Floare albastră
de Mihai Eminescu
~ 1872 / 1873 ~
- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
- «Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Floare albastră
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?»
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
..............
Şi te-ai dus, dulce minune,
Şi-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!
 de Mihai Eminescu
~ 1872 / 1873 ~
despre autor
Mihai și
Eminescu este cel mai valoros poet român, fiind denumit de critica literară „ultimul
mareoperăromantic universal”; iar după cum afirma George Călinescu – „poetul nepereche a cărui
operă învinge timpul”. Aparține Epocii Marilor Clasici ai literaturii române alături de Ion
Creangă, I.L.Caragiale și Ioan Slavici.
Poezia „Floare albastră”, scrisă în 1872 și publicată în revista „Convorbiri literare” în
1873, este o capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinerețe, care anunță marile creații
ulterioare, ce vor culmina cu „Luceafărul”. Dezvoltare a unui motiv poetic european într-o
viziune lirică proprie, „Floare albastră” poate fi considerată o poezie – nucleu a romantismului
eminescian.
Romantismul este un curent literar apărut la începutul secolului al XIX-lea ca reacție
curent literar
împotriva raționalismului și a clasicismului rigid. A pătruns în literatura română prin filieră
franceză, odată cu scriitorii pașoptiști; manifestul romantismului fiind articolul – program
„Introducție” scris de Mihail Kogălniceanu și publicat în revista „Dacia literară” în 1840.
Poezia „Floare albastră” se încadrează în romantism prin mai multe trăsături: temele predilecte
(iubirea și natura, condiția geniului, aspirația spre absolut), motivele literare, atitudinea poetică,
amestecul speciilor, dar și antiteza pe baza căreia este construită poezia.
În primul rând, în „Floare albastră” sunt asociate, în manieră romantică, mai multe specii
literare: poem filosofic, eglogă (idilă cu dialog) și elegie (poezie în care sunt exprimate
1a.
poezie romantică
sentimente de tristețe, regret, melancolie).
În al doilea rând, poezia este o dezvoltare a unui motiv romantic de circulație europeană,
într-o viziune lirică proprie. „Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al 1b.
aspirației către idealul de fericire, de iubire pură, întâlnit și la scriitorul romantic german
Novalis sau la poetul italian Leopardi. În creația eminesciană, albastrul este culoarea infinitului,
a idealului, iar floarea simbolizează viața, iubirea.
De asemenea, poezia are o compoziție romantică, fiind structurată în jurul unor serii de
opoziții: eternitate – viață, masculin – feminin, geniu – ființă terestră, detașare apolinică – trăire 1c.
dionisiacă, vis – realitate, trecut – prezent.
La romantici, tema iubirii apare în corelație cu tema naturii, pentru că natura vibrează la
tema
stările sufletești ale poetului. „Floare albastră” aparține acestei teme și reprezintă ipostaza
iubirii paradiziace, prezentă în idilele eminesciene din aceeași perioadă de creație: „Sara pe
deal”, „Dorința”, „Lacul”, „Povestea teiului” sau în „Luceafărul”; depășește însă cadrul unei
idile, pentru că implică tema condiției omului de geniu care aspiră la absolut.
motive
Emblematic pentru tema iubirii și a naturii, cadrul natural feeric și protector pentru cuplul
de îndrăgostiți
literare se realizează prin motive romantice frecvente în lirica erotică eminesciană: 2a.
codrul, izvoarele, prăpastia, valea, luna.
Tema geniului este evidențiată prin antinomii. Ca în lirismul cu măști, eul liric împrumută
ipostaze
pe rând două ipostaze umane (masculin – feminin) sau portrete spirituale (geniul – făptura 2b.
lirice
terestră), care se asociază celor două lumi. Mărcile eului liric sunt verbe și pronume la persoana
I singular: „eu am râs” și a II-a: „te-ai cufundat”.
Portretul geniului se configurează din elementele cosmicului „Iar te-ai cufundat în stele /
Și în nori și-n ceruri nalte?”, care este simbolizat de culoarea albastru. Portretul fetei, ființa
titlu telurică, este perceput la început ironic („mititica”), pentru ca la finalul poemului, prin
abstractizare (metafora „dulce minune”), să fie proiectat în ideal, fiind desemnat prin simbolul
„floare albastră”.
Titlul fixează simbolul central, un motiv romantic de circulație europeană, ce sugerează
aspirația spre fericirea prin iubire. În viziune romantică, se confruntă două moduri de existență
3a.

compoziție
sau ipostaze ale cunoașterii: lumea cunoașterii absolute, infinite, a geniului (simbolizată de
culoarea „albastră”) și lumea iubirii concrete, a cunoașterii terestre (simbolizată de „floare”).
