Fișă de lectură - Floare albastră

Autorul: Mihai Eminescu

Anul apariției operei: 1 aprilie 1873

Date importante din viața și activitatea autorului:

Poet, prozator și publicist, Mihai Eminescu a fost un scriitor de înaltă

ținută filosofică și artistică și a rămas până astăzi figura cea mai
marcantă a culturii românești. A fost considerat, încă din timpul vieții,
drept un poet de geniu și un om cu spirit modern, a cărui profundă
viziune și-a găsit expresia în romantismul literar, ridicându-l la nivelul
culturii europene. „Luceafărul poeziei românești”, așa cum a fost
supranumit, a adus o direcție nouă în literatura națională, remarcându-
se, totodată, și peste hotare, drept un reprezentant desăvârșit al
poeziei romantice, alături de scriitorii germani, englezi sau francezi.

Mihai Eminescu a adus o contribuție importantă limbii române literare,

în contextul unei țări încă neunificate. Prin opera sa bogată, rezultat al
unui efort intens de creație, concentrat pe parcursul a mai puțin de
douăzeci de ani, poetul a dat formă unei sensibilități frământate, etern
visătoare, destinate a deveni simbol. Astfel, în semn de omagiu,
începând cu anul 2010 (an care marca 160 de ani de la nașterea
poetului), ziua de 15 ianuarie a fost declarată Ziua Culturii Naționale.
Titlul operei literare : FLOARE ALBASTRĂ

Versificația:

Poezia este formată din paistrezece strofe.

Strofa are patru versuri.

Tipul de rimă :îmbrățișată

Măsura versurilor: 7-8 silabe

Ritmul: trohaic

Sentimente exprimate:
Ideea poetică eprimă tristețea și nefericirea poetlului pentru
neputința împlinirii cuplului iubirii.

Poezia ‘’Floare albastră’’ face parte fin tema iubirii și a naturii ,dar,
spre deosebire de alte poezii de dragoste,această creație este
îmbogățită cu profunde idei filozofice,care vor căpăta desăvarșire în
poemul ‘’Luceafărul’’.

Tema o constituie aspirația poetului spre iubirea ideală,spre

perfecțiune,care nu se poate împlini,idee exprimată de ultimul vers al
poeziei :’’Totuși este trist în lume’’.

Caracteristici ale pesiajului contemplat:

(Structură și semnificații)
Primele trei strofe exprimă monologul iubitei, care începe prin situarea
iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind "cufundat în
stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte", semnificând un portret al omului de
geiu. El meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva
elemente ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria, măreția, tainele
şi geneza universului, ca sugerare a înălțimii spirituale la care simte şi
gândeşte geniul: "câmpiile Asire", "întunecata mare", "Piramidele
nvechite". Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să
abandoneze lumea ideatică şi oferindu-i fericirea terestră: "Nu căta în
depărtare/ Fericirea ta, iubite!"

Strofa a patra este monologul liric al poetului în care se accentuează

superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei.
Iubita este "mititică" şi, deşi poetul recunoaşte că "ea spuse adevărul”,
se desprinde o uşoară ironie privind neputinţa lui de a fi fericit cu acest
fel de iubire, enunțată cu superioritatea omului de geniu: "Eu am râs, n-
am zis nimica".

Următoarea secvență poetică, monologul liric al iubitei, începe printr-o

chemare a iubitului în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice liricii
eminesciene (codrul, izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile) sunt în armonie
desăvârşită cu stările îndrăgostiților:

"Hai în codrul cu verdeață,

Und-izvoare plâng în vale,

Stânca stă să se prăvale

In prăpastia măreață."
Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, în care gesturile
tandre, chemările iubirii optimiste, având chiar o notă de veselie, se
constituie într-un adevărat ritual:

"Şi mi-i spune-atunci poveşti De mi-i da o sărutare

Şi minciuni cu-a ta guriță, Nime-n lume n-a să știe,

Eu pe-un fir de romaniță Căci va fi sub pălărie

Voi cerca de mă iubeşti. Ș-apoi cine treabă are!

