Floare Albastra

Publicata in Convorbiri literare in 1873, Floare albastra este considerata, de

catre unii critici, drept o prima creatie eminesciana de maturitate, iar in opinia
altora aceasta idila in tonuri elegiace anunta tematica Luceafarului. v7n19nc
Motivul florii albastre a fost preluat de catre poet din literatura universala, probabil
de la germanul Novalis si apare si in Calin (file din poveste) si Sarmanul Dionis.
Floarea albastra este simbolul unui ideal inalt inaccesibil care poate sa fie iubirea,
iubita, poezia sau infinitul. Prin intermediul romanului lui Novalis, in aceasta poezie
avem de-a face cu un zburator feminin. Acest motiv al florii albastre apare si la
Leopardi la care inseamna idealul de puritate si la Victor Hugo.
Pentru Eminescu floarea albastra inseamna iubirea pierduta, expresia cromatica a
sentimentului infinitului (V. Strainu). G. B. Duica este de parere ca floarea albastra
este o iubita de la Ipotesti sau chiar Veronica Micle. Floarea albastra reprezinta de
fapt floarea de nu-ma-uita.
Poezia face parte, in principal, din marea tema a dragsotei, tema ce capata in
creatia eminesciana dimensiuni inconfundabile: visul dragostei, dorul de dragoste,
dezamagirea, neimplinirea, femeia-inger si chiar misoginismul. Totusi tema
dragsotei este depasita de aceasta poezie deoarece aceasta evoca conditia
creatorului, absolutului si reprezinta o sinteza a liricii eminesciene.
Poezia Floare albastra este una dintre cele mai originale, indiferent de izvoarele
de la care porneste Eminescu. In poezie exista doua planuri umane, in care se
concentreaza doua portrete: al ei si al lui, doua planuri temporale (un timp trecut si
unul prezent) si doua planuri spatiale (unul al aproapelui si unul al departelui care
tin de aspiratiile celor indragsotiti).
Ca specie literara a genului liric poezie este o egloga (idila cu dialog). Poezia este
alcatuita din patru secvente.
Prima secventa poetica este corespunzatoare primelor trei strofe si este monologul
fetei structurat pe ideea cunoasterii absolute. Este un repros adresat de fata eroului
(- Iar te-ai cufundat in stele / Si in nori si-n ceruri nalte?) in care ne este
prezentata lumea ideilor poetice ale lui Eminescu. Daca el este adancit in
contemplarea abstracta, iubita, o aparitie plina de gratie si de feminitate, inca
adolescentina, isi indreapta privirile spre pamant, spre frumusetile accesibile ale
acestuia.
Eroul este preocupat de univers: ceruri nalte, stele, rauri de soare care
simbolizeaza macrocosmosul, soarele reprezentand cea mai inalta treapta in dorinta
de cunoastere. Verbul a gramadi este sugestiv si sugereaza imensitatea acestor
idei inalte. Campiile asire simbolizeaza preocuparile din domeniul istoriei vechi,
chiar foarte vechi. Intunecata mare semnifica preocuparile poetului din domeniul
elementelor primordiale din care s-a nascut lumea. Piramidele-nvechite care
urca-n cer varful lor mare sugereaza preocuparile in domeniul istoriei Egiptului si
au legatura cu stelele, cu cerurile inalte, cu norii, subliniind inaltimea zborului
omului insetat de cunoastere.
Ultimele doua versuri ale secventei: Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!
reprezinta o avertizare adresata poetului in legatura cu capcana pe care o intinde
aceasta preocupare in zonele inalte, sugerand ca fericirea este aproape si nu
trebuie cautata departe.

