Floare albastra

Mihai Eminescu(1850-1889)

Floare albastra
de Mihai Eminescu

Iar te-ai cufundat în stele

Si în nori si-n ceruri nalte ?
De nu m-ai uita incalte,
Sufletul vieţii mele.

In zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire
Si cămpiile Asire
Si intunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite !"

Astfel zise mititica,

Dulce netezându-mi părul.
Ah ! ce spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

"Hai la codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă sã se pravale
In prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de padure,

Lânga bolta cea senină
Si sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci poveşti

Si minciuni cu-a ta guriţa,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mã iubeşti.

Si de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Sã-ti astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Cãci va fi sub pălărie -
S-apoi cine treaba are !

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de dupa gât.

Pe cărarea-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al porţii prag,

Vom vorbi-n intunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag ?"

Inc-o gură - şi dispare.

Ca un stâlp eu stau în lună !
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare !

Si te-ai dus, dulce minune,

S-a murit iubirea noastră
Floare-albastră ! floare-albastră !.
Totuşi este trist în lume !

Poemul,Floare albastra ,scris in 1872 si publicat in 1873 in revista Convorbiri literare,este

o capodopera a lirismului eminescian din etapa de tinerete "un nucleu de virtualitati" menite sa
anunte marile creatii ulterioare,culminand cu Luceafarul.Viziunea romantica este data de
tema,de motivele literare,de atitudinea poetica,de asocierea speciilor: poem
filozofic(meditatie),eglog(idila cu dialog)si elegie.
La romantici tema iubirii apare in corelatie cu tema naturii,pentru ca natura vibreaza la
starile sufletesti ale eului.Poezia Floare albastra apartine acestei teme si reprezinta ipostaza
iubirii paradisiace,prezenta in idilele eminesciene din aceeasi perioada de creatie: "Seara pe
deal"; "Dorinta"; "Lacul" sau in secventa idilica din : "Luceafarul".
Prima secventa poetica o constituie meditatia batranului asupra sensului profund al unei
iubiri rememorate.Notarea unei stari de spirit: ''Eu am ras,n-am zis nimica'' se realizeaza prin
folosirea marcilor gramaticale ale eului,verbe si pronume la persoana I singular(''eu'',''am
ras'',''n-am zis'').
A doua secventa poetica o constituie monologul fetei care continua cu o chemare la iubirea in
lumea ei,in planul terestru:'' Hai in codrul cu verdeata..'' Refacerea cuplului adamic necesita un
spatiu protector,paradis terestru si un timp sacru.
Titlul poeziei reprezinta motivul " flori albastre", de circulatie europeana prezent la poetul
italian Leopardi si poetul german Novalis.In creatia eminesciana albastrul este culoarea
infinitului,a idealului,iar floarea simbalizeaza imbolizează fiinţa care păstrează dorinţele, pe
care le dezvăluie cu vrajă.
Incipitul poeziei infatiseaza lumea rece a ideilor eului liric.Monologul fetei incepe cu reprosul
realizat prin adverbul ''iar'',plasat la inceputul poeziei.Tonul adresarii este familiar,intr-un
aparent dialog,unde alterneaza propozitii afirmative si negative,interogative si exclamative.
Poezia Floare albastra este organizata pe 2 planuri.Primul plan este acela al eului liric
reprezentat de elementele eului liric si anume: "nori","stele","ceruri inalte","campiile
asire",''intunecata mare'', si ''piramidele invechite''.Cel de-al doilea plan este reprezentat de
fiinta iubita avand ca elemente: ''codrul cu verdetea'',''izvoare'', ''stanca''si ''fir de romanita''.
Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii:
eternitatea/moartea,temporalitate/viata,masculin/feminin,detasare apolinica/traire
dinosiaca,abstrac/concret,vis-realitate,aproape-departe,atunci-acum.
La elementele de prozodie avem ritmul trohaic,rima este imbratisata,iar masura versurilor
alterneaza intre 7-8 silabe.
In concluzie,dezvoltarea a unui motiv romantic de circulatie europeana intr-o viziune lirica
proprie,poemul ''Floare albastra'' de M.E. reprezinta o capodopera a creatiei eminesciene din
etapa de tinerete,purtand in germene marile teme si idei poetice dezvoltate mai tarziu in
"Luceafarul".
Publicat de Unknown la 09:25 Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către
Pinterest
Etichete: Poezii de Mihai Eminescu

luni, 10 decembrie 2012

Simbolismul.Curent literar
 Jean Moréas(1856-1910).