Şi de-a soarelui căldură Cand prin crengi s-a ivit

Voi fi roşie ca mărul, Luna-n noaptea cea de vară,

Mi-oi desface de-aur părul Mi-i ținea de subsuoară ,

Să-ți astup cu dânsul gura. Te-oi ținea de după gat.’’

De remarcat faptul că iubita îşi face un scurt autoportret, din care

reiese şi emoţia întâlnirii ("Voi fi roşie ca mărul,/ Mi-oi desface de-aur
părul").

Ideea izolării cuplului de îndrăgostiți de restul lumii, idee întâlnită şi în

alte poezii erotice, este accentuată şi în aceste versuri ("Căci va fi sub
pălărie"; "Grija noastră n-aib-o nime,/ Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?").

Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi tandre, mângâietoare,

ademenitoare ("Te-oi ținea de după gât"; "Ne-om da sărutări pe cale").
Ultimele două strofe constituie monologul liric al poetului, încărcat de
profunde idei filozofice. Uimirea poetului pentru frumuseţea şi
perfecțiunea fetei este sugerată de versul "Ca un stâlp eu stam în
lună!”, iar superlativul "Ce frumoasă, ce nebună" sugerează miracolul
pe care îl trăise poetul în visul său pentru iubita ideală. Punctele de
suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditație privind
împlinirea iubirii ideale, perfecte, ce nu poate fi realizată:

"Şi te-ai dus dulce minune,

Şi-a murit iubirea noastră -

Floare-albastră! floare-albastră...

Totuşi este trist în lume!"

Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului, întrucât cei

doi aparțin a două lumi diferite. Penultimul vers, repetiția simbolului
iubirii absolute ("floare albastră") semnifică tânguirea, tristeţea şi
nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-şi împlini idealul.

Ultimul vers, "Totuşi este trist în lume!", a stârnit numeroase

controverse, polemica învârtindu-se în jurul lui "totuşi" sau "totul",
întrucât manuscrisul poeziei nu s-a găsit. Cel care decide corectitudinea
formei este Perpessicius, care argumentează faptul că acest "totuşi"
este Specific simțirii eminesciene care, chiar dacă este melancolic şi
sceptic, în poeziile lui lasă mereu o rază de speranță pentru viitor, prin
proiectarea sentimentului într-un candva,într-un timp nedefinit. Nu
poate ,de asemenea , să fie atat de categoric,de ferm în afirmația sa
pentru întreaga lume și să exprime cu atata precizie tristețea
omenirii,prin adverbul atat de definitiv ‘’totul’’,avand în vedere și faptul
că aspirația spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie numai
pentru omul de geniu.

Figuri de stil,cat și procedee artistice:

- ca în toate poeziile de dragoste, domină şi aici timpul viitor al verbelor

care exprimă trăirile interioare ale unei iubiri perfecte, care, dacă s-ar
împlini, fericirea ar fi deplină, de aceea ea este proiectată în viitor:
"vom şedea", "mi-i spune", "mi-i ținea", "mi-i spune");

- Epitetul "dulce" caracteristic artei poetice eminesciene surprinde şi

aici prin inedit, în comparațiile: "dulci ca florile ascunse” sau
metaforele: "dulce minune", "dulce netezindu-mi părul", "dulce floare";
epitete: "de-aur părul", "albastra, dulce floare";

comparații: "Voi fi roşie ca mărul", "Dulci ca florile ascunse”;

- personificări: "izvoare plâng în vale";

- prozodia: versificația este trohaică, măsura de 7-8 silabe, iar rima

îmbrăţişată, uneori asonantă (căldură-gura; frunze-ascunse);

expresii populare: "de nu m-ai uita încalte", "Nime-n lume n-a s-o ştie";

"Floare albastră este nu numai o poezie de dragoste, ci şi o meditație cu

rezonanțe asupra aspirației către absolut în iubire, întrucât Eminescu
suprapune peste tema erotică tema timpului, care este motivul
fundamental al întregii sale creații romantice.
Citate preferate:’’-Iar te-ai cufundat în stele

Și în nori și-n ceruri nalte?

De nu m-ai uita încalte

Sufletul vieții mele.’’