să le vândă o sută dintre ele. Vitoria Lipan urmează drumul
spre Păltiniş, Broşteni, apoi Borca, loc în care turma a părăsit apa Bistriţei, ajungand
la Sabasa. Trece punţile de piatră ale Stănişoarei, poposind la Suha, unde constată
cu mirare că aici nu mai ajunseseră trei ciobani, ci numai doi şi devine sigură că între
aceste două localităţi s-a petrecut omorul.
Punctul culminant este atins în două momente semnificative ale acţiunii. Pe de o
parte, atunci când, cu ajutorul câinelui regăsit în curtea unui localnic, Lupu, munteanca
descoperă într-o râpă rămăşiţele lui Lipan,ce fusese omorât cu o lovitură de baltag şi
apoi aruncat în dreptul Crucii Talienilor. Cu o luciditate şi stăpânire de sine ieşită din
comun,Vitoria îndeplineşte datinile necesare pentru mort, cheamă autorităţile ca să
constate crima, dar gandul ei se îndreaptă spre înfăptuirea dreptăţii, demascarea şi
pedepsirea ucigaşilor. Femeia află identitatea celor doi ciobani, Calistrat Bogza şi Ilie
Cuţui, şi faptul că locuiesc în împrejurimi. Cel de-al doilea moment de maximă
intensitate este surprins prin organizarea prazincului de la Sabasa cu ocazia
înmormântării lui Lipan, Vitoria invitându-i pe subprefect și pe cei doi gospodari din
Suha. Femeia îl acuză pe Calistrat Bogza că i-ar fi lovit soțul pe la spate cu baltagul
pentru a-i lua oile, în timp ce Cuțui stătea de pază ca să nu fie surprinși de vreun
drumeț. Furios, Bogza îi dă pe toți la o parte și iese din casă, unde îl atacă pe
Gheorghiță. Flăcăul se apără și-l lovește pe bărbat în frunte cu tăişul baltagului, iar
câinele Lupu îl mușcă de gât pe ucigaș. Ilie Cuțui se predă și confirmă acuzațiile femeii,
în timp ce Bogza, grav rănit de mușcătura câinelui, își recunoaște vina și cere să fie
iertat.