Simbolismul este un curent literar aparut în Franta ca reactie împotriva parnasianismului, a

romantismului retoric si a naturalismului, promovând conceptul de poezie moderna. Jean
Moreas publică, la 18 septembrie 1886, în suplimentul literar al ziarului Le Figaro, o scrisoare
intitulată Le Symbolisme, devenită manifestul literar al noii mişcări şi în care propune numele
curentului simbolist. Ulterior întemeiază împreună cu Gustave Kahn revista Le Symboliste.
Numele propus de Moreas se va impune în faţa celeilalte denumiri a orientării moderniste,
lansate de gruparea lui Paul Verlaine, „decadenţii", şi de revista Le Decadent (1886).
Desi Moreas a dat startul acestei miscari literare, parintele literar este considerat Charles
Baudelaire, care a concentrat in poemul sau "Corespondente" trasaturile principale ale
simbolismului: dezvaluirea corespondentelor intre universul exterior si lumea sentimentelor, a
analogiilor intre elemente, a sinesteziilor. Sinestezia este un procedeu artistic specific poeziei
simboliste care consta in alaturarea mai multor senzatii de natura diferita: olfactive, vizuale,
auditive intr-un epitet metaforic sau o metafora ("sunet violet", "Primavara ... o pictura
parfumata cu vibrari de violet").
Poezia simbolistă este exclusiv o poezie a sensibilităţii pure. Poetul simbolist nu este
interesat nici de poezia naturii în sine, nici de poezia socială, nici de poezia de idei.
Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufleteşti nelămurite, confuze, care,
neputând fi formulate clar, sunt transmise pe calea sugestiei.Sugestia este folosită drept cale de
exprimare a corespondenţelor/ a legăturilor ascunse dintre lucruri, prin cultivarea senzaţiilor
coloristice, muzicale, olfactive, uneori în imagini complexe (sinestezii).Mallarme: „A numi un
obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă
în bucuria de a ghici încetul cu încetul; să sugerezi, iată visul nostru".
Cultivarea simbolului are, de asemenea, o importanţă majoră în cadrul acestui curent.
Utilizat în poezia anterioară (de pildă, la romantici) pentru a exprima, a lămuri, a materializa o
idee sau un sentiment (simbolul explicit), la simbolişti, funcţia simbolului rămâne aceea de a
sugera (simbol implicit).
înclinaţia către stări sufleteşti nedefinite, predispoziţia pentru reverie, visare reprezintă alte
trăsături ale poeziei simboliste.
Un element definitoriu al poeziei simboliste îl reprezintă căutarea muzicalităţii exterioare,
obţinută nu numai prin ritmuri şi rime perfecte, ci mai ales prin repetiţia obsedantă a unor
cuvinte, a anumitor vocale sau a refrenului.
Pentru crearea sugestiei, simboliştii folosesc adeseori versul liber, care exprimă
nestingherit de rigorile prozodiei mişcările intime ale sentimentului poetic (muzica interioară);
Paul Verlaine: „Muzica înainte de toate".
Simboliştii au predilecţie pentru anumite teme şi motive: iubirea, nevroza, târgul provincial ca
element al izolării, natura ca loc al corespondenţelor.
Reprezentanţii de seamă ai curentului simbolist în Franţa sunt: precursorul Charles Baudelaire,
autorul poeziei Corespondenţe, considerată o adevărată artă poetică pentru simbolismul
francez, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine (cu a sa Art poetique), Stephane Mallarme.

Revista "Literatorul".