Eroul apare ca un visator, un cautator al idealului inalt, iar eroina este naiva si
familiara, reprosandu-i aceste preocupari.
Se contureaza un plan al departelui in care se afla portretul lui. Timpul pare a fi un
timp prezent, dar acest repros are loc intr-un timp trecut.
Spiritul poetului nu se poate realiza in lumea terestra si acesta se izoleaza intr-o
lume proprie, a gandirii.
A doua secventa este strofa 4 si este o interventie a poetului care intrerupe
monologul fetei:
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am ras, n-am zis nimica.
Diminutivul mititica sugereaza superioritatea poetului fata de iubita, a celui care
va accepta invitatia ei. Sentimentul este de intelegere, de interiorizare a rasului si
tacerii (Eu am ras, n-am zis nimica), subliniind rezerva sceptica a poetului.
A treia secventa cuprinde strofele 5-12 si este o continuare a monologului fetei,
structurat pe ideea cunoasterii terestre. Acest monolog se concretizeaza intr-o
chemare la iubire intr-un cadrul feeric, tipic eminescian:
- Hai in codrul cu verdeata,
Und-izvoare plang in vale,
Stanca sta sa se pravale
In prapastia mareata.
Acest cadru este unul rustic unde indragostitii vor fi feriti de ochii lumii. Elementele
acestui cadru sunt: codrul, izvoarele care sunt personificate (izvoare plang),
peisajul fiind unul salbatic. Cadrul corespunde unei lumi concrete, atragatoare, care
se afla in opozitie cu lumea de idei din primul moment poetic.
Chemarea in codrul cu verdeata este o chemare intr-o gradina a desfatarilor
terestra, concreta, palpabila. Tonul sagalnic al chemarii o reprezinta pe cea
denumita pe rand mititica, frumoasa, nebuna, dulce minune. Repugnandu-i
tot ceea ce tine de sfera gandirii abstracte, femeia iubita este o incununare a
pasiunii omenesti, frematand de viata si caldura.
Iubita il cheama cu candoare in cadrul ales, fagaduindu-i o dragoste neprefacuta,
curata, totala, inocenta. Elementele care complerteaza cadrul sunt: trestia cea
lina, bolta cea senina, foile de mure. Cei doi indragostiti par a fi perechea unica
din paradis, iar cadrul acesta autohton este o gura de rai.
Modul de adresare al chemarii este unul familiar, obisnuit, in opozitie cu cel din
primul tablou. Acest tablou se constituie de fapt intr-o lectie de initiere in dragoste
pentru ca acea chemare irezistibila este continuata in jocul gesturilor de dragoste:
Si mi-i spune atunci povesti
Si minciuni cu-a tu gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.
Se schiteaza un portret al iubitei care ne apare sagalnica, ademenitoare, familiara:
Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul
Sa-ti astup cu dansul gura.

Apare motivul lunii: Cand prin crengi s-a fi ivit/ Luna-n noaptea cea de vara.
Perechea este urmarita pana la intoarcerea in sat: Si sosind l-al portii prag.
Sunt folosite metafore (bolti de frunze, flori ascunse), inversiunea (al portii
prag), comparatia (saruturi dulci ca florile).
Lexicul are la baza valorificarea limbajului popular: Nime-n lume n-a sa stie, Grija
noastra n-aib-o nime, Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?. Limgajul se caracterizeaza
prin prospetime, prin gratie, care ajuta la limpezimea ideilor.
Se contureaza un plan al aproapelui, iar timpul este unul prezent din perspectiva
fetei, insa din punct de vedere al poetului este un timp trecut.
In ultima secventa apare imaginea eroului uimit (Inc-o gura -; si dispare/ Ca un
stapl eu stam in luna!) si se constata ca acesta nu a respins invitatia fetei si puncul
ei de vedere.
Cele doua epitete cu valoare superlativa: ce frumoasa, ce nebuna, redau
calitatile florii albastre, ea fiind fiinta care pastreaza dorintele invaluite in vraja, iar
apropierea de aceasta fiinta devine o dulce minune.
Dulcea floare denumita, in penultima strofa, floare albastra este personificarea
dorintei, in opozitie cu raceala nemuritoare a boltilor inalte.
Punctele de suspensie dintre ultimele doua strofe vin ca o pauza care semnifica
scurgerea timpului. Se revina la un plan trecut cu nostalgie si cu durere, poetul
amintindu-si de moartea iubirii: Si te-ai dus, dulce minune,/ Si-a murit iubirea
noastra.
Repetitia Floare-albastra! floare-albastra subliniaza faptul ca eroul si-a asumat
viziunea fetei si a constatat cu fericirea este vremelnica.
Meditatia asupra conditiei umane in univers se suprapune peste tema iubirii si a
naturii. Intervine timpul care ne spune ca omul si fericirea sunt trecatoare.
Ultimul vers (Totusi este trist in lume!) este o concluzie a poeziei, contureaza
tristetea poetului si ne lasa sa cautam motivul acestei tristeti. Ne lasa sa continuam
poezia cu toate ca fericirea este pentru om suprema ratiune de a fi.
Ultima strofa este relevanta pentru sugerarea ideii ca poetul renunta total la
dragoste, la speranta de a regasi dragsotea. Repetarea chemarii florii albastre i se
opune versul final, vers care confirma imposibilitatea iubirii pamantene.
Versificatia este trohaica, ceea ce inseamna ca accentele produc un ritm coborator,
de alintare, dar si de tanguire.
Versurile sunt scurte si uniforme, aproape toate au 8 silabe, cu exceptia versurilor 1
si 4 din strofele 7, 10, 12 care sunt de 7 silabe. Rima, cu rare asonante, este
imbratisata ceea ce confera versurilor din mijloc o sonoritate melodioasa, inalta si
alungita prin aliteratie care sugereaza pasiunea fiintei feminine, consonanta ei cu
natura.
Poezie Floare albastra este o metafora a iubirii spiritualizate, este o creatie ce
poate fi considerata model in ceea ce priveste conceptia eminesciana privind
intruchiparea unei literaturi adevarate, originale