Pagina 3 din 11
Deznodământul este redat de trimiterea în mâinile autorităților a celor doi vinovaţi.
Personajul principal, Vitoria Lipan, este individualizat prin caracterizare directă şi
indirectă. Portretul fizic dezvăluie frumuseţea femeii prin tehnica detaliului semnificativ,
tipic realist: “Nu mai era tânără, dar avea o frumuseţă neobişnuită în privire.”. Vitoria
este o femeie puternică, hotărâtă- “N-am să mai am hodină cum n-are pârâul Tarcăului
pân’ ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan”, curajoasă, lucidă. Inteligenţa şi stăpânirea de sine,
cumpătul, sunt evidenţiate pe drum, dar mai ales la parastas, când demască ucigaşii
şi în momentul descoperirii cadavrului soţului său. Vitoria este reprezentativă pentru
tiparul lumii arhaice, transmiţând copiilor săi respectul pentru tradiţii, negând noutăţile
civilizaţiei :“În tren eşti olog, mut şi chior”. Îi interzice Minodorei să se îndepărteze de
tradiţie- “în legea noastră ai să trăieşti şi tu” şi respectă cutumele înmormântării. Este
o soţie iubitoare, sentiment ce o motivează şi ghidează în drumul său -“era dragostea
ei de douăzeci şi mai bine de ani” şi ce reiese şi din reacţia sa la descoperirea
răposatului: “S-a dărâmat în genunchi, şi-a rezemat fruntea de marginea sicriului”.
Personajul secundar, Gheorghiţă, reprezintă generaţia tânără, care trebuie să ia
locul tatălui dispărut. Este prezentat în evoluţie, accentuând caracterul de
bildungsroman al operei. Maturizarea sa se realizează odată cu veghea în râpă a
osemintelor tatălui său, fiind cuprins de frică. Desăvârşirea formării lui Gheorghiţă se
produce în scena finală, când îl loveşte pe ucigaşul tatălui său cu baltagul, împlinind
dreptatea: ”feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi mai dreaptă decât
a ucigaşului”.
Caracterizat în absenţă, Nechifor Lipan simbolizează destinul muritor al oamenilor.
Numele său adevărat, de botez, era tot Gheorghiţă însă primise numele de Nechifor(gr.
Nike-phoros – purtător de victorie), după ce se îmbolnăvise la vârsta de patru ani.
Vorba sa “Nimene nu poate sări peste umbra lui” anticipează destinul tragic al
acestuia.
Stilul romanului este unul solemn, semănând cu exprimarea dintr-o carte populară
veche. Criticul literar Ion Rotaru constata că „artistul nu scrie, ci povestește. Nu
neapărat oral, cât mai ales solemn și festiv, stilul este al rapsodului popular.
Povestitorul își apleacă urechea pe melodia cuvintelor și propozițiilor, venite parcă
dintr-un trecut îndepărtat și dispuse, cu detașare, pe un portativ
imaginar”. Limbajul folosit cuprinde expresii arhaice(“n-a zvonit cătră nimeni”,”nu s-a
aflat nimene dintre nuntaşi să răspundă”,”au prins a avea în coada ochiului”) şi anumite
forme populare(”năcaz”, ”îs”, ”câne”, ”carare”, “mâni”) cu scopul de a conferi textului
oralitate.
Viziunea asupra lumii promovată de Mihail Sadoveanu se bazează pe principiile
societăţii rurale, de la care nu se abate pe tot parcursul scrierii, aspect vizibil în
vorbele Vitoriei din finalul capitolului al XV-lea. Este subliniată în acest mod
ideea de ciclicitate între viaţă şi moarte şi delimitarea dintre cele două lumi -“să
luăm de coadă toate câte-am lăsat”. De asemenea, autorul aduce în prim-plan
necesitatea dreptăţii pentru continuarea existenţei, descriind neliniştea Vitoriei
din momentul descoperirii cadavrului soţului său şi până la prinderea făptaşilor.
În concluzie, opera “Baltagul” este un roman interbelic, dată fiind poziţionarea
acestuia în istorie, de factură mitică, tradiţională, socială, ce valorifică unul dintre cele
patru mituri fundamentale ale poporului român, surprinzând prin tematica sa
tipul ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice şi patriarhale.

Pagina 4 din 11
 Baltagul – caracterizarea Vitoriei Lipan

Mihail Sadoveanu (1880-1961) este unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea,
acesta creând o impresionantă operă literară care cuprinde povestiri, nuvele, romane,
având ca teme esenţiale: istoria, condiţia umană, natura, viaţa satului.

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în anul 1930, este un roman

obiectiv, polimorf, realist şi simbolic în acelaşi timp, încadrandu-se într-un tip aparte de
realism, şi anume realismul mitic. Este „probabil singurul roman obiectiv” (Nicolae
Manolescu) al scriitorului şi aduce o formulă românească inedită în peisajul epicii
interbelice: polimorfismul structurii, „amestecul de roman realist şi naraţiune arhetipală
grefată pe un scenariu poliţist” (Carmen Matei Muşat).

Romanul este specia genului epic, în proza, de mare întindere, cu o acțiune

complexa ce se poate desfășura pe mai multe planuri narative, cu personaje
numeroase a căror personalitate este bine individualizata si cu o intriga complicata.

Trasaturile romanului obiectiv: Isi propune sa reflecte o existenta obisnuita,

constructia subiectului respectă ordinea cronologică, incipitul prezintă cadrul acţiunii,
fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din roman si se afla intr-o
stransa legatura cu finalul, acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii
neprevăzute, evoluţia ei putând fi anticipată, finalul este închis, rezolvând conflictele
şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări, personajul este reprezentativ pentru o
categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de tipuri, personajul este surprins
într-un proces de transformare.

Acţiunea este structurată în funcţie de două planuri narative: unul realist şi unul mitic.
Coordonata realistă a structurii romanului se referă la călătoria pe care o face Vitoria
Lipan, la aflarea adevărului şi la descrierea satului moldovenesc. (dacă avem în vedere
motivul adevărului, romanul îşi dezvăluie o alcătuire în trepte. Motivul căutării şi al
cunoaşterii se dezvoltă într-o structură labirintică. Planul mitic are în centru miturile din
care s-a inspirat autorul, precum şi sensul ritualic al gesturilor Vitoriei.

Tema operei este reprezentată de monografia satului moldovenesc de la munte,

lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor ce l-au ucis
pe Nechifor Lipan. De asemenea, se regăsesc marile teme sadoveniene precum: viaţa
pasatorală, natura, miturile, iubirea , arta povestirii, înţelepciunea.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun, articulat hotărât
enclitic, fapt ce accentuează elementul în jurul căruia gravitează acțiunea. Baltagul
(toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi
instrumentul actului justiţiar. Se concretizează astfel, prin valorile ce pot fi atribuite
titlului, motivul labirintului de la nivelul acţiunii, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl
parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale,
cât şi un labirint exterior, al drumului pe care îl parcursese Nechifor Lipan.

Pagina 5 din 11
Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator omniscient şi omniprezent ce
relatează la persoana a III-a, reconstituind prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea
satului muntenesc şi acţiunile Vitoriei Lipan. Deşi naratorul omniscient este unic, la
parastasul soţului femeia preia rolul naratorului, povestind crima celor prezenţi, pe
baza propriilor sale presupuneri. Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se
îmbină cu descrierea şi dialogul.
Vitoria Lipan este protagonista romanului „Baltagul”, un personaj principal, rotund,
dinamic, puternic individualizat, reprezentand tipul femeii justitiare care pleaca
impreuna cu fiul ei in cautarea lui Nechifor, plecat sa cumpere oi la Dorna. Este figură
reprezentativă de erou popular, având cultul pentru adevăr și dreptate, respectarea
datinilor străvechi și a legilor strămoșești.

Statutul social al Vitoriei este conturat în primele capitole ale romanului: este o
femeie simplă din Măgura Tarcăului, mamă a doi copii, Minodora și Gheorghiță și
soția lui Nechifor Lipan. O notație a naratorului evidențiază situația precară a
nevestelor de oieri: „Viața muntenilor e grea; mai ales a femeilor. Uneori stau vădane
înainte de vreme, ca dânsa”.

În ceea ce privește statutul moral și psihologic, Vitoria este o femeie puternică și

curajoasă, dar mai presus de toate, hotărâtă când vine vorba de deciziile ei. De
asemenea, ea se dovedește a fi o persoană lucidă, fiindcă atunci când își dă seama
de faptul că „pe Nechifor l-au răpus răii”, mărturisește: „Eu sunt cea mai necăjită și
mai amărâtă de pe lumea asta, am rămas văduvă și sărăcită.”. Mai mult, ea
anticipează drama care îi va schimba viața: „Să știi că pentru noi nu mai poate fi nici
bucurie, nici belșug.”. Trăsătura ce evidențiază portretul moral al femeii este
inteligența nativă, precum și stăpânirea de sine, evidențiate pe drum, mai ales la
parastas, când demască ucigașii, regizând magistral toată scena. Cu o logică
impecabilă, prin vorbe înțepătoare și aluzive îi constrânge pe criminali să
mărturisească adevărul. Pentru Vitoria, datoria creștinească se află înainte de toate.
Aparținând lumii arhaice, patriarhale, Vitoria transmite copiilor respectul tradițiilor și
este refractară la noutățile civilizației. Dârzenia femeii este sugerată de atitudinea pe
care o adoptă atunci când realizează adevăratul motiv al neîntoarcerii lui Nechifor.
Ea nu se lamentează și nu așteaptă ajutor la rezolvarea dramei sale. Spirit
contradictoriu, ea este credincioasă și superstițioasă în același timp, trăsătură ce
rezultă din caracterizarea indirectă prin faptele sale. Ea merge și cere sfaturi
părintelui Daniil, își pregătește plecarea conform ritualului creștin, purificându-l de-a
lungul a douăsprezece vineri în care ține post negru și făcând un drum la icoana
Sfintei Ana de la mănăstirea din Bistrița. Cu toate acestea, ea o vizitează și pe
ghicitoarea satului, baba Maranda și crede în visele și semnele pe care le are, dar și
în glasul naturii, care îi pare un aliat.
Mistuita de arsita din interiorul ei, Vitoria porneste la drum in cautarea lui Nechifor,
dovedind o hotarare neclintita, intelingenta, curaj, tact si o buna cunoastere a firii
oamenilor. Neobosita, face popasuri la hanuri, iscodeste, cerceteaza, pune cap la
cap informatiile primite, se comporta adecvat in cele mai diferite situatii infaptuind cu
tristete ritualurile traditionale in cazul nuntii, al botezului si al inmormantarii.
Inteligenta native si puterea tainica de comunicare cu semnele naturii, o ajuta sa
reface intocmai traseul parcurs de Lipan. Ca un adevarat “Hamlet feminin” , ea stie
sa-si disimuleze starile, sa-si stapaneasca durerile, revolta si disperarea, chiar si

