Sunteți pe pagina 1din 4

Floare Albastra

de Mihai Eminescu (autor canonic) poezie romantica idila filozofica

"Iar te-ai cufundat in stele Si in nori si-n ceruri nalte? De nu m-ai uita incalte, Sufletul vietei mele. In zadar rauri in soare , Gramadesti-n a ta gandire Si campiile as ire Si intunecata mare; Piramidele-nvechite Urca-n cer varful lor mare Nu cata in departare Fericirea ta, iubite! Astfel zise mititica, . . Dulce netezindu-mi parul. Ah! ea spuse adevarul; . Eu am ras, n-am zis nimica. Hai in codrul cu verdeata, Und-izvoare plang in vale, Stanca sta sa se pravale In prapastia mareata. Acolo-n ochi de padure, Langa bolta cea senina Si sub trestia cea lina Vom sede in foi de mure Si mi-i spune-atunci povesti Si minciuni cu-ata'gurita, Eu pe-un fir de romanita Voi cerca de ma iubesti.

Si de-a soarelui caldura Voi fi rosie ca marul, Mi-oi desface de-aur parul, Sa-ti astup cu dansul gura. De mi-i da o sarutare, Nime-n lume n-a s-o stie, Caci va fi sub palarie S-apoi cine treaba are! Cand prin crengi s-a fi ivit Luna-n noapfea cea de vara, Mi-i tinea de subsuoara, Te-oi tinea de dupa gat, Pe carare-n bolti de frunze, Apucand spre sat in vale, . "Ne-om da sarutari pe cale, Dulci ca florile ascunse. Si sosind l-al portii prag, Vom vorbi-n intunecime; Grija noastra n-aib-o nime, Cui ce-i pasa ca-mi esti drag? Inc-o gura - si dispare... Ca un stalp eu stam in luna! Ce frumoasa, ce nebuna E albastra-mi dulce floare! Si te-ai dus, dulce minune, S-a murit iubirea noastra Floare-albastra! floare-albastra!. Totusi... este trist in lume!"

Definitie: Idila este o specie a liricii peisagiste si erotice, care prezinta in chip idealizat iubirea, intr-un cadru rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice si figuri de stil tablouri din natura si puternice trairi interioare, cu predilectie sentimentul de dragoste. Poezia "Floare albastra" de Mihai Eminescu (1850-1889) are la baza motivul poetic al "florii albastre", intalnit la romanticii europeni pentru a ilustra sentimentul de dragoste sau chipul iubitei, precum si tending de proiectare a iubirii in infinit. Desi nu s-a gasit

nicaieri o insemnare facuta de Eminescu privind preluarea acestui motiv literar, George Calinescu sustine ca este imposibil ca poetul roman sa nu fi avut cunostinta de existenta acestuia in literatura germana, cu care a intrat in contact in timpul studiilor de la Viena si Berlin. Semnificatia titlului. Motivul "florii albastre" se intalneste la romanticul german Novalis si semnifica la acesta implinirea iubirii ideale dupa moarte, intr-o alta lume, candva, cu speranta realizarii cuplului. In literatura italiana, in poezia lui Leopardi, motivul "florii albastre" sugereaza puritatea iubirii si candoarea iubitei. Ca element de recurenta, motivul "florii albastre" semnifica aspiratia spre iubirea ideala posibila, proiectata in viitor, dar si imposibilitatea implinirii cuplului, idee imbogatita de poet cu accente filozofice profunde privind incompatibilitatea a doua lumi diferite, din care fac parte cei doi indragostiti. O alta interpretare pe care critica romaneasca a dat-o acestui motiv literar este aceea a "florii de nu-ma-uita", simbol al credintei autohtone ca iubirea implinita ramane mereu in amintirea, in mintea si sufletul omului indragostit. Poezia "Floare albastra" face parte din tema iubirii si a naturii, dar, spre deosebire de alte poezii de dragoste, aceasta creatie este imbogatita cu profunde idei fdozofice, care vor capata desavarsire in poemul "Luceafarul". Tema o constituie aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre perfectiune, care nu se poate implini, scepticism exprimat de ultimul vers al poeziei: "Totusi este trist in lume". Ideea poetica exprima tristetea si nefericirea poetului pentru neputinta implinirii cuplului iubirii. Structura textului poetic Poezia este alcatuita din patru secvente lirice, doua ilustrand monologul Uric al iubitei, iar celelalte doua monologul lirico-filozoflc al poetului. Incipitul este o interogatie retorted a iubitei, adresata barbatului visator, "cufundat in stele". Prima secventa poetica (primele trei strofe) exprima monologul iubitei, care incepe prin situarea iubitului intr-o lume superioara, o lume metafizica, el fiind "cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri nalte", semnificand un portret al omului de geniu. El mediteaza asupra unor idei superioare, semnificate prin cateva elemente ce simbolizeaza cultura, cunoasterea, istoria, maretia, tainele si geneza universului, ca sugerare a inaitimii spirituale la care simte si gandeste geniul: "campiile Asire", "intunecata mare", "Piramidele-nvechite". Iubita il cheama in lumea reaia, indemnandu-l sa abandoneze idealurile metafizice si oferindu-i fericirea terestra: "Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!" Secventa a doua (strofa a patra) este monologul Uric al poetului in care se accentueaza superioritatea preocuparilor si a gandirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este "mititica" si, desi poetul recunoaste ca "ea spuse adevarul", se desprinde o usoara ironie privind neputinta lui de a fi fericit cu-acest fel de iubire, atitudine exprimata cu superioritatea omului de geniu: "Eu am ras, n-am zis nimica". Urmatoarea secventa poetica, (strofele 5-12) monologul Uric al iubitei, incepe printro chemare a iubitului in mijlocul naturii, ale carei elemente specifice liricii eminesciene -codrul, izvorul, vaile, stancile, prapastiile- sunt in armonie desavarsita cu starile indragostitilor: "-Hai in codrul cu verdeata,/ Und-izvoare plang in vale,/ Stanca sta sa se pravale/ In prapastia mareata." Jocul dragostei este prezent si in aceasta poezie, gesturile tandre, soaptele, declarable

