Comentariu literar

Introducere
În partea introductivă a eseului trebuie să menționezi perioada culturală în
care este încadrată opera lui Mihai Eminescu. Această precizare este esențială,
deoarece romantismul influențează viziunea despre lume și creație a poetului.
Prin urmare, dacă analizăm poezia „Odă (în metru antic)”, observăm că toate
elementele compoziționale (tema, limbajul artistic, secvențele poetice etc.)
reflectă orientarea romantică a lui Eminescu. Astfel, putem începe eseul cu
menționarea faptului că elementele de compoziție au încadrat poezia la
romantism, într-o atmosferă specific eminesciană, ele având totodată un rol
important în transmiterea mesajului poetic.

Exemplu

Romantismul este un curent literar care atinge apogeul în literatura română în

cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin creația lui Mihai Eminescu.
Principalele coordonate ale romantismului au devenit pilonii pe care
Eminescu și-a așezat opera poetică, temele abordate de poet, precum și
viziunea despre lume a acestuia constituind o oglindire a crezului romantic pe
care îl îmbrățișează. Relevant în acest sens este poemul „Odă (în metru
antic)”, acesta fiind o specie a genului liric, mai exact o odă ce sintetizează
marile probleme ale existenței umane, conturând viziunea romantică a lui
Eminescu.

Explicația titlului
Numele pe care poetul îl alege pentru poezie nu este lipsit de semnificație.
Astfel, titlul „Odă (în metru antic)” denumește creațiile literare lirice cu
caracter solemn, în care se face un elogiu. Concordanța dintre titlul poeziei și
versurile acesteia este evidentă, titlul anticipând semnificațiile conținutului
liric.

Exemplu

Întrucât oda este un cântec de slavă, dedicat unei personalități, titlul poeziei
are în vedere o abstracțiune, făcând referire la condiția de muritor, văzută din
perspectiva geniului care trăiește veșnic. Conform DEX, oda este o „creație
literară lirică cu caracter solemn, în care se face un elogiu”. Poezia analizată
respectă întocmai această definiție și este o creație care aparține
romantismului, ea cunoscând unsprezece variante, în final autorul adoptând
structura metrică a odei antice.

Tema
Pentru a identifica tema poeziei „Odă (în metru antic)”, trebuie să ai în vedere
sentimentele pe care eul liric le transmite și atmosfera creată la nivelul poeziei.
Astfel, din felul în care este construit universul liric se poate deduce că tema
abordată este specifică poeziilor aparținând romantismului, pentru că și aceste
versuri sugerează eternele idei romantice: condiția geniului, aspirația spre
absolut.

În comentariul tău nu trebuie să lipsească trimiterile la viziunea despre lume

și viață a poetului. Principalele coordonate ale romantismului au devenit
pilonii pe care Eminescu și-a așezat opera poetică, temele abordate de poet,
precum ṣi viziunea despre lume a acestuia nefiind decât o oglindire a crezului
romantic pe care îl îmbrățișează. În poezia „Odă (în metru antic)” viziunea
poetului însoțește tema de factură romantică, cu influențe filosofice,
evidențiind superioritatea eului liric în privința cunoașterii și autocunoașterii.
Astfel, poezia ne prezintă concepția omului de geniu asupra condiției umane. 

Exemplu

Temele dezvoltate de Eminescu în cadrul acestui poem reflectă viziunea

poetului asupra lumii, mai exact, condiția geniului și iluzia nemuririi atunci
când ești tânăr. Poemul ne propune un cadru romantic, susținut de ideile
filosofice ale autorului, dovedind, cu adevărat, originalitatea poetului. Teme
precum trăirea intensă a iubirii care duce la arderea interioară, aspirația spre
absolut, singurătatea și condiția omului în lume evidențiază năzuința poetului
romantic de a exprima cu ajutorul fanteziei creatoare idei filosofice profunde.

În ceea ce privește viziunea despre lume, observăm că pe parcursul celor cinci

strofe, care pot fi împărțite în trei secvențe lirice se regăsesc trimiteri la viață,
moarte, trecerea timpului, nemurire. Așadar, poemul are la bază o serie de
teme și motive romantice, viziunea despre lume a poetului fiind puternic
influențată de ideile filosofului german Schopenhauer.

Poezia este o oglindire a viziunii eminesciene despre lume, ea având drept

coordonate esențiale principii ale liricii romantice. Astfel, putem spune că
viziunea despre lume, dar și tematica poeziilor eminesciene pot fi analizate
prin raportare permanentă la orientarea romantică a poetului.

Comentariu pe scurt (secvențe lirice)

Secvențele lirice ale poeziei lui Eminescu sunt reprezentate de cele cinci strofe
ale acesteia. Ele trebuie comentate deoarece permit identificarea unor
elemente compoziționale esențiale în interpretarea poeziei.

Astfel, analizând cele cinci strofe din care este compusă poezia, vei identifica
principalele figuri de stil (podoabe stilistice care sporesc expresivitatea unui
text: epitetul, metafora, comparația, personificarea etc.) și vei evidenția
semnificațiile acestora, prin raportare la viziunea despre lume a lui Eminescu.

Simbolul este un alt procedeu artistic prezent în textul poetic, acesta

presupunând utilizarea numelui unui obiect concret pentru a ascunde o idee
abstractă. În acest fel, dai dovada înțelegerii unor concepte operaționale
importante, realizând conexiuni cu viziunea romantică a poetului.

Exemplu

Din punct de vedere compozițional, poemul își schimbă structura în varianta

definitivă, ajungând de la 13 strofe la 5 strofe, între care există o simetrie,
fiecare fiind încărcată de teme, motive și simboluri romantice, de a căror
interpretare depinde descifrarea mesajului poetic. Cele cinci strofe pot fi
împărțite în trei secvențe lirice, după cum urmează:

Prima secvență se concentrează în jurul versului cu care debutează poezia:

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” și ilustrează aspirația geniului, într-un
trecut relativ, la condiția de muritor. Așa cum omul muritor este supus
timpului ireversibil, geniul care trăiește drama nemuririi vrea să învețe ceea ce
e specific omului comun, să simtă curgerea nestăvilită a timpului omenesc,
aspirând la perisabilitatea ființei umane supuse destinului.

Prima strofă a poeziei, prezintă, așadar, ideea de scurgere a timpului și trăirea

visului uman. „Steaua singurătății” sugerează existența sentimentului iubirii
într-un cadru special, nepământesc, iar structura „ochii mei visători”
ilustrează dimensiunea romantică, absolutul căutat și trăit într-un spațiu unic.

Cea de-a doua secvență a poemului are la bază antiteza, procedeu specific
romantismului. Astfel, observăm că oximoronul duce la relații de opoziție
creionate în jurul suferinței personificate. Fiind o apariție inedită și
surprinzătoare: „Deodată tu răsăriși în cale”, sentimentul iubirii scoate la
suprafață durerea provocată de efemeritatea ființei umane. Destinul uman
este posibil prin suferința „dureros de dulce”, căci doar astfel se ajunge la
„voluptatea morții”.

Implicarea iubirii în acest proces în care omul este supus morții este esențială.
Întrucât strofa a treia menționează reprezentanți din mitologie, Nessus și
Hercule, care au fost supuși suferinței din cauza implicării unei femei, tot
astfel sufletul poetului „arde”, e măcinat de patima erotică.

Folosirea cuvintelor din câmpul semantic al focului accentuează starea

lăuntrică gravă: „ard”, „focul”, „stinge”, „mistuit”, „flăcări”. Aspirația la o
iubire unică, absolută, înalță ființa într-un cadru superior, sufletul poetului
fiind astfel mistuit de sentimentul iubirii, care arde și nu poate fi stins „cu
toate/ Apele mării”.

Ultima secvență lirică ne prezintă punctul culminant al suferinței, strofa a

patra făcând referire la simbolul „pasărea Phoenix”. Interpretarea acestui
simbol asociază iubirea care arde cu purificarea vieții. Asemenea păsării
mitice, poetul se întreabă dacă e posibil să renască, dacă mistuirea totală va
duce la o desprindere a sufletului de lume și o recâștigare a vieții. Strofa a
cincea implică influențele religioase și are în vedere rugăciunea, care poate
aduce regăsirea de sine: „pe mine/ Mie redă-mă.”.

Regăsirea propriei identități este rezolvarea problemei, existând acum dorința

de revenire la situația inițială, căci „moare numai cel ce se știe pe sine”, așa
cum ar fi spus Nichita Stănescu. Viziunea lui Eminescu este pesimistă, ea fiind
influențată de ideea filozofică schopenhaueriană conform căreia geniul este
condamnat nefericirii. Întrucât pe pământ nu poate fi fericit, „nepăsarea
tristă” este invocată, amintind de trecerea în neființă a omului. 

Expresivitatea textului (figuri de stil,

imagini artistice)
Expresivitatea poeziei „Odă (în metru antic)” se referă la limbajul pe care îl
folosește poetul în versurile sale. Această expresivitate se manifestă cu
ajutorul imaginilor artistice, dar și a figurilor de stil. Cu alte cuvinte, poezia
„Odă (în metru antic)” este un text expresiv datorită podoabelor stilistice și a
cuvintelor folosite cu sens figurat. Stările interioare ale eului liric sunt
declanșate de asocierea unor semnificații ale cuvintelor folosite cu sens
conotativ.
Exemplu

Cu ajutorul funcției expresive și estetice a limbajului conotativ (cuvintele

capătă un sens figurat), imaginarul poetic îmbracă realitatea concretă într-o
formă artistică specific eminesciană. Fiind o specie a genului liric, poezia
surprinde prin îmbinarea ingenioasă a cuvintelor, încărcate de metafore,
podoaba stilistică predominantă. 

Astfel, figurile de stil se îmbină armonios cu imaginile artistice vizuale,

auditive, cuvintele căpătând semnificații inedite. Se remarcă, astfel,
construcții oximoronice: „dureros de dulce”, „voluptatea morții”; interogația
retorică: „Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?”, invocații:
„Suferință, tu...”, „nepăsare tristă”; comparații: „Jalnic ard de viu chinuit ca
Nessus”, „Pot să mai re-nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix”; metafore:
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, „Pe-al meu propriu rug, mă topesc în
flăcări...”; epitete: „ochii turburători”, „nepăsare tristă”; inversiuni: „propriu
vis”, „propriu rug”.

Relația dintre ideea poetică și mijloacele

artistice
Ideea poetică predominantă a poeziei „Odă în metru antic”, de Mihai
Eminescu, este revelația eului liric în legătură cu raportul dintre iubire și
moarte.

Exemplu

Un prim mijloc artistic utilizat pentru a reda această idee este reprezentat de
antiteză. Astfel, eul liric prezintă în antiteză atitudinea asupra trecutului și pe
cea asupra timpului prezent. Acesta contemplă trecutul, perceput ca fiind un
timp al imaturității, al inocenței („Ochii mei nălțam visători la steaua/
Singurătății”) și descoperă apoi un prezent copleșitor. Eul liric devine, așadar,
„acel eu care a aflat că «este în noi ceva mai adânc decât noi înșine», așadar
eul care și-a găsit sinele” (Constantin Noica).

Motive literare
În „Odă în metru antic” regăsim o mare varietate de motive literare, iar unul
dintre cele mai reprezentative este motivul stelei.
Exemplu

Pentru început, ne oprim asupra motivului stelei, care, asociat cu singurătatea,

reprezintă un ideal intangibil. Pentru Eminescu, „steaua singurătății”, la care
eul liric visa în trecut, reprezintă idealul prezervării unui spirit intact, neatins
de lumea înconjurătoare. În timp, însă, eul liric realizează inevitabilitatea
intrării în contact a propriului spirit cu mediul extern, fiindu-i imposibil să-și
protejeze puritatea inițială.

Apartenența la genul liric

În comentariul tău nu trebuie să lipsească trimiterile la genul liric, poezia fiind
ca specie literară o odă. Astfel, e relevant să precizezi în eseul tău că poemul
„Odă (în metru antic)”, este o specie a genului liric, mai exact o odă ce
sintetizează marile probleme ale existenței umane, conturând viziunea
romantică a lui Eminescu.

Exemplu

În primul rând, poezia aparține genului liric și este o odă, ea reflectând

principiile romantice eminesciene. Conform DEX, oda este o „creație literară
lirică cu caracter solemn, în care se face un elogiu”. Poezia analizată respectă
întocmai această definiție și este o creație care aparține romantismului.

În al doilea rând, specific operelor lirice este și folosirea funcției expresive și

estetice a limbajului conotativ (cuvintele capătă un sens figurat). Astfel, în
această poezie, imaginarul poetic îmbracă realitatea concretă într-o formă
artistică specific eminesciană. Fiind o specie a genului liric, poezia surprinde
prin îmbinarea ingenioasă a cuvintelor, încărcate de metafore, acestea
reprezentând podoabele stilistice predominante. Astfel, figurile de stil se
împletesc armonios cu imaginile artistice vizuale, auditive, cuvintele căpătând
semnificații inedite.

Un alt argument care demonstrează că poezia este o operă lirică, mai exact o
odă, are în vedere lirismul subiectiv. Întrucât sunt transmise gânduri, idei,
sentimente în mod direct, poezia „Odă (în metru antic)” conține mărcile
lexico-gramaticale ale eului liric, lirismul subiectiv fiind dovedit prin folosirea
verbelor și a pronumelor la persoana I singular.

Concluzionând, poezia se încadrează în categoria operelor lirice, fiind o odă,

fapt justificat conform argumentelor aduse mai sus. Actualitatea poeziei este
confirmată de poetul Boileșteanu, care afirma: „Aici drama a încetat să mai fie
particulară, devine una etern-umană. Nu mai e o simplă spovedanie, ci o odă
omului de geniu”. 

Apartenența la romantism
Dacă în introducere este esențial să numești perioada culturală căreia îi
aparține poezia, în cuprins este de asemenea important să evidențiezi
amprenta romantismului asupra poeziei, oferind exemple relevante în acest
sens. Viziunea despre lume, aspirația spre absolut, condiția geniului, prezența
simbolului și a motivelor literare sunt elemente care evidențiază trăsăturile
esențiale ale literaturii romantice.

Astfel, atunci când te referi la elementele mai sus enumerate (temă, motive,
secvențe lirice etc.) este necesar să pui în lumină caracterul romantic al
acestora, susținându-ți argumentele cu exemple din text.

Exemplu

Încă de la început putem evidenția faptul că „Odă (în metru antic)” este o
creație care aparține romantismului, ea cunoscând unsprezece variante, în
final autorul adoptând structura metrică a odei antice. Temele și motivele
utilizate, viziunea pesimistă, de inspirație schopenhaueriană, utilizarea
antitezei sunt dovezi ale apartenenței textului la romantism.

Temele dezvoltate de Eminescu în cadrul acestui poem reflectă viziunea

poetului asupra lumii, mai exact, condiția geniului și iluzia nemuririi atunci
când ești tânăr. Mai mult, teme precum trăirea intensă a iubirii care duce la
arderea interioară, aspirația spre absolut, singurătatea și condiția omului în
lume evidențiază năzuința poetului romantic de a exprima cu ajutorul
fanteziei creatoare idei filosofice profunde.

Artă poetică
Precizarea că poezia „Odă (în metru antic)” este o artă poetică este
fundamentală. Analizând elementele de compoziție ale poeziei eminesciene vei
observa faptul că acestea au anumite particularități care fac posibilă
încadrarea poeziei în linia romantismului, poezia fiind o artă poetică filosofică.
Așadar, poetul respectă regulile unei arte poetice și își prezintă propria
viziune, într-un limbaj expresiv, fiind vizibile influențele romantismului.
Exemplu

Arta poetică (lat. ars poetica) reprezintă expunerea în versuri a ansamblul de

reguli care a stat la baza creării unei opere literare, dar și a concepțiilor
poetului despre creație, acesta din urmă exprimându-și sentimentele și
viziunea despre lume într-un limbaj expresiv și particularizat. Cu alte cuvine,
arta poetică reprezintă modul în care poetul percepe propria creație sau rolul
său în lume. Poezia eminesciană se denumește fundamental romantică prin
rolul important acordat temelor specifice romantismului. De asemenea, prin
includerea unor idei filosofice, meditația la condiția umană sau raportul
omului superior față de lumea banală, poezia poate fi considerată o artă
poetică filosofică. 

Mărcile eului liric

În ceea ce privește prezența mărcilor lexico-gramaticale în poezia „Odă (în
metru antic)”, acestea arată implicarea totală a eului liric și exprimarea directă
a sentimentelor. Așadar, lirismul subiectiv în poezia lui Eminescu este dovedit
prin folosirea formelor verbale și pronominale la persoana I, numărul
singular. Prezentându-le, demonstrăm faptul că eul liric este implicat afectiv și
că își transmite în mod direct ideile și trăirile.

Exemplu

Întrucât sunt transmise gânduri, idei, sentimente în mod direct, poezia „Odă
(în metru antic)” conține mărcile lexico-gramaticale ale eului liric, lirismul
subiectiv fiind vizibil prin folosirea verbelor și pronumelor la persoana I
singular: „credeam”, „să-nvăț”, „ard”, „nu pot”, „mă topesc”, „meu”, „pe mine”,
„mie”. Subiectivismul poeziei rezultă din adresarea directă și folosirea verbului
la persoana a II-a: „răsăriși”, precum și din repetarea pronumelui personal de
persoana a II-a singular, „tu”. 

Elementele de versificație
Elementele de prozodie sau de versificație se referă la modul în care sunt
dispuse versurile poeziei „Odă (în metru antic)”. Prin urmare, este important
să menționăm gruparea strofică și felul în care acționează regulile prozodice
asupra poeziei. Astfel, în ceea ce privește rima, remarcăm faptul că versurile
nu au rimă. Măsura este inegală, oscilează între 11-15 silabe. Cât despre ritm,
prin faptul că prima silabă este accentuată, se justifică faptul că poezia are
ritmul trohaic.

Exemplu

Elementele de versificație contribuie la exprimarea ideilor poetice și la

stilizarea atmosferei. Ritmul este trohaic, măsura este de 11-15 silabe, iar
versurile nu au rimă. În acest sens, Titu Maiorescu explica elementele de
prozodie ale poeziei: „O admirabilă odă <<în metru antic>> o avem de la
Eminescu. E scrisă în strofe de patru versuri traheo-dactilice se-nțelege,
neritmate în încântătoarea cadență a unui versus adonicus la sfârșitul fiecărei
strofe”.

