HANU ANCUȚEI

MIHAIL SADOVEANU

 povestire în ramă

Scrie un eseu de 2–3 pagini, în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume, reflectate într-o
operă narativă de Mihail Sadoveanu.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

1. - evidenţierea tipului de operă narativă pentru care ai optat şi a trăsăturilor care fac posibilă
încadrarea într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare
tematică;
2. - sublinierea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea viziunii
despre lume a autorului/ a naratorului (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi
spaţiale, construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, tehnici
narative, construcţia personajului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
3. - prezentarea temei, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două episoade/ secvenţe
narative;
4. - exprimarea unei opinii argumentate despre modul în care tema şi viziunea despre lume sunt
reflectate în textul narativ ales.
 Mihail Sadoveanu este unul dintre cei mai importanţi scriitori din perioada interbelică. Operele
sale s-ar putea grupa în: romane istorice („Neamul Şoimăreştilor”, „Fraţii Jderi”, „Zodia Cancerului
sau vremea Ducăi Vodă”), scrieri de factură mitică („Creanga de aur”, „Nopţi de Sânziene”), opere
despre locuri şi întâmplări banale („Locul unde nu s-a întâmplat nimic”), scrieri despre natură, din
perspectiva pescarului sau a vânătorului („Ţara de dincolo de negură” , „Nada florilor”).
1. „Hanu Ancuței” a apărut în 1928, fiind, așa cum afirmă critica literară, puntea dintre cele
două mari perioade ale creației sadoveniene: „capodopera de la răscruce” (N. Manolescu). Opera
conține nouă povestiri și este construită pe tehnica povestirii în ramă.
Povestirea, ca specie a genului epic, se definește ca narațiune subiectivizată. Povestitorul este,
de obicei, implicat fie ca martor, fie ca personaj al întâmplărilor pe care le narează. În general,
povestirea are un singur fir narativ, iar interesul se îndreaptă mai mult spre întâmplări, neobișnuite sau
chiar ieșite din comun, decât spre personaj. Povestitorul face apel la ascultătorii reali sau virtuali.
Două consecinţe importante ale acestei strategii sunt oralitatea stilului şi utilizarea frecventă a
tehnicii povestirii în ramă („povestire în cadru"), formă de inserţie a uneia sau a mai multor povestiri
în altă povestire.
Mihail Sadoveanu îşi organizează cele nouă narațiuni din „Hanu Ancuţei” în această formulă a
povestirilor în ramă, care nu este nouă în literatura lumii („O mie şi una de nopţi”, „Decameronul” de
G. Boccaccio „Povestirile din Canterbury” de G. Chaucer etc). Această formă structurantă conferă
unitate compoziţională cărţii. Rama este povestea hanului, istorisită de naratorul principal, o voce
auctorială.
În primele secvențe-ramă, în incipit, se cristalizează un cronotop specific sadovenian: „într-o
toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei". Spre deosebire de I.L. Caragiale, de I. Slavici
ori de G. Galