PE LANGA PLOPII FARA SOT de Mihai Eminescu

„Pe langa plopii fara sot” este o creatie eminesciana despre care Popovici afirma ca :”
Anticipeaza, ca proces sufletesc, ca atitudine si ca solutie, Luceafarul”.
Aceasta poezie a fost scrisa in a doua etapa a tineretii poetului in care iubirea este neimpartasita
si prezentata pe un ton melancolic, trist. Totodata, natura este pustie cu detalii putine.
Romanta „Pe langa plopii fara sot” prezinta tema iubirii si a naturii insa de aceasta data iubirea
este neimpartasita iar in ceea ce priveste natura este saraca reusind sa corespunda dezamagirii din
sufletul poetului. Motivele prezentate in aceasta poezie sunt reprezentate de motivul plopului, motivul
tanarului simplu de la tara si motivul geniului.
Titlul este laitmotiv, o sintagma formata din substantivul plural „plopii” ce sugereaza
singuratatea, urmat de structura „fara sot” care are rolul de a amplifica sentimentul. Astfel, inca din titlu,
se degaja o atmosfera melancolica, tristetea si suferinta reprezentand sentimente dominante in text.
In aceasta poezie se realizeaza lirismul subiectiv, aul liric aflandu-se in doua ipostaze : cea a
tanarului simplu de la tara si cea a geniului. Marcile lexico-gramaticale sunt reprezentate de verbele si
pronumele la persoana I si aII-a singular („am trecut” „am inteles” „mi-„ „ne” „tale”)
Poezia se structureaza in jurul unei serii de opozitii : tu-toti , eu-tu , trecut – prezent, tanar
simplu – geniu.
Compozitional, poezia are o gradatie ascendenta (strofele 1-8) si una descendenta (9-11).
Incipitul cuprinde cadrul exterior : „pe langa plopii fara sot” sugerand singuratatea. Totodata prezinta si
reprosul eului liric la adresa iubitei, acesta nefiind inteles de ea :”Ma cunosteau vecinii toti/tu nu m’ai
cunoscut”. In acest context, George Calinescu afirma ca „eul poetic incearca temerea de a muri
nelumit”.
Imaginea vizuala „geamul tau ce stralucea” si imaginile auditive „o soapta de raspuns” si „s-
ascult de glasul gurii mici” redau dorinta arzatoare a eului liric de a trai povestea de iubire. Imaginea
angelica a iubitei este realizata cu ajutorul imaginilor vizuale : „inmurmurai maret” „ochiul tau senin” „o
raza dinadins”.
Prin verbele la conditional-optativ se reda dorinta intensa a eului de a trai iubirea dar si
imaginarea unei stari („ai fi trait”). Verbul la gerunziu, urmat de pronume („dandu-mi”) proiecteaza in
infinit starea de gradatie care ar fi existat. Punctul culminant al gradatiei ascendente este reprezentata
de strofa 8, in care iubirea poetului acumuleaza patima generatiilor precedente. Strofele 9 si 10
reprezinta inceputul gradatiei descendente si scot in evidenta atitudinea de indiferenta, detasarea
specifica geniului, lucru care reiese din imaginile vizuale :”te privesc nepasator”si verbele la prezent
(„trec” „te privesc”). Verbul „trebuia” sugereaza conditia necesara pentru ca iubirea sa se fi implinit.
Muzicalitatea aparte a poemului este conferita de elementele de prozodie : masura de 7-8
silabe, rima incrucisata si ritm iambic.