Încheiere
Partea de final poate cuprinde o opinie personală (uneori, susținută de o
opinie critică) sau o concluzie care sintetizează conținutul eseului. Spre
exemplu, dacă poezia „Odă (în metru antic)” este un material liric de factură
romantică poți preciza acest lucru în încheierea eseului, reunind, astfel, într-o
concluzie ideile dezvoltate în cuprins.

Exemplu

Concluzionând, versurile comentate mai sus reprezintă o dovadă a viziunii

eminesciene despre lume, ea având drept coordonate esențiale principii ale
liricii romantice. Prin profunzimea sentimentelor transmise și originalitatea
împletirii simbolurilor și a motivelor, „Odă (în metru antic)” a trecut proba
timpului, cucerind cititorul încă de la primul vers.

Comentariu pe strofe
Comentariul pe strofe al poeziei Odă în metru antic de Mihai Eminescu te va
ajuta să înțelegi mesajul pe care vrea să îl transmită autorul și să poți scrie
eseuri bine documentate. 

„Odă (în metru antic)” este o creație care aparține romantismului, ea

cunoscând unsprezece variante, în final autorul adoptând structura metrică a
odei antice. Din punct de vedere compozițional, poemul își schimbă structura
în varianta definitivă, ajungând de la 13 strofe la 5 strofe, în care există o
simetrie, fiecare fiind încărcată de teme, motive și simboluri romantice, de a
căror interpretare depinde descifrarea mesajului poetic. Principalele
coordonate ale romantismului au devenit pilonii pe care Eminescu și-a așezat
opera poetică, temele abordate de poet, precum și viziunea despre lume a
acestuia nefiind decât o oglindire a crezului romantic pe care îl îmbrățișează.
Actualitatea poeziei este confirmată de poetul Boileșteanu, care afirma: „Aici
drama a încetat să mai fie particulară, devine una etern-umană. Nu mai e o
simplă spovedanie, ci o odă omului de geniu”. 

Tema poeziei este de factură romantică, cu influențe filosofice, evidențiind

superioritatea eului liric cu privire la cunoaștere și autocunoaștere. Astfel,
poezia ne prezintă concepția omului de geniu cu privire la condiția umană.
Întrucât oda este un cântec de slavă, dedicat unei personalități, titlul poeziei
are în vedere o abstracțiune, făcând referire la condiția de muritor, văzută din
perspectiva geniului care trăiește veșnic. Pe parcursul celor cinci strofe, care
pot fi împărțite în trei secvențe lirice se regăsesc trimiteri la viață, moarte,
trecerea timpului, nemurire. Așadar, poemul are la bază o serie de teme și
motive romantice, viziunea despre lume a poetului fiind puternic influențată
de ideile filosofului german Schopenhauer.

Prima secvență se concentrează în jurul versului cu care debutează poezia:

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” și ilustrează aspirația geniului, într-un
trecut relativ, la condiția de muritor. Așa cum omul muritor este supus
timpului ireversibil, geniul care trăiește drama nemuririi vrea să învețe ceea ce
e specific omului comun, să simtă curgerea nestăvilită a timpului omenesc,
aspirând la perisabilitatea ființei umane supuse destinului. Prima
strofă a poeziei, prezintă, așadar, ideea de scurgere a timpului și trăirea visului
uman. „Steaua singurătății” sugerează existența sentimentului iubirii într-un
cadru special, nepământesc, iar structura „ochii mei visători” ilustrează
dimensiunea romantică, absolutul căutat și trăit într-un spațiu unic.

Cea de-a doua secvență a poemului are la bază antiteza, procedeu specific

romantismului. Astfel, observăm că oximoronul duce la relații de
opoziție creionate în jurul suferinței personificate. Fiind o apariție inedită și
surprinzătoare: „Deodată tu răsăriși în cale”, sentimentul iubirii scoate la
suprafață durerea provocată de efemeritatea ființei umane. Destinul uman
este posibil prin suferința „dureros de dulce”, căci doar astfel se ajunge la
„voluptatea morții”. Implicarea iubirii în acest proces în care omul este supus
morții este esențială. Întrucât strofa a treia menționează reprezentanți din
mitologie, Nessus și Hercule, care au fost supuși suferinței din cauza implicării
unei femei, tot astfel sufletul poetului „arde”, e măcinat de patima erotică.
Folosirea cuvintelor din câmpul semantic al focului accentuează starea
lăuntrică gravă: „ard”, „focul”, „stinge”, „mistuit”, „flăcări”. Aspirația la o
iubire unică, absolută, înalță ființa într-un cadru superior, sufletul poetului
fiind astfel mistuit de sentimentul iubirii, care arde și nu poate fi stins „cu
toate/ Apele mării”.

Ultima secvență lirică ne prezintă punctul culminant al suferinței, strofa a

patra făcând referire la simbolul „pasărea Phoenix”. Interpretarea acestui
simbol asociază iubirea care arde cu purificarea vieții. Asemenea păsării
mitice, poetul se întreabă dacă e posibil să renască, dacă mistuirea totală va
duce la o desprindere a sufletului de lume și o recâștigare a vieții. Strofa a
cincea implică influențele religioase și are în vedere rugăciunea, care poate
aduce regăsirea de sine: „pe mine/ Mie redă-mă.”. Regăsirea propriei
identități este rezolvarea problemei, existând acum dorința de revenire la
situația inițială, căci „moare numai cel ce se știe pe sine”, așa cum ar fi spus
Nichita Stănescu. Viziunea lui Eminescu este pesimistă, ea fiind influențată de
ideea filozofică schopenhaueriană conform căreia geniul este condamnat
nefericirii. Întrucât pe pământ nu poate fi fericit, „nepăsarea tristă” este
invocată, amintind de trecerea în neființă a omului.

Cu ajutorul funcției expresive și estetice a limbajului conotativ (cuvintele

capătă un sens figurat), imaginarul poetic îmbracă realitatea concretă într-
o formă artistică specific eminesciană. Fiind o specie a genului liric, poezia
surprinde prin îmbinarea ingenioasă a cuvintelor, încărcate
de metafore, podoaba stilistică predominantă. Astfel, figurile de
stil se îmbină armonios cu imaginile artistice vizuale, auditive, cuvintele
căpătând, astfel, semnificații inedite. Se remarcă, astfel, construcții
oximoronice: „dureros de dulce”, „voluptatea morții”; interogația retorică:
„Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?”, invocații: „Suferință,
tu...”, „nepăsare tristă”; comparații: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus”, „ca
Pasărea Phoenix”; metafore: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, „Pe-al
meu propriu rug, mă topesc în flăcări...”; epitete: „ochii turburători”,
„nepăsare tristă”; inversiuni: „propriu vis”, „propriu rug”.