Simbolismul s-a manifestat în literatura română aproape sincronic cu simbolismul

european.Primele idei care prefigurează simbolismul la români si care încearcă să-l teoretizeze
apar odată cu Alexandru Macedonski si sunt puse în circulatie prin revista poetului,
“Literatorul”. Chiar înainte de reconstituirea simbolismului ca scoală, în Franta, apar în această
revistă, încă din primul ei an de existentă, 1880, articole de directivă, în care sunt expuse
puncte de vedere simboliste. De altfel, Macedonski avea să-si revendice mai târziu, în 1889,
printr-un articol intitulat “În pragul secolului”, merite de pionier al simbolismului pe plan
european. “Belgienii, si se poate zice aceasta cu mândrie si despre mii din români - scrie el -
dacă n-au fost tocmai ei precursorii miscării, au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme
întinderea strălucită ce se deschidea glorioasă dinaintea poeziei viitorului, Maeterlinck,
Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Severin si altii încă - cei patru întâi citati,
astăzi deja ilustri - au avut onoarea, împreună cu mine, să ia parte acum 12 ani, la miscarea
provocată din Liege de revista “La Wallonie”, al cărei energic si valoros director era dl. Albert
Hockel, unul dintre distinsii colaboratori actuali ai marii reviste pariziene “Mercure de France”.
De altfel, în numărul din august 1886, Macedonski publicase, într-adevăr, patru poezii în limba
franceză: Volupté, Hystérie, Haine, Guzla.
Încă în 1880 apăruse în "Literatorul" articolul intitulat “Despre logica poeziei”, în care erau
formulate idei care anticipau anumite judecăti ale lui Mallarmé. Nu numai că se făceau apropieri
între poezie si muzică, dar se releva deosebirea de structură dintre poezie si proză. Poezia -
accentua Macedonski - îsi are logica ei particulară, deosebită de logica prozei: ”Logica poeziei e,
dacă ne putem exprima astfel, nelogică la modul sublim”. Întrucât tot ce nu e logic e absurd,
“logica poeziei e, prin urmare, însusi absurdul”.
Un adevărat manifest presimbolist, apărut în “Literatorul” din 15 iunie 1892, este "Poezia
viitorului", articolul scris de Macedonski. Prin simbolism - se spune în articol - ca si prin
instrumentalism, care este “tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în instrumentalism
locul imaginilor”, poezia “si-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul
ei…”.
După părerea poetului, “simbolismul unit cu instrumentalismul” este, ca si wagnerismul, “ultimul
cuvânt al geniului omenesc"..avându-l ca teoreticican pe Alexandru Macedonski, conducător al
cercului revistei Literatorul. Iniţial respins de reprezentanţii Junimii, de scriitorii de la
Contemporanul, ca şi de orientările tradiţionaliste (sămănătorismul şi poporanismul),
simbolismul românesc s-a impus prin poeţi reprezentativi, după anul 1900: Dimitrie Anghel,
Ştefan Petică, Ion Minulescu şi George Bacovia.

George Bacovia(1881-1957).

George Bacovia (1881-l957), pe numele sau adevarat George Vasiliu, s-a nascut in sptembrie
1881 la Bacau.Pseudonimul de Bacoa il imprumuta de la numele roman al orasului
Bacau. Temele fundamentale ale liricii bacoveniene sunt lumea orsului de proncie, a targului
sufocant, singuratatea(solitudinea), natura bacoana, care este de fapt o stare de spirit, iubirea
si moartea.
"Plumb" de George Bacoa este o arta poetica simbolista. Conceptul de arta poetica exprima
un ansamblu de trasaturi care compun ziunea despre lume si ata a unui autor, despre menirea lui
in Univers si despre misiunea artei sale, intr-un limbaj literar care-l particularizeaza.
Universul poetic bacovian are la bază câteva motive specifice liricii simboliste.
Este vorba, în primul rând, de motivul singurătăţii, preluat din romantism. Numai că, la Bacovia,
solitudinea devine un sentiment sumbru, apăsător, asociat cu spaţiul camerei (izolarea) sau cu
spaţii exterioare: parcul, străzile sau oraşul de provincie. în mulţime, eul poetic bacovian se
simte înstrăinat, inadaptat, fără putinţă de comunicare cu ceilalţi, rătăceşte fără sens, cu
gesturi absurde. Sentimentul inadaptării produce înstrăinarea şi dorinţa de evadare. Motivul
solitudinii apăsătoare estel elementul de recurenţă în volumul de debut, din 1916: Plumb.

George Bacovia - Plumb

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Si flori de plumb si funerar vestmint --
Stam singur în cavou... si era vint...
Si scirtiiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, si-am inceput sa-l strig --
Stam singur lânga mort... si era frig...
Si-i atirnau aripile de plumb.

Poezia "Plumb" de G. Bacoa deschide volumul de debut, cu acelasi nume, aparut in 1916. Poezia
se inscrie in universul liric specific bacoan, al " atmosferei de plumb, in care pluteste obsesia
mortii si o descompunere a fiintei organice"(Eugen Lonescu).
Tema poeziei o constituie conditia de damnat a poetului intr-o societate meschina, care nu-l
intelege, o societate superficiala, neputincioasa sa aprecieze si sa inteleaga valoarea artei
adevarate. Ideea exprima starea de melancolie, tristete, solitudine a poetului care se simte
incatusat, sufocat spiritual in aceasta lume care-l apasa, in care se simte inchis definitiv, fara a
avea vreo solutie de evadare.
Titlul poeziei este simbolul plumb, care are drept corespondent in natura metalul, ale carui
trasaturi specifice sugereaza stari sufletesti, atitudini poetice: greutatea metalului sugereaza
apasarea sufleteasca, culoarea cenusie sugereaza monotonie, iar sonoritatea surda a cuvantului,
care este alcatuit din patru consoane si o singura vocala, sugereaza inchiderea definitiva a
spatiului existential, fara solutii de iesire.
Poezia este alcatuita din doua catrene, fiind prezente doua uri ale existentei: unul exterior
sugerat de cimitir, cavou, vesmintele funerare si unul interior sugerat de sentimentul de iubire
care-i provoaca poetului disperare, nevroza, deprimare, dezolare.
Strofa intai exprima simbolic spatiul inchis, sufocant, apasator in care traieste poetul, ce
poate fi societatea, mediul, propriul suflet, propria ata, destinul sau odaia. Repetarea simetrica
a simbolului "plumb", plasat ca rima la primul si ultimul vers al strofei intai sugereaza apasarea
sufleteasca, neputinta poetului de a evada din aceasta lume obositoare, stresanta, sufocanta.
Strofa a doua a poeziei ilustreaza mai ales spatiul poetic interior, prin sentimentul de
iubire care "dormea intors", sugerand disperarea poetului, "strig", intr-o solitudine morbida,
"stam singur langa mort", dragostea nefiind inaltatoare, ci dimpotriva, este rece, "frig" si fara
nici un fel de perspective de implinire, "atarnau aripile de plumb".
Poezia "Plumb" este o confesiune lirica, Bacovia exprimandu-si starile prin marcile persoanei I
singular in sintagma "stam singur", care se regaseste simetric la inceputul versului al treilea din
fiecare strofa.
Alte simboluri sunt verbele auditive a caror sonoritate stridenta, enervanta sugereaza
disperare, tristete: "sa strig", "scartaiau". Imperfectul verbelor sugereaza lipsa oricaror stari
optimiste, starile interioare ale poetului fiind proiectate in vesnicie, eternitate ("dormeau",
"stam", "era", "atarnau"), actiunea lor neavand finalitate. Cromatica este numai sugerata in
aceasta poezie, prin prezenta elementelor funerare: vesminte, flori, coroane si plumb, iar
olfactivul prin simbolul "mort". Tonul elegiac al poeziei este dat de ritmul iambic ce domina
aproape intreaga poezie, alternand cu peonul si amfibrahul.
Impresionat de valoarea certa a poziilor bacoveniene incluse in volumul "Plumb", Alexandru
Macedonski publica in resta "Flacara" urmatoarea epigrama:"Lui G. Bacoa:
Poete scump, pe frunte porti mandre foi de laur
Caci singur, pana astazi, din plumb facut-ai aur."
Publicat de Unknown la 09:49 2 comentarii:
Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către
Pinterest
Etichete: Simbolismul.Curent literar

duminică, 9 decembrie 2012

Traditionalismul.Curent literar.
Traditionalismul este un curent cultural de la inceputul secolului al XX-lea care apara si
promoveaza traditia,perceputa ca o insumare a valorilor arhaice,traditionale.Acesta a cunoscut
doua orientari,poporanismul si samanatorismul a caror activitate a avut si un aspect
negativ,deoarece adeptii lor au respins orice tendinta a civilizatiei moderne.

