„Hanu Ancutei”

de Mihail Sadoveanu
-tema si viziunea despre lume-

Publicat de către Mihail Sadoveanu în perioada interbelică, volumul de povestiri „Hanu

Ancuţei” are la bază tehnica povestirii în ramă, fiind un ansamblu narativ format din nouă
narațiuni incluse într-o narațiune-cadru. Volumul ilustrează viziunea sămănătoristă a autorului,
acesta din urmă evocând într-o manieră idilică întâmplări din trecutul îndepărtat. Tema comună a
acestor povestiri este evocarea unei lumi apuse, personajele fiind rupte parcă din realitatea
cotidiană.
Povestirea este o specie a genului epic, de dimensiuni asemănătoare cu nuvela, o
narațiune subiectivizată si ceremonială, care surprinde un fapt epic insolit, fiind caracterizata de
oralitate si suspans. Povestitorul este implicat, de obicei, fie ca martor, fie ca personaj al
întâmplărilor pe care le narează. Interesul nu se concentrează asupra personajului, ci asupra
situațiilor relatate, de obicei generate de o intriga simpla, însă având in majoritatea cazurilor un
caracter exemplar. Povestirea se deosebește de celelalte specii epice prin strategia narativa ce
scoate in evidenta povestitorul si punctul sau de vedere supra faptelor. In virtutea acestei
trăsături, testele sunt presărate cu mărci ale oralității: formule de generare si de menținere a
interesului, de testare a atenției ascultătorului, de creare a suspansului, de marcare a momentelor
esențiale, de anticipare emoțională, de potențare a efectelor.
Relevantă în vederea ilustrării temei și a viziunii despre lume a autorului este povestirea a
patra, și anume „Fântâna dintre plopi”.
„Fântâna dintre plopi” este, ca specie literară, o povestire, ea caracterizându-se, în primul
rând, prin autenticitate. Această trăsătură este conferită de relatarea întâmplărilor la persoana I,
atât de către naratorul anonim, cât și de către naratorii celorlalte povestiri. Această povestire –
alături de celelalte opt – este inserată într-o narațiune-cadru, procedeu specific povestirii în ramă.
Naratorul poveștii care constituie rama celorlalte povestiri, deci, al narațiunii-cadru, evocă o
seară la Hanu Ancuței pe care o petrecuse în compania altor tovarăși de-ai săi. Aceste personaje
prezente la han, devin naratori ai unor povești la care au participat fie direct, fie ca martori. Mai
mult, fiecare dintre povestitori este personaj al narațiunii-cadru, spuse de naratorul anonim, și, în
același timp, narator-personaj sau narator-martor al propriei narațiuni. Prin urmare, naratorul
anonim relatează sosirea la han a lui Neculai Isac, căpitanul de mazili. Neculai devine naratorul
unei povestiri al cărei protagonist e chiar el, iar ceilalți tovarăși de la han îndeplinesc rolul de
ascultători, instanță narativă specifică povestirii în ramă.
Volumul lui Sadoveanu nu poate fi încadrat cu exactitate într-un anumit curent literar,
elementele realiste îmbinându-se cu cele romantice. Totuși, preferința pentru evocarea trecutului
îndepărtat este o caracteristică a sămănătorismului. Viziunea idilică asupra vremurilor apuse este
evidentă în acest volum de povestiri, naratorul anonim evocând, prin poveștile reunite în cadrul
narațiunii sale, aspecte care țin de o lume arhaică, plină de neprevăzut. Astfel, timpul are două
coordonate: trecutul povestirii, acesta aparținând narațiunii-cadru – „într-o toamnă aurie” – și
trecutul povestit, specific fiecărei narațiunii spuse de drumeții de la han. În „Fântâna dintre
plopi” întâmplările povestite de Neculai Isac au avut loc cu peste douăzeci și cinci de ani în
urmă, în tinerețea protagonistului care, în momentul povestirii, era „om ajuns la cărunțeală”.
Spațiul descris în narațiunea amplă este cel al hanului, loc de odihnă pentru trecătorii
veniți din toate colțurile ținutului. Nu doar timpul are caracter simbolic, ci și spațiul, deoarece
hanul Ancuței a reprezentat de-a lungul timpului un loc de întâlnire a drumeților cu povești
originale, impresionante. Nu întâmplător autorul alege ca titlu pentru volumul său numele de
„Hanu Ancuţei”, locul fiind propice ritualului povestirii, ba mai mult, îndeplinind adesea un rol
important în cadrul povestirilor rostite. Astfel, povestea spusă de Neculai Isac se petrece „pe
aceste meleaguri”, prin urmare, tot în zona hanului, destinul drumețului fiind legat de acest
spațiu încărcat de mister.
Subiectul poveștii lui Neculai Isac are la bază tema evocării unei întâmplări din trecutul
îndepărtat, evenimentul relatat ocupând un loc important în viața personajului-narator. Povestea
debutează cu o formulă care poate fi considerată o marcă a oralității: „domnilor și fraților,
ascultați ce mi s-a întâmplat…”. În drumul său spre Suceava, tânărul Neculai Isac se oprește, la
fel ca toți drumeții, la Hanu Ancuței. În timpul unei plimbări prin zona hanului, el întâlnește o
țigancă pe nume Marga și rămâne fermecat de frumusețea acesteia. Fata este alungată imediat de
Hasanache, un țigan care se afla și el în preajmă. Neculai le dă acestora câte un ban de argint, iar
a doua zi, Marga sosește la han pentru a-i arăta drumețului ce și-a cumpărat cu banul primit. Cei
doi se îndrăgostesc și petrec o noapte împreună la fântâna dintre plopi. Mai mult, și-au dat
întâlnire în același loc la întoarcerea lui Neculai, după ce acesta își va fi vândut marfa.
De fapt, totul era un complot pus la punct de țigani, aceștia plănuind să-i fure banii pe
marfă lui Neculai. Așadar, Marga contribuise la atingerea acestui țel macabru. Cu toate acestea,
întrucât se îndrăgostise cu adevărat de Neculai, la întoarcerea tânărului, fata îi mărturisește
adevărul. Neculai fuge din calea țiganilor, însă o prăjină aruncată de ei îi scoate ochiul. Reușește
să scape și revine ulterior la fântâna dintre plopi cu ajutoare, însă prea târziu: Marga fusese
omorâtă și aruncată în fântână ca pedeapsă pentru deconspirarea planului.
Viziunea realistă a autorului este dovedită de verosimilitatea faptelor prezentate. Astfel,
povestea spusă de Neculai este credibilă, ea fiind confirmată de Ancuţa, întrucât o auzise de la
mama ei, dar și de lipsa ochiului. Realul se împletește cu elemente romantice, printre care
sacrificiul suprem făcut din iubire de Marga, aceasta dându-și viața pentru a salva persoana
iubită. Evocarea întâmplării este însoțită de o serie de comentarii ale naratorului, acesta din urmă
regretând faptul că nu a realizat la timp pericolul, ba mai mult, a fugit lăsând-o pe Marga să
înfrunte singură consecințele: „Eram un om buiac și ticălos”. După terminarea poveștii,
ascultătorii cad pe gânduri, naratorul anonim notând reacțiile acestora. Vizibil afectat de cele
povestite, căpitanul de mazili conștientizează faptul că sentimentul de vinovăție nu va putea fi
șters niciodată.
 În concluzie, putem spune că volumul „Hanu Ancuței”, în ansamblu, dar și povestirea
„Fântâna dintre plopi” în particular, oglindesc viziunea sadoveniană despre lume și creație.
Personajele credibile, vii, conferă textului autenticitate și îi asigură rezistența în timp.