Consider că temele dezvoltate de Eminescu în cadrul acestui poem reflectă

viziunea poetului asupra lumii, mai exact, condiția geniului și iluzia nemuririi
atunci când ești tânăr. Poemul ne propune un cadru romantic, susținut de
ideile filosofice ale autorului, dovedind, cu adevărat, valoarea de excepție.
Teme precum trăirea intensă a iubirii care duce la arderea interioară, aspirația
spre absolut, singurătatea și condiția omului în lume evidențiază curiozitatea
poetului romantic de a exprima cu ajutorul fanteziei creatoare idei filosofice
profunde.
Concluzionând, versurile comentate mai sus reprezintă o dovadă a viziunii
eminesciene despre lume, ea având drept coordonate esențiale principii ale
liricii romantice. Prin profunzimea sentimentelor transmise și originalitatea
împletirii simbolurilor și a motivelor, „Odă (în metru antic)” a trecut proba
timpului, cucerind cititorul încă de la primul vers.

Eseu
„Odă (în metru antic”) este o creație eminesciană de maturitate, înglobând
elemente ce aparțin unor varii specii literare: oda, elegia, meditația. Textul
aparține etapei de creație eminesciană denumită „etapa reclasicizării”,
respectând forma clasică, dar incluzând, între limitele acesteia, elemente
romantice. Fiindcă opera de față reprezintă una dintre lecturile obligatorii în
vederea pregătirii pentru examenul de Bacalaureat, am conceput eseul de mai
jos, pentru a te ajuta să înțelegi mai bine textul. Acesta cuprinde, după cum
urmează: date despre operă, semnificația titlului, tema operei, elemente de
structură și compoziție. limbajul artistic.

Publicată pentru prima dată în anul 1884, după aproximativ zece ani de-a
lungul cărora a cunoscut unsprezece variante diferite, „Odă (în metru antic)
este o poezie ce aparține ultimei perioade de creație eminesciană. Împreună cu
„Luceafărul” și „Glossă”, alte două poeme eminesciene, „Odă (în metru antic)”
face parte dintr-o trilogie ce-și propune elucidarea condiției omului de geniu.

Titlul operei, „Odă (în metru antic)”, este menit să evidențieze contrastul
dintre sensul termenului „odă” (laudă, preamărire), și starea emoțională a
eului liric. Acesta simte o melancolie și o tristețe profundă, simțind că însăși
existența este chinuitoare, întrucât viața este privită prin perspectiva omului
de geniu. Oda este, în același timp, o specie literară ce datează încă din vremea
antichității, ea contrastând cu suferința eului liric, un sentiment îndepărtat de
extazul și admirația presupuse, în general, de odă.

Tema predominantă a operei este reprezentată de o revelație a eului liric,

în legătură cu două mari problematici de natură existențială: iubirea și
moartea. Precum a remarcat și criticul literar Constantin Noica, aceste două
tematici sunt tratate cu o atitudine specifică privind atât cunoașterea, cât și
autocunoașterea. Analiza se realizează prin intermediul expunerii relației
antitetice dintre atitudinea asupra trecutului (predominant contemplativă) și
prezentul copleșitor. Astfel este construită imaginea eului liric, „acel eu care a
aflat că «este în noi ceva mai adânc decât noi înșine», așadar eul care și-a găsit
sinele”.
Opera se împarte în cinci catrene, al căror conținut înfățișează un întreg
ciclu existențial, de la început și până la final. Acestea sunt organizate
în patru secvențe lirice, după cum urmează: strofa întâi redă atitudinea
contemplativă a poetului, în conformitate cu filosofia antică („Pururi tânăr,
înfășurat în manta-mi,/ Ochii mei nălțam visători la steaua/ Singurătății”).
Cea de-a doua strofă prezintă iubirea ca experiență esențială vieții, dar cu
puterea de a tulbura starea interioară a eului liric („Când deodată tu răsăriși în
cale-mi,/ Suferință tu, dureros de dulce...”). Cea de-a treia strofă înfățișează,
alături de strofa a patra, situația prezentă, așa cum este ea resimțită de către
eul liric, care meditează îndelung asupra propriei existențe, aceasta devenind
prilej de suferință („De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu
propriu rug, mă topesc în flăcări...”). În final, ultima strofă cuprinde
rugăciunea eului liric, care speră la regăsirea sinelui prin nepăsarea survenită
din moarte („Vino iar în sân, nepăsare tristă,/ Ca să pot muri liniștit, pe mine/
Mie redă-mă!”).

În textul de față, limbajul artistic eminescian dobândește expresivitate

chiar prin lipsa încărcării inutile cu podoabe stilistice, înlocuită de procedee
manifestate la nivel morfo-sintactic. Astfel utilizarea verbelor primei strofe la
timpul imperfect („nu credeam”, „’nălţăm”), alături de conjunctivul „să-nvăţ”,
plasează realitatea descrisă în text într-un timp trecut, caracterizat de
sentimentul contopirii cu Cosmosul. Apoi, în ultima strofă, întâlnim verbe la
imperativ („vino”, „redă-mă”), care sugerează dorința redobândirii propriei
identități, sperându-se, de asemenea, la refacerea unității unui întreg pierdut
odată cu anii tinereții, prin intervenția neașteptată a iubirii. 

În concluzie, „Odă (în metru antic)”, de Mihai Eminescu,

surprinde viziunea autorului asupra imaginarului poetic realizând o
asociere între varii specii literare, precum oda, elegia sau meditația. Aceasta se
definește, însă, drept elegie romantică, fiind o operă lirică prin intermediul
căreia se transmit sentimente de melancolie, alienare și tristețe.
Tema și viziunea despre lume
Ești curios să vezi dacă poți rezolva de nota 10 cerința pe care au primit-o
elevii de la profilul real la examenul de Bacalaureat la limba și literatura
română, din data de 30.06.2014, când li s-a cerut să scrie un eseu de 2-3
pagini despre tema și viziunea despre lume reflectate într-una dintre operele
lui Mihai Eminescu? Iată ce te sfătuim noi! Încearcă să redactezi acest
material pornind de la poezia Oda în metru antic și folosindu-te doar de
informațiile pe care le cunoști deja, fără vreo sursă de informație, iar apoi
consultă materialul pus la dispoziție de profesorii noștri. Astfel, vei învăța cum
trebuie structurat un eseu și ce informații trebuie să incluzi pentru a obține
punctajul maxim.