Pagina 6 din 11
atunci cand gaseste osemintele lui Lipan raspandite in rapa, socotind ca nu este timp
pentru lamentatii, se grabeste sa indeplineasca randuielile sacre aprinzand faclia
langa osamintele mortului organizand cu pricepere dupa datina, priveghiul,
inmormantarea si praznicul. Vitoria nu precupeteste nici bani si nici eforturi pentru a-l
cinsti asa cum se cuvinte pe omul iubit. Durerea, revolta si disperarea mult timp
asteptata in adancul sufletului ei izbucnesc cu putere o singura data strigatul
sfasietor cu care-l cheama pe cel pierdut pentru vecie atunci cand este coborat.

Una din trăsăturile dominante ale Vitoriei este, însă, conservatorismul care rezultă
atât din modul de a gândi, cât și din atitudinea ei, cuvântul „rânduială”, la care face
referire adesea, putându-i caracteriza toate faptele. Secvența relevantă este cea în
care femeia o ceartă pe Minodora pentru tendințele ei moderniste („... îți dau eu ție
coc, valț și bluză, arză-te para focului să te arză”), Vitoria dovedindu-se a fi o
adevărată apărătoare a obiceiurilor de la care nu se abate și nu acceptă ca fiica sau
fiul ei să facă acest lucru.

O altă secvență în care Vitoria Lipan își dezvăluie firea conservatoare este cea în
care ia decizia să nu aștepte ca autoritățile locale să facă demersurile pentru a-l
căuta pe Nechifor Lipan, ci să preia „ancheta” în propriile sale mâini: „... m-oi duce
singură la Dorna. N-am să mai am hodină ... pân ce l-oi găsi pe Nechifor Lipan.”. În
acest fel, Vitoria își arată scepticismul față de noile proceduri și oficialități și
consideră că acest mister se va soluționa cu adevărat doar dacă ea însăși va începe
o investigație în acest sens.
De asemenea, și elementele de compoziție și limbaj sunt relevante în construcția
personajului principal al operei. Astfel, un rol important în construcția Vitoriei îl au
mijloacele de caracterizare. Personajul complex este realizat prin tehnica
basoreliefului și individualizat prin caracterizare directă și indirectă.
Portretul fizic relevă frumusețea personajului prin tehnica detaliului semnificativ:
„Ochii ei căprui, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului...”. Femeia e
caracterizată direct și de alte personaje: „... muiere ciudată, femeia asta trebuie să
fie de pe altă lume”. Naratorul mai atrage atenția că era „aprigă și îndârjită”. Pentru
fiul ei, Gheorghita, ea este chiar o fiinta misterioasa: „Mama asta trebuia sa fie
fărmăcătoare (...) cunoaste gandul omului”. Indirect, aceasta se individualizează și
prin nume, substantivul propriu „Vitoria” fiind forma regională a prenumelui „Victoria”,
predestinat parcă pentru ce avea să urmeze. Si limbaj care ocupă un rol important în
construcția protagonistei romanului. Limbajul femeii se potrivește cu mediul rural din
care provine, felul ei simplu de a vorbi și plin de tâlc dovedind o inteligență nativă. Se
pot remarca unele zicători populare, cum ar fi: „Cel ce spune multe, știe puține.”. De
asemenea, ea folosește un limbaj marcat de expresii populare: „Eu cetesc pe tine,
măcar că nu știu carte.”. De multe ori, ea face aluzie la statutul ei de văduvă, deși
doar la sfârșitul romanului se va concretiza moartea soțului ei.