Cele paisprezece strofe alcătuiesc patru secvențe poetice, prin alternanța a două planuri,
cosmic – terestru, în dialogul celor două voci lirice: geniul / vocea masculină și iubita. Simetria
celor patru secvențe poetice este potențată de monologul liric al fetei, care evidențiază opoziția
dintre două lumi, a geniului și a omului comun, punctat de cele două reflecții ulterioare ale
bărbatului.
prima Prima secvență (strofele I – III) reprezintă monologul fetei care descrie lumea rece a
secvență
geniului. Poezia începe cu reproșul realizat prin adverbul „iar”. Termenii populari susțin 3b.
adresarea familiară, iar cele două apelative, „sufletul vieții mele” și „iubite”, dispuse simetric
la începutul și sfârșitul primei intervenții a fetei, exprimă iubirea sinceră.
În prima strofă, universul spiritual în care geniul este izolat se configurează prin
enumerarea simbolurilor eternității – morții: „Iar te-ai cufundat în stele / Și în nori și-n ceruri
nalte?”. Aspirația spre cunoașterea absolută este sugerată de metafora „râuri în soare /
Grămădești-n a ta gândire” și de mișcarea ascensională. Domeniul cunoașterii guvernat de
timpul infinit este definit prin intermediul unor metafore cu valoare de simbol: „întunecata
mare” – misterul genezei; „câmpiile asire” – universul culturii și „Piramidele-nvechite / Urcă-
n cer vârful lor mare” – universul creației umane proiectat cosmic.
Avertismentul final „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”, deși este rostit pe un
ton șăgalnic, cuprinde un adevăr: în lumea terestră, împlinirea umană se realizează doar prin
a II-a
iubire.
secvență
Meditația bărbatului din strofa a patra constituie cea de-a doua secvență poetică și prezintă
reacția îndrăgostitului la reproșurile fetei. Deși recunoaște adevărul din vorbele ei, se detașează
cu o anumită ironie: „Ah! Ea spuse adevărul, / Eu am râs, n-am zis nimica”.
Secvența a treia, care conține strofele V – XII, este cea mai amplă. De această dată, fata
a
adreseazăIII-abărbatului chemarea la împlinirea iubirii în spațiul terestru, în cadrul naturii feerice:
„Hai în codrul cu verdeață...”. Spre deosebire de alte idile eminesciene, aici femeia este aceea
secvență
care încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, ca aspirație spre refacerea cuplului
adamic.
Cadrul natural se realizează prin motive romantice frecvente în lirica erotică eminesciană:
codrul, izvoarele, valea, balta, luna. Natura de început de lume este, în viziune romantică, un
motive
spațiu nealterat de prezența umană: „Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreață”.
Imaginile vizuale sunt asociate cu cele auditive: „Und-izvoare plâng în vale”.
Idealul de iubire se proiectează într-un paradis terestru. Căldura zilei de vară se află în
rezonanță cu pasiunea chemării, cu iubirea împărtășită: „Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie
ca mărul, / Mi-oi desface de-aur părul, / Să-ţi astup cu dânsul gura”. Femeia iubită este o
apariție de basm: grațioasă („de-aur părul”), șăgalnică („ș-apoi cine treabă are?”), senzual-
naivă („Eu pe-un fir de romaniţă / Voi cerca de mă iubeşti”).
Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărțirea („Şi sosind l-al porţii prag...”), iar în
plan subiectiv se accentuează lirismul.
Ultima secvență poetică (strofele XIII – XIV) conține a doua intervenție a vocii lirice
ultima
masculine
secvență ce apare în strofa a patra și reprezintă meditația bărbatului asupra iubirii trecute, pe
care o proiectează de această dată în ideal și amintire: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit
iubirea noastră”.
Dacă în penultima strofă despărțirea îndrăgostiților pare temporară, în ultima strofă,
limbaj
separată, la nivel formal, printr-un șir de puncte de suspensie de restul poeziei, sfârșitul visului
depoetic
iubire devine o certitudine. Verbele la timpul trecut („te-ai dus”, „a murit”) susțin
tonalitatea elegiacă. Contrastul dintre vis și realitate, dar și dintre cele două lumi, care o clipă s-
au întâlnit în iubire, pentru ca apoi să se reașeze în limitele lor, este sugerat de repetiția din
penultimul vers („Floare-albastră! floare-albastră!...”) și mai ales de versul final: „Totuşi este
trist în lume!”.
Figurile de stil și imaginile artistice sunt numeroase: epitetul („prăpastia măreață”,
„trestia cea lină”), personificarea („izvoare plâng în vale”), comparația („roșie ca mărul”),
inversiunea („albastra-mi, dulce floare”), metafora („râuri în soare”), repetiția („Floare-
albastră! floare-albastră!...”).
prozodie
Muzicalitatea tristă a poemului este susținută de elementele de prozodie: rima îmbrățișată,
ritmul trohaic, măsura versurilor de 7-8 silabe. Se remarcă inovațiile prozodice: folosirea în 3c.
rimă a unor cuvinte rare: „gândire” – „asire” și a unor părți de vorbire diferite: „dispare” –
„floare”.
În concluzie, poezia „Floare albastră” reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din
concluzie
etapa de tinerețe, care anticipează marile teme și idei poetice dezvoltate mai târziu în poemul –
sinteză „Luceafărul”.