erotice, chemarile iubirii optimiste avand chiar o nota de veselie. Toate acestea se constituie intr-un adevarat ritual erotic: " Si mi-i spune-atunci povesti / Si minciuni cu-a ta gurita, / Eu pe-un fir de romanita /Voi cerca de ma iubesti." De remarcat este faptul ca iubita isi face un scurt autoportret, din care reies fiorul si emotia intalnirii: "Voi fi rosie ca marul,/ Mi-oi desface de-aur parul". Ideea izolarii cuplului de indragostiti de restul lumii, idee intalnita frecvent si in alte poezii erotice, este accentuata si in aceste versuri: "Caci va fi sub paiarie"; "Grija noastra n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?". Arta iubirii este descrisa de fata prin gesturi duioase, mangaietoare, ademenitoare: "Te-oi tinea de dupa gat"; "Ne-om da sarutari pe cale". A patra secventa poetica (ultimeie doua strofe) constituie monologul Uric al poetului, incarcat de profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumusetea si perfectiunea fetei este sugerata de o propozitie exclamativa: "Ca un stalp eu stam in luna!", iar superlativul "Ce frumoasa, ce nebuna" sugereaza miracolul pe care il traise poetul in visul sau pentru iubita ideala. Punctele de suspensie aflate inaintea ultimei strofe indeamna la meditatie privind implinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi realizata, idee exprimata in ultima strofa a poeziei: "Si te-ai dus dulce minune, Si-a murit iubirea noastra Floare-albastra! floare-albastra... Totusi este trist in lume!" Moartea iubirii sugereaza neputinta implinirii cuplului, intrucat cei doi apartin unor lumi diferite. In penultimul vers, repetitia motivului poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute, "floare albastra", semnifica tanguirea, tristetea si nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-si implini idealul. Ultimul vers, "Totusi este trist in lume!", a starnit numeroase controverse, polemica invartindu-se in jurul lui "totusi" sau "totul", intrucat manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor complete, care argumenteaza faptul ca acest "totusi" este specific simtirii eminesciene care, chiar daca este melancoiic si sceptic, in poeziile lui lasa mereu o raza de speranta pentru viitor, prin proiectarea sentimentului intr-un candva, intr-un timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de asemenea, sa fie atat de categoric, de ferm in afirmatia sa pentru intreaga lume si sa exprime cu atata precizie tristetea omenirii, prin adverbul atat de definitiv "totul", avand in vedere si faptul ca aspiratia spre iubirea absoluta este o trasatura definitorie proprie numai omului de geniu. Procedee artistice/figuri de stil:

Ca in toate poeziile de dragoste, domina si aici timpul viitor al verbelor care exprima trairile interioare ale unei iubiri perfecte, care, daca s-ar implini, fericirea ar fi deplina, de aceea ea este proiectata in viitor: "vom sedea", "mi-i spune", "mii tinea", "mi-i spune";

Epitetul "dulce", caracteristic artei poetice eminesciene, surprinde si aici prin inedit, in comparatiile: "dulci ca florile ascunse" sau metaforele: "dulce minune", "dulce netezindu-mi parul", "dulce floare"; Epitete: "de-aur parul", "albastra, dulce floare"; Comparatii: "Voi fi rosie ca marul", "Dulci ca florile ascunse"; Personificari: "izvoare plang in vale"; Expresii populare: "de nu m-ai uita incalte", "Nime-n lume n-a s-o stie".

Prozodia. Ritmul este trohaic, masura de 7-8 silabe, iar rima Imbratisata, uneori asonanta "caldura/gura"; "frunze/ascunse". "Floare albastra" este nu numai o poezie de dragoste, ci si o meditatie cu rezonante asupra aspiratiei catre absolut in iubire, intrucat Eminescu suprapune peste tema erotica tema timpului, care este motivul fundamental al intregii sale creatii romantice.