Pagina 7 din 11
 Baltagul – relatia intre doua personaje

Mihail Sadoveanu (1880-1961) este unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea,
acesta creând o impresionantă operă literară care cuprinde povestiri, nuvele, romane,
având ca teme esenţiale: istoria, condiţia umană, natura, viaţa satului.

Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu, publicat în anul 1930, este un roman

obiectiv, polimorf, realist şi simbolic în acelaşi timp, încadrandu-se într-un tip aparte de
realism, şi anume realismul mitic. Este „probabil singurul roman obiectiv” (Nicolae
Manolescu) al scriitorului şi aduce o formulă românească inedită în peisajul epicii
interbelice: polimorfismul structurii, „amestecul de roman realist şi naraţiune arhetipală
grefată pe un scenariu poliţist” (Carmen Matei Muşat).

Romanul este specia genului epic, în proza, de mare întindere, cu o acțiune

complexa ce se poate desfășura pe mai multe planuri narative, cu personaje
numeroase a căror personalitate este bine individualizata si cu o intriga complicata.

Trasaturile romanului obiectiv: Isi propune sa reflecte o existenta obisnuita,

constructia subiectului respectă ordinea cronologică, incipitul prezintă cadrul acţiunii,
fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje din roman si se afla intr-o
stransa legatura cu finalul, acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii
neprevăzute, evoluţia ei putând fi anticipată, finalul este închis, rezolvând conflictele
şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări, personajul este reprezentativ pentru o
categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de tipuri, personajul este surprins
într-un proces de transformare.

Acţiunea este structurată în funcţie de două planuri narative: unul realist şi unul mitic.
Coordonata realistă a structurii romanului se referă la călătoria pe care o face Vitoria
Lipan, la aflarea adevărului şi la descrierea satului moldovenesc. (dacă avem în vedere
motivul adevărului, romanul îşi dezvăluie o alcătuire în trepte. Motivul căutării şi al
cunoaşterii se dezvoltă într-o structură labirintică. Planul mitic are în centru miturile din
care s-a inspirat autorul, precum şi sensul ritualic al gesturilor Vitoriei.

Tema operei este reprezentată de monografia satului moldovenesc de la munte,

lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea şi pedepsirea celor ce l-au ucis
pe Nechifor Lipan. De asemenea, se regăsesc marile teme sadoveniene precum: viaţa
pasatorală, natura, miturile, iubirea , arta povestirii, înţelepciunea.

La nivel morfologic, titlul este constituit dintr-un substantiv comun, articulat hotărât
enclitic, fapt ce accentuează elementul în jurul căruia gravitează acțiunea. Baltagul
(toporul cu două tăişuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei şi
instrumentul actului justiţiar. Se concretizează astfel, prin valorile ce pot fi atribuite
titlului, motivul labirintului de la nivelul acţiunii, ilustrat de drumul şerpuit pe care îl
parcurge Vitoria Lipan în căutarea soţului, atât un labirint interior, al frământărilor sale,
cât şi un labirint exterior, al drumului pe care îl parcursese Nechifor Lipan.

Pagina 8 din 11
Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator omniscient şi omniprezent ce
relatează la persoana a III-a, reconstituind prin tehnica detaliului şi observaţie, lumea
satului muntenesc şi acţiunile Vitoriei Lipan. Deşi naratorul omniscient este unic, la
parastasul soţului femeia preia rolul naratorului, povestind crima celor prezenţi, pe
baza propriilor sale presupuneri. Modul principal de expunere este naraţiunea, ce se
îmbină cu descrierea şi dialogul.