Romantismul este un curent literar care atinge apogeul în literatura română în

cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin creația lui Mihai Eminescu.
Principalele coordonate ale romantismului au devenit pilonii pe care
Eminescu și-a așezat opera poetică, temele abordate de poet, precum
și viziunea despre lume a acestuia nefiind decât o oglindire a crezului
romantic pe care îl îmbrățișează. Relevant în acest sens este poemul „Odă (în
metru antic)”, acesta conturând viziunea romantică a lui Eminescu,
precum și împletirea armonioasă de teme și motive specifice romantismului.

Încă de la început putem evidenția faptul că „Odă (în metru antic)” este o
creație care aparține romantismului, ea cunoscând unsprezece variante, în
final autorul adoptând structura metrică a odei antice. Din punct de vedere
compozițional, poemul își schimbă structura în varianta definitivă, ajungând
de la 13 strofe la 5 strofe, în care există o simetrie, fiecare fiind încărcată de
teme, motive și simboluri romantice, de a căror interpretare depinde
descifrarea mesajului poetic.

Tema poeziei este de factură romantică, cu influențe filosofice,

evidențiind superioritatea eului liric cu privire la cunoaștere și
autocunoaștere. Astfel, poezia ne prezintă concepția omului de geniu
cu privire la condiția umană. Întrucât oda este un cântec de slavă, dedicat
unei personalități, titlul poeziei are în vedere o abstracțiune, făcând referire la
condiția de muritor, văzută din perspectiva geniului care trăiește veșnic.

În ceea ce privește viziunea despre lume, observăm că pe parcursul celor

cinci strofe, care pot fi împărțite în trei secvențe lirice, se regăsesc trimiteri
la viață, moarte, trecerea timpului, nemurire. Așadar, poemul are la
bază o serie de teme și motive romantice, viziunea despre lume a
poetului fiind puternic influențată de ideile filosofului german
Schopenhauer.

Prima secvență se concentrează în jurul versului cu care debutează poezia:

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” și ilustrează aspirația geniului,
într-un trecut relativ, la condiția de muritor. Așa cum omul muritor
este supus timpului ireversibil, geniul care trăiește drama nemuririi vrea să
învețe ceea ce e specific omului comun, să simtă curgerea nestăvilită a
timpului omenesc, aspirând la perisabilitatea ființei umane supuse destinului.

Cea de-a doua secvență a poemului are la bază antiteza, procedeu specific
romantismului. Astfel, observăm că oximoronul duce la relații de opoziție
creionate în jurul suferinței personificate. Destinul uman este posibil prin
suferința „dureros de dulce”, căci doar astfel se ajunge la „voluptatea morții”.
Implicarea iubirii în acest proces în care omul este supus morții este esențială.
Aspirația la o iubire unică, absolută, înalță ființa într-un cadru superior,
sufletul poetului fiind astfel mistuit de sentimentul iubirii, care arde și nu
poate fi stins „cu toate/ Apele mării”.

Ultima secvență lirică implică influențele religioase și are în vedere

rugăciunea, care poate aduce regăsirea de sine: „pe mine/ Mie redă-mă.”.
Regăsirea propriei identități este rezolvarea problemei, existând acum dorința
de revenire la situația inițială, căci „moare numai cel ce se știe pe sine”, așa
cum ar fi spus Nichita Stănescu. Viziunea lui Eminescu este pesimistă, ea fiind
influențată de ideea filozofică schopenhaueriană conform căreia geniul este
condamnat nefericirii. Întrucât pe pământ nu poate fi fericit, „nepăsarea
tristă” este invocată, amintind de trecerea în neființă a omului.

Cu ajutorul funcției expresive și estetice a limbajului conotativ (cuvintele

capătă un sens figurat), imaginarul poetic îmbracă realitatea concretă într-o
formă artistică specific eminesciană. Fiind o specie a genului liric, poezia
surprinde prin îmbinarea ingenioasă a cuvintelor, încărcate de metafore,
podoaba stilistică predominantă. Astfel, figurile de stil se îmbină armonios cu
imaginile artistice vizuale, auditive, cuvintele căpătând, astfel, semnificații
inedite. Se remarcă, astfel, construcții oximoronice: „dureros de dulce”,
„voluptatea morții”; interogația retorică: „Pot să mai renviu luminos din el ca/
Pasărea Phoenix?”, invocații: „Suferință, tu...”, „nepăsare tristă”; comparații:
„Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus”, „ca Pasărea Phoenix”; metafore: „Nu
credeam să-nvăț a muri vreodată”, „Pe-al meu propriu rug, mă topesc în
flăcări...”; epitete: „ochii turburători”, „nepăsare tristă”; inversiuni: „propriu
vis”, „propriu rug”.
Fiind o operă lirică în care sunt transmise gânduri, idei, sentimente în mod
direct, poezia „Odă (în metru antic)” conține mărcile lexico-gramaticale ale
eului liric și dovedește lirismul subiectiv prin folosirea verbelor și pronumelor
la persoana I singular: „credeam”, „să-nvăț”, „ard”, „nu pot”, „mă topesc”,
„meu”, „pe mine”, „mie”. Subiectivismul poeziei rezultă din adresarea directă
și folosirea verbului la persoana a II-a: „răsăriși”, precum și a repetiției
pronumelui personal de persoana a II-a singular, „tu”.

Elementele de versificație contribuie și ele la exprimarea ideilor poetice și

atmosfera creată. Ritmul este trohaic, măsura este de 11-15 silabe, iar versurile
nu au rimă. În acest sens, Titu Maiorescu explica elementele de prozodie ale
poeziei: „O admirabilă odă «în metru antic» o avem de la Eminescu. E scrisă
în strofe de patru versuri traheo-dactilice se-nțelege, neritmate în
încântătoarea cadență a unui versus adonicus la sfârșitul fiecărei strofe”.