Revista Gandirea.

Revista Gandirea apare la Cluj, în 1921, sub direcţia lui Cezar Petrescu şi D.I. Cucu, se mută la
Bucureşti în 1922, sub conducerea lui Nichifor Crainic şi îşi încetează activitatea în 1944.Nichifor
Crainic publică în perioada 1924-1929 articole doctrinare, principalul text de doctrină fiind
Sensul tradiţiei (1929), iar literatura supusă analizei critice este privită din această perspectivă
deformatoare. Consecinţa tezei formulate este refuzul oricărei alte orientări literare sau
culturale care nu exprima specificul naţional şi ortodoxismul.Traditionalismul se orienteaza spre
absolutizarea auhtohtonismului ,ortodoxismului si primitivismului rural.
Trasaturile traditionalismului sunt urmatoarele:
intoarcerea la originile literaturii;ideea ca mediul citadin este periculos pentru puritatea
sufletelor;
promoveaza problematica taranului;pune accent pe etic, etnic, social;cultiva universul patriarhal
al satului;proza realista de reconstituire sociala;
istoria si folclorul sunt principalele izvoare de inspiratie, dar intr-un mod exaltat;ilustrarea
specificului national, in spirit exagerat.
Revista are printre colaboratori nume de prestigiu,precum: Lucian Blaga,Ion Pillat, Vasile
Voiculescu,Cezar Petrescu,Tudor Vianu,Adrian Maniu,cuprinzand fenomenul literar in toate
aspectele sale:poezie,proza,teatru si cronici.
 Vasile Voiculescu(1884-1963).

Poezia,"In Gradina Ghetsemani", de Vasile Voiculescu, face parte din volumul “Parga”,
aparut in anul 1921, volum care marcheaza afirmarea originalitatii stilului lui Voiculescu.
Tema poeziei o reprezinta ruga lui Iisus,in gradina Ghetsemani,dupa Cina de Taina,inainte de
a fi aresta Iisus de armata romana.Este o poezie e inspiratie religioasa,aceasta fiind inspirata
din Testament.
Poezia aparţine lirismului obiectiv, prin absenţa mărcilor lexicale ale prezenţei eului liric,
dar gradarea intensităţii suferinţei este marcată prin punctele de suspensie şi propoziţia
exclamativă.
Titlul nu fixează doar cadrul fizic al rugăciunii, ci denumeşte spaţiul sacru cu semnificaţie în
plan spiritual: locul purificării lui Iisus de patimi, prin virtuţi.
Compoziţional, poezia este alcătuită din patru strofe cu caracter descriptiv. Primele trei
strofe surprind planul subiectiv, starea sufletească a lui Iisus, iar ultima amplifică suferinţa,
care se răsfrânge asupra planului exterior, al naturii.
Prima strofa redă împotrivirea Omului în faţa destinului, într-o formulare lapidară în
incipit.Verbele: lupta, nu primea, se-mpotriuea exprimă refuzul asumării unui destin implacabil,
în clipa de ezitare a lui Iisus.Natura duala a lui Iisus este pusa in evidenta prin metaforele sudori
de sange(omenescul) si chipu-i alb ca varul(divina)
Strofele a 2 si a 3 constituie a 2 secventa poetică, realizată în jurul metaforei-simbol „
grozava cupa ". Vagul religios persista si în strofa a doua, initial, „soarta", aici, „ o mana
nendurata ".Oximoronul releva interiorizarea, trecerea la o alta etapa a purificarii de patimi, de
la lupta cu lumea la lupta cu sinele: „in apa ei verzuie jucau sterlici de miere/ Si sub veninul
groaznic simtea ca e dulceata..."
Strofa a patra constituie ultima secventa poetica, proiectia suferintei interioare asupra
cadrului natural. Se utilizeaza personificarea si hiperbola pentru descrierea elementelor
decorului: „Deasupra, fara tihna, se framantau maslinii,/ Pareau ca vor sa fuga din loc, sa nu~l
mai vada...". Imaginea apocaliptica este sugerata prin sintagma „vraistea gradinii. Mesagerii
divini, ingerii, nu insotesc in mod explicit zbaterea omului, dar se remarca metafora „batai de
aripi care sustine ambiguitatea limbajului poetic: ingerii mantuirii sau ingerul morţii. Ultimul
vers, „si uliii de seara dau roate dupa prada", intareste sugestia mortii/ imaginea, thanatosului
prin: simbolul „uliii, simbolistica temporala: „de seara" si aceea a gestului: „dau roate dupa
prada".
În Gradina Ghetsemani de Vasile Voiculescu este o poezie de tip traditionalist prin inspiraţia
religioasa (poezie iconografica), coordonanta a spiritualitătii romaneşti. La nivel formal, se
observa conservarea prozodiei clasice.
Publicat de Unknown la 13:54 Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către
Pinterest
Etichete: Traditionalismul.Curent literar