Personajul central este Vitoria Lipan a cărei evoluție poate fi urmărită în relație cu
fiul ei, Gheorghiță, căruia îi devine mentor.

Statutul social al Vitoriei este conturat în primele capitole ale romanului. Este o
femeie simplă din Măgura Tarcăului, mamă a doi copii: Minodora și Gheorghiță și
nevasta lui Nechifor Lipan. O notație a naratorului evidențiază condiția precară a
nevestelor de oieri: „Viața muntenilor este grea, mai ales a femeilor. Uneori stau
văduve înainte de vreme ca dânsa.”. Comparativ cu ea, Gheorghiță are un statut
social încă nedefinit, este fiu de oier, inițiat în această meserie și trimis de Nechifor
pe apele Jijiei la baciul Alexa. După moartea tatălui preia forțat statutul de cap al
familiei.

În ceea ce privește statutul psihologic, Vitoria se definește ca o femeie puternică,

dar cu o gândire conservatoare, ghidându-se după legile nescrise și crede în legea
talionului: „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Este o femeie extrem de puternică
psihologic înfrânându-și durerea și înțelegând că exteriorizarea sentimentelor nu este
benefică. Gheorghiță este un tânăr în formare, dar lipsa de maturitate în transformă
într-un om docil, iar procesul dezvoltării sale psihologice se produce treptat, un
moment esențial fiind cel al vegherii trupului tatălui său în râpă.

Din punct de vedere moral, Vitoria se definește ca o fire hotărâtă: „N-am să am

odihnă cum n-are pârâul Tarcăului până ce nu l-oi găsi pe Nechifor Lipan.”. De
asemenea, ea se definește a fi o persoană lucidă, deoarece atunci când își dă
seama că pe Nechifor „l-au răpus răii” conștientizează și statutul său de femeie
văduvă. Spiritul dreptății îi este evidențiat în scena finală când dorește să-i
pedepsească pe vinovați. În ceea ce-l privește pe Gheorghiță, acesta prezintă din
punct de vedere moral trăsături precum blândețea și echilibrul fiind atenționat de
Vitoria că vârsta imaturității s-a încheiat: „Înțelege că jucăriile au stat. De acu trebuie
să te arăți bărbat.”. Inițial, adolescentul este intrigat de hotărârea mamei de a face o
anchetă pe cont propriu, neînțelegând decât târziu aluziile din replicile materne („Nu
te uita urât, Gheorghiță, că pentru tine de-acu înainte începe a răsări soarele.”).

Deși pe parcursul operei este evidențiată relația dintre cele două personaje
inițiator-inițiat, cele mai relevante scene pot fi identificate la finalul operei. Astfel,
orice proces inițiatic presupune și o moarte simbolică, adică o coborâre în întuneric
acolo unde neofitul este supus unor încercări-limită.

Pagina 9 din 11
 O scena semnificativa o reprezinta coborarea, la porunca mamei, în râpă unde se
confruntă cu privirea îngrozitoare a rămășițelor părintelui său, tânărul parcurge o
coborâre printre spiritele demonice. El plânge ca un copil și lăsat de Vitoria să
păzească, în cursul nopții, osemintele lui Nechifor, acesta nu rezistă încercării. De
frică, acesta începe să vorbească în neștire cu singurele vietăți din preajmă: câinele
și calul.

O altă scenă esențială în evidențierea relației dintre cei doi este cea a parastasului
în care are loc desăvârșirea inițierii. Imediat după ce Vitoria reconstituie firul tragic al
evenimentelor, aceasta îi cere băiatului să răzbune moartea tatălui său, pedepsindu-l
pe Calistrat Bogza printr-o lovitură de baltag: „Împuns de alt țipăt al femeii, feciorul
mortului simți în el crescând o putere mai mare și mai dreaptă decât a ucigașului.
Primi pe Bogza în umăr. Îi dădu îndărăt. Apoi îl lovi cu muchea baltagului, în frunte.”.

Relevante în analiza relației dintre cele două personaje sunt modalitățile de

caracterizare, atât cele directe, cât și cele indirecte.

Vitoria este un personaj complex, realizat pe tehnica basoreliefului. Portretul fizic

relevă frumusețea personajului prin tehnica detaliului semnificativ: „Ochii ei căprui, în
care se răsfrângea lumina castanie a părului [...] Nu mai era tânără, dar avea o
frumuseță neobișnuită în privire.”. Femeia e caracterizată direct și de alte
personaje „... muiere ciudată, femeia asta trebuie să fie de pe altă lume”. Naratorul
mai atrage atenția că era „aprigă și îndârjită”. Pentru fiul ei, Gheorghita, ea este chiar
o fiinta misterioasa: „Mama asta trebuia sa fie farmacatoare (...) cunoaste gandul
omului”. Indirect, aceasta se individualizează și prin nume si limbaj, Vitoria
asemănându-se numelui de „Victoria”, predestinat parcă pentru ce avea să urmeze.
Limbajul femeii se potrivește cu mediul rural din care provine, felul ei simplu de a
vorbi și plin de tâlc dovedind o inteligență nativă. Se pot remarca unele zicători
populare, cum ar fi: „Cel ce spune multe, știe puține.”. De asemenea, ea folosește un
limbaj marcat de expresii populare: „Eu cetesc pe tine, măcar că nu știu carte.”. De
multe ori, ea face aluzie la statutul ei de văduvă, deși doar la sfârșitul romanului se
va concretiza moartea soțului ei.

Scriitor realist, Sadoveanu realizeaza portretul lui Gheorghita atat fizic, cat si
moral. Prin caracterizare directa, realizata de catre narrator, se stabilesc trasaturile
fizice ale personajului.:“flacau sprancenat (…) intorcea un zambet frumos ca de fatasi
abiaincepea sa-i infireze mustacioara”. Aceasta descriere succinta este facuta si
din perspective mamei, care il admira din cealalta parte a masutei. Trasaturile morale
reies in primul rand indirect, din faptele, gadurile sau modeul de a vorbi al
personajului. La inceput temator (“D-apoi om putea razbi, mamuca?” ), gandindu-se
mai mult la horele din sat decat la linistea mamei ( “Raspunse el mahnit in sine; caci
nu se mai putea bucura de hora de a doua zi” ), Gheorghita primeste sa plece in
cautarea tatalui sau pentru ca asa i se cere( “M-oi duce, daca spui” ). Femeia
observa atitudinea retinuta afiului ei, pe care il caracterizeaza drept sfios si nesigur si
hotaraste sa plece in calatorie alaturi de el.

Pagina 10 din 11
Un alt element structural relevant este acțiunea.
În prima parte a romanului sunt prezentate frământările femeii și pregătirile de drum,
cea mai importantă fiind încredințarea unul baltag sfințit lui Gheorghiță.
În partea a doua, Vitoria și băiatul reconstituie traseul urmat de Lipan, făcând o serie
de popasuri pentru aflarea mai multor informații. De asemenea, întâlnesc și o
cumetrie și o nuntă. Succesiunea acestor momente din viața unui om dă de gândit
Vitoriei, care anticipează înmormântarea din final. Cu ajutorul câinelui regăsit,
munteanca descoperă într-o râpă rămășițele lui Nechifor Lipan.
Partea a treia reprezintă sfârșitul drumului: ancheta poliției, înmormântarea,
parastasul bărbatului și pedepsirea ucigașului de catre Gheorghita care văzându-şi
mama luând iniţiativă şi demascându-i pe ucigaşi, acesta este cuprins de o răbufnire
energică, nemaiavută până atunci: ”feciorul mortului simţi în el crescând o putere
maimare şi mai dreaptă decât a ucigaşului”. Săvârşeşte actul de justiţie, şi cu mişcări
sigure alebaltagului, răzbunându-şi tatăl şi în acelaşi timp restabilind dreptatea
marchează maturizarea lui Gheorghiță.

Pagina 11 din 11