Consider că temele dezvoltate de Eminescu în cadrul acestui poem

reflectă viziunea poetului asupra lumii, mai exact, condiția geniului și iluzia
nemuririi atunci când ești tânăr. Mai mult, teme precum trăirea intensă a
iubirii care duce la arderea interioară, aspirația spre absolut, singurătatea și
condiția omului în lume evidențiază curiozitatea poetului romantic de a
exprima cu ajutorul fanteziei creatoare idei filosofice profunde.

Concluzionând, poezia mai sus discutată este o oglindire a viziunii

eminesciene despre lume, ea având drept coordonate esențiale principii
ale liricii romantice. Astfel, putem spune că viziunea despre lume, dar și
tematica poeziilor eminesciene pot fi analizate prin raportare permanentă la
orientarea romantică a poetului. Prin profunzimea sentimentelor transmise și
originalitatea împletirii simbolurilor și a motivelor, „Odă (în metru antic)” a
trecut proba timpului, cucerind cititorul încă de la primul vers.

Apartenența la specie
Profesorul de limba și literatura română ți-a dat ca temă să realizezi un eseu
prin care să demonstrezi că poezia Odă în metru antic, scrisă de Mihai
Eminescu aparține genului liric? Echipa Liceunet vine în ajutorul tău și te
învață cum să structurezi acest material pentru a primi punctajul maxim.
Accesează acest eseu și vei găsi toate argumentele care demonstrează că
această poezie aparține genului liric, dar și că este o odă. 

Romantismul este un curent literar care atinge apogeul în literatura română

în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin creația lui Mihai
Eminescu. Principalele coordonate ale romantismului au devenit pilonii pe
care Eminescu și-a așezat opera poetică, temele abordate de poet, precum și
viziunea despre lume a acestuia constituind o oglindire a crezului romantic pe
care îl îmbrăţișează. Relevant în acest sens este poemul „Odă (în metru
antic)”, acesta fiind o specie a genului liric, mai exact o odă ce sintetizează
marile probleme ale existenței umane, conturând viziunea romantică a lui
Eminescu.

În primul rând, poezia aparține genului liric și este o odă, ea reflectând

principiile romantice eminesciene. Conform DEX, oda este o „creație literară
lirică cu caracter solemn, în care se face un elogiu”. Poezia analizată respectă
întocmai această definiție și este o creație care aparține romantismului, ea
cunoscând unsprezece variante, în final autorul adoptând structura metrică a
odei antice. Din punct de vedere compozițional, poemul își schimbă structura
în varianta definitivă, ajungând de la 13 strofe la 5 strofe, în care există o
simetrie, fiecare fiind încărcată de teme, motive și simboluri romantice.

Întrucât oda este un cântec de slavă, dedicat unei personalități, titlul poeziei

are în vedere o abstracțiune, făcând referire la condiția de muritor, văzută din
perspectiva geniului care trăiește veșnic. Pe parcursul celor cinci strofe, care
pot fi împărțite în trei secvențe lirice se regăsesc trimiteri la viață, moarte,
trecerea timpului, nemurire. Tema poeziei este de factură romantică, cu
influențe filosofice, evidențiind superioritatea eului liric în privința cunoașterii
și autocunoașterii. Astfel, poezia ne prezintă concepția omului de geniu
referitoare la condiția umană. Așadar, poemul are la bază o serie de teme și
motive romantice, viziunea despre lume a poetului fiind puternic influențată
de ideile filosofului german Schopenhauer.

În al doilea rând, specific operelor lirice este și folosirea funcției expresive

și estetice a limbajului conotativ (cuvintele capătă un sens figurat).
Astfel, în această poezie, imaginarul poetic îmbracă realitatea concretă într-o
formă artistică specific eminesciană. Fiind o specie a genului liric, poezia
surprinde prin îmbinarea ingenioasă a cuvintelor, încărcate de metafore,
acestea reprezentând podoabele stilistice predominante. Astfel, figurile de stil
se împletesc armonios cu imaginile artistice vizuale, auditive, cuvintele
căpătând, astfel, semnificații inedite. Prin urmare, se remarcă unele
construcții oximoronice: „dureros de dulce”, „voluptatea morții”; interogația
retorică: „Pot să mai renviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?”, invocații:
„Suferință, tu...”, „nepăsare tristă”; comparații: „Jalnic ard de viu chinuit ca
Nessus”, „Pot să mai re-nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix”; metafore:
„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, „Pe-al meu propriu rug, mă topesc în
flăcări...”; epitete: „ochii turburători”, „nepăsare tristă”; inversiuni: „propriu
vis”, „propriu rug”.

Un alt argument care demonstrează că poezia este o operă lirică, mai exact o
odă, are în vedere lirismul subiectiv. Întrucât sunt transmise gânduri, idei,
sentimente în mod direct, poezia „Odă (în metru antic)” conține mărcile
lexico-gramaticale ale eului liric și dovedește lirismul subiectiv prin folosirea
verbelor și pronumelor la persoana I singular: „credeam”, „să-nvăț”, „ard”, „nu
pot”, „mă topesc”, „meu”, „pe mine”, „mie”. Subiectivismul poeziei rezultă din
adresarea directă și folosirea verbului la persoana a II-a: „răsăriși”, precum și
din repetarea pronumelui personal de persoana a II-a singular, „tu”.

Mesajul poeziei poate fi descifrat prin analizarea celor trei secvențe. Prima
secvență se concentrează în jurul versului cu care debutează poezia: „Nu
credeam să-nvăț a muri vreodată” și ilustrează aspirația geniului, într-un
trecut relativ, la condiția de muritor. Așa cum omul muritor este supus
timpului ireversibil, geniul care trăiește drama nemuririi vrea să învețe ceea ce
e specific omului comun. Cea de-a doua secvență a poemului are la bază
antiteza, procedeu specific romantismului. Astfel, observăm că oximoronul
creează relații de opoziție creionate în jurul suferinței personificate. Destinul
uman este posibil prin suferința „dureros de dulce”, căci doar astfel se ajunge
la „voluptatea morții”. Aspirația la o iubire unică, absolută, înalță ființa într-un
cadru superior, sufletul poetului fiind astfel mistuit de sentimentul iubirii,
care arde și nu poate fi stins „cu toate/ Apele mării”. Ultima secvență lirică
implică influențele religioase și are în vedere rugăciunea, care poate aduce
regăsirea de sine: „pe mine/ Mie redă-mă.”. Regăsirea propriei identități este
rezolvarea problemei, existând acum dorința de revenire la situația inițială,
căci „moare numai cel ce se știe pe sine”, așa cum ar fi spus Nichita Stănescu.
Întrucât pe pământ nu poate fi fericit, „nepăsarea tristă” este invocată,
amintind de trecerea în neființă a omului.

Faptul că poezia este o odă, specie a genului liric, reiese și din îmbinarea

elementelor de versificație, care contribuie la exprimarea ideilor poetice și
la stilizarea atmosferei. Ritmul este trohaic, măsura este de 11-15 silabe, iar
versurile nu au rimă. În acest sens, Titu Maiorescu explica elementele de
prozodie ale poeziei: „O admirabilă odă «în metru antic» o avem de la
Eminescu. E scrisă în strofe de patru versuri traheo-dactilice se-nțelege,
neritmate în încântătoarea cadență a unui versus adonicus la sfârșitul fiecărei
strofe”.

Consider că această poezie este o odă care expune viziunea eminesciană

despre lume, ea având drept coordonate esențiale principii ale liricii
romantice. Teme precum trăirea intensă a iubirii care duce la arderea
interioară, aspirația spre absolut, singurătatea și condiția omului în lume
evidențiază năzuința poetului romantic de a exprima cu ajutorul fanteziei
creatoare idei filosofice profunde.

Concluzionând, poezia se încadrează în categoria operelor lirice, fiind o odă,

fapt dovedit conform argumentelor aduse mai sus. Temele dezvoltate de
Eminescu în cadrul acestei ode reflectă viziunea poetului asupra lumii, mai
exact, condiția geniului și iluzia nemuririi atunci când ești tânăr. Actualitatea
poeziei este confirmată de poetul Boileșteanu, care afirma: „Aici drama a
încetat să mai fie particulară, devine una etern-umană. Nu mai e o simplă
spovedanie, ci o odă omului de geniu”.

Fișă de lectură
Titlul operei literare: „Odă (în metru antic)” 

Autorul: Mihai Eminescu

Prima publicare: 1883

Date importante despre viața și activitatea autorului: Poetul și

prozatorul Mihai Eminescu este considerat de vocile critice drept ultimul mare
romantic european. Născut în anul 1850 la Botoșani, el a debutat cu poezia „La
mormântul lui Aron Pumnul”, scrisă în anul 1866 și inspirată de trista
pierdere a profesorului de Limba și Literatura Română. În același an, el scrie
poezia „De-aș avea”, care va fi publicată în paginile revistei „Familia”, condusă
de Iosif Vulcan, care i-a schimbat numele tânărului din „Eminovici” în
„Eminescu”.
Mihai Eminescu a studiat la Viena, iar apoi la Berlin, după care a revenit în
țară. La Viena, el i-a cunoscut pe Ioan Slavici și Veronica Micle. A început și
colaborarea cu revista „Convorbiri literare”, unde a avut loc prima publicare a
multora dintre poeziile sale. După continuarea studiilor la Berlin, Eminescu a
devenit membru al cenaclului „Junimea”. În anul 1877, el se mută la
București, devenind redactor la ziarul „Timpul”. În 1883, Titu Maiorescu alege
textele care aveau să fie publicate, în anul 1883, în unicul volum antum
eminescian.
Mihai Eminescu s-a stins din viață în data de 15 iunie 1889. Este înmormântat
la cimitirul Bellu din București.
Alte opere ale autorului: „Luceafărul”, „Ce te legeni...”, „Floare albastră”,
„Sărmanul Dionis”, „Revedere”, „Călin”, „Lacul”, „Glossă”, „O, rămâi”,
„Doina”, „Apari să dai lumină”, „Atât de fragedă”, „Avatarii faraonului Tlà”,
„Călin Nebunul”, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „Cezara”, „Cugetările
sărmanului Dionis”, „De ce nu-mi vii”, „Egipetul”, „Fata-n grădina de aur”,
„Lasă-ți lumea”, „Memento mori”, „Pe lângă plopii fără soț”, „Sara pe deal”.

Genul literar: Genul liric

Curent literar: romantism, clasicism (formă)

Tema poeziei: Întrucât este vorba despre o artă poetică, tema centrală a

poeziei „Odă (în metru antic)”, de Mihai Eminescu, are drept temă centrală
condiția poetului. Astfel, acesta ocupă o poziție deosebită în Univers, având un
mod diferit de a se raporta atât la sine, cât și la cunoaștere, în general. Făcând
referire atât la trecutul îndepărtat (termeni aparținând mitologiei grecești și
personaje precum „Hercul”), cât și la sinele lui din prezent, eul liric
universalizează această condiție a poetului, ea fiind una dificilă, dar și
excepțională.

Figuri de stil: 

 metafore: „steaua singurătății”, „Focul meu”

 epitete: „ochii [...] visători”, „morții ne-ndurătoare”
 inversiunea: „Ochii mei nălțam visători”, „Focul meu a-l stinge nu
pot”
 interogația retorică: „Pot să mai re-nviu luminos din el ca/ Pasărea
Phoenix?”
 comparația: „chinuit ca Nessus/ ori ca Hercul”

Imagini artistice:

 imagini vizuale: „ochii [...] visători” , „Piară-mi ochii turburători din

cale”, „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus”, „Pe-al meu propriu rug, mă
topesc în flăcări”, „ luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?”
 imagini motorii: „Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării.”
 imagini auditive: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet”

Semnificația titlului: Titlul poeziei „Odă (în metru antic)” este construit pe

opoziția dintre termenul „odă” și sensul poeziei, întrucât oda este un elogiu
adus unei personalități sau unei idei, în timp ce condiția poetului este una
tragică. Informația dintre paranteze reafirmă caracterul clasic al poeziei, la
nivelul formei acesteia. Astfel, metrica bine determinată și referințele la
elemente mitologice aparțin clasicismului, în timp ce tema rămâne de factură
romantică.

Versificația: Poezia „Odă (în metru antic)”, de Mihai Eminescu, se compune

din cinci strofe a câte patru versuri fiecare. Așa cum sugerează și titlul, ea este
concepută în metru antic, întrucât versurile nu rimează și sunt construite pe
alternanța silabelor scurte cu cele lungi, ceea ce-i conferă o tonalitate
solemnă.