Modernismul.Curent literar

Revista Sburatorul.

Modernismul este un curent literar initiat la noi in 1919 de Eugen Lovinescu, a

carui doctrina porneste de la ideea ca exista "un spirit al veacului" care impune o dezvoltare
simultana a civilizatiilor,pledand pentru un proces de sincronizare a literaturii romane cu
literatura europeana.Modernismul se refera la principalele elemente innoitoare in poezie,proza
si critica literara pe care doctrina lovinesciana le propune.
Trasaturile acestui curent literar sunt urmatoarele:negarea valorilor poetice,refuzul
capodoperelor si al ideilor de frumos,de perfectiune,ruptura de trecut,revolta si libertatea de
exprimare,originalitatea si tendinta de a soca,starea de conflict intre luciditate si spaimele
necunoscutului,luciditatea,efortul prin care gandirea isi cucereste adevarurile,problematica
constiintei nelinistite,aspiratia spre regasirea echilibrului originar.
In literatura romana Eugen Lovinescu teoretizeaza asupra modernismului in revista “
Sburatorul ” si in cenaclul cu acelasi titlu. Revista “ Sburatorul ” apare la Bucuresti intre anii
1919-1922 si apoi intre 1926-1927. Il are ca si conducator pe Eugen Lovinescu. Cenaclul “
Sburatorul ” are o existenta mai indelungata intre 1919-1947. Obiectivele gruparii erau:
- promovarea tinerilor scriitori
- imprimarea unei tendinte moderniste in evolutia literaturii romane.
Primul obiectiv s-a realizat prin lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Ilarie
Voronca, George Calinescu, Pompiliu Constantinescu.Al doilea obiectiv a cunoscut un proces mai
indelungat de constituire si consta in dezvoltarea coptiilor lui Eugen Lovinescu.
Dintre colaboratorii la revista, "Sburatorul " amintim : Ion Barbu,Ilarie Vorunca si Tristan Tara.
Lovinescu este recunoscut intemeietorul modernismului romanesc si pt cele 3 teorii ale
sale:teoria imitatie,teoria sincronismului si teoria mutatilor valorilor estetice.
Teoria imitatiei replica la teoria formelor fara fond si este teoretizata dupa teoria popoarelor
tinere a lui Gabriel Tard.
Teoria sincronismului are la baza relierea literaturi romane la civilizatiile europene,la spiritul
veacului: " exista un spirit al veacului ",explicat prin factori psihologici si morali care imprima un
proces de modernizare,de omogenizare a civilizatiilor,de integrare a acestora intr-un ritm de
dezvoltare sincronica.
Teoria mutatiei valorilor estetice este o teorie lovinesciana derivata din aceea de sincronism
,prin care se postuleaza ca in functie de spiritul veacului de influentele si interfetele culturale,de
schimbarea gustului artistic al receptorilor actului de cultura,valoarea estetica,deveni o masura
variabila,unele opere dobandind straluciri noi,altele in desuetitudine.
Volumul Joc secund,publicat in anul 1930,se deschide cu poezia Din ceas dedus,al carui titlu
a fost inlocuit de editori in 1964,cu titlul volumului.

Eugen Lovinescu(1881-1943).
Cuvântul "Joc" din titlu sugerează „o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă practică"4,
iar asocierea adjectivului «secund» plasează jocul în zona superioară a esenţelor ideale.
Tema poeziei exprima, in principal, ideea lumii purificate prin reflectarea in oglinda, ideea
autocunoasterii si ideea actului intelectual ca afectivitate lirica.
Substantivul „ceas" de la începutul poeziei aparţine câmpului semantic al timpului, dar este
timpul neclintit, fără curgere.
rimul vers al strofei întâi conţine epitetul metaforic situat într-o inversiune „calmă creastă",
figură de stil ce desemnează, lumea Ideilor în sensul pe care Platon îl dădea acestui concept. Ion
Barbu îşi propune să evoce o lume reflectată în oglindă, căci cel ce priveşte icoanele lămurite în
apele ei înregistrează imaginile unor imagini. Arta este pentru Barbu „un zbor invers", întors
spre profunzimea elementelor lumii, spre esenţele nevăzute ale lucrurilor.
In strofa a doua, „într-o metaforă concentrată, Ion Barbu reia muzica de sfere eminesciană,
permutând marea de stele în oceanul lichid ce-şi plimbă aştrii scufundaţi (meduzele) sub
«clopotele verzi»"9. Finalul îl aduce pe poet din ipostaza intelectuală a lui Hermes, în aceea
lirică a lui Orfeu. „Căntecul său rămâne „ascuns", accesibil doar iniţiaţilor.
Prin urmare, „Poezia (adâncul acestei calme creste) este o ieşire (dedus) din contingent (din
ceas) în pură gratuitate (mântuit azur), joc secund, ca imagine .a cirezii în apă. Este un nadir
latent, o oglindire a zenitului în apă, o sublimare a vieţii prin retorsiune."
Publicat de Unknown la 13:26 Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mailPostați pe blog!Distribuiți pe TwitterDistribuiți pe FacebookTrimiteți către
Pinterest
Etichete: Modernismul.Curent literar

Dacia Literara.Curent literar

Dacia literară, publicaţie apărută la Iaşi, în 1840, sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu.
Reflectă preocupările intelectuale şi sensibilitatea unei epoci. Este prima revistă cu un program
cultural clar articulat, stimulator şi astăzi... Periodicul a apărut la 19 martie 1840 şi a fost
interzis la 23 august, acelaşi an. Nu a fost „reabilitat” decât în 1990, la 150 de ani de la...
dispariţie! Din porunca domnitorului, după primele trei numere, revista este suspendată și va mai
apărea abia după 1859, în ediția a doua.

Programul, stabilit în Introducţia semnată de Mihail Kogălniceanu, preciza că va evita

politica şi se va ocupa numai de literatura scrisă de românii de pretutindeni. Introducţia
formulează teoria specificului naţional al literaturii şi relevă necesitatea selecţiei operelor după
criteriul valoric, crearea şi promovarea unei literaturi originale fiind posibilă prin îndreptarea
poeţilor şi prozatorilor spre trecutul istoric, spre creaţia populară, spre peisajul natural şi social
al patriei. Printre colaboratori: Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi, Alecu Russo, Grigore
Alexandrescu, Alexandru Donici ş.a.

În primul număr al revistei, sub titlul Introducție, M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei,

publică un articol – program care sintetizează în patru puncte idealurile literare ale scriitorilor
pașoptiști:

1.Combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre: îngrijorat de sărăcia

literaturii române, ale cărei opere se puteau număra pe degete, Ion Heliade – Rădulescu lansase
un apel încurajator către tinerii scriitori: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!” Interpretînd
îndemnul din punct de vedere cantitativ, multe publicații ale epocii au încurajat o literatură
mediocră, adesea imitată după creații siropoase occidentale, pervertind gustul public. M.
Kogălniceanu avertizează asupra pericolului unei astfel de literaturi, care elimină criteriul
estetic;

2.Crearea unei literaturi de specific național: în loc să imite scriitorii străini, românii ar
putea făuri o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor. Preluată din estetica
romantică europeană, această triplă recomandare se va regăsi în operele pașoptiștilor:

Folclorul va face obiectul preocupărilor teoretice, dar va deveni și sursă importantă de

inspirație. Alecu Russo, în studiul Poezia poporală, definește folclorul ca pe o oglindă realistă a
vieții poporului și ca pe un izvor nesecat de inspirație pentru literatura cultă. El îl va ajuta pe
Alecsandri să alcătuiască prima culegere de Poezii poporale ale românilor (1852), urmată de
Balade (Cîntice bătrînești). Multe dintre poeziile volumului Doine și lăcrimioare, de V. Alecsandri
sunt în metru popular. Gh. Asachi valorifică mitologia populară într-o suită de balade și legende.
Expresia cea mai profundă à inspirației folclorice se regăsește însă în capodopera Zburătorul, de
Ion Heliade–Rădulescu;

Natura va face obiectul unor ample relatări de călătorie, ca O primblare la munți sau Balta
Albă, de Vasile Alecsandri, Memorial de călătorie, de Grigore Alexandrescu ș. a. Elogiul
frumuseților patriei apare de asemenea în volumul Pasteluri, de V. Alecsandri;

Istoria este privită ca model pentru contemporani, fie pentru a exprima idealul de eliberare și
unitate națională, fie pentru a ilustra satiric realitățile sociale. Alexandru Lăpușneanul, de C.
Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu de Fragmente istorice în proză, în timp ce Alecsandri
creează ample poeme eroice, ca Dan, căpitan de plai, Dumbrava Roșie sau drame istorice ca
Despot-vodă. Foarte gustate în epocă sunt fiziologiile (echivalente în proză ale satirei sau ale
fabulei), cum ar fi Cuconița Drăgana, de Ion Heliade–Rădulescu sau Fiziologia provințialului, de
Constantin Negruzzi;

3.Lupta pentru unitatea limbii: „Țălul nostru este realizația dorinței ca românii să aibă o
limbă și o literatură comună pentru toți”. Eforturile Școlii Ardelene de unificare a limbii sunt
continuate de pașoptiști, care încearcă să formuleze normele limbii literare, respingînd
exagerările latiniste și pledînd pentru introducerea alfabetului latin. Alecu Russo, într-o serie de
Cugetări publicate în „România literară” respinge curentele latiniste care prin sistemele
lingvistice propuse înstrăinează moștenirea națională. Ion Heliade–Rădulescu scrie Gramatica
românească, în care combate scrierea etimologică și are păreri juste despre îmbogățirea limbii
cu neologisme;

4.Dezvoltarea spiritului critic: sperînd ca prin impunerea acestor reguli să creeze un sistem de
valori pentru publicul român, M. Kogălniceanu introduce și conceptul de critică obiectivă,
subliniind că analiza critică se va face numai asupra operei: „Critica noastră va fi
nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana.”

Costache Negruzzi(1808-1868)

Costache Negruzzi publică nuvela Alexandru Lăpuşneanul în 1840, în primul număr al

revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura română. Sub
influenţa programului romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducţie, al lui Mihail
Kogălniceanu, C. Negruzzi valorifică informaţiile cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie
clasică prin sobrietatea construcţiei, pregnanţa caracterelor şi vigoarea conflictelor.

Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore Ureche a
consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui Alexandru
Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informaţiile despre a
doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor turcesc;
respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea cetăţilor
cerută de turci, înţelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului,
suspectată ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea faţă de cronică în ceea ce priveşte
evenimentele majore este necesară pentru obţinerea veridicităţii atmosferei. În privinţa
celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii . Modificările aduse modelului
cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită: cronicarii urmăresc consemnarea faptelor
şi evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este creator de literatură, iar aceasta
presupune metamorfozarea personalităţilor reale, atestate de cronică, în personaje literare, în
conformitate cu obiectivele programului Daciei literare .

Nuvela lui Costache Negruzzi ilustrează ideile despre literatură promovate de Mihail
Kogălniceanu şi include elemente specifice romantismului, recreând, din perspectivă literară,
imaginea unei epoci istorice, pentru a demonstra că „istoria noastră” poate furniza „sujeturi de
scris”. Se poate afirma, aşadar, că romantismul patruzecioptist este punctul de plecare al
literaturii române moderne; nuvela lui Costache Negruzzi este un prim pas făcut în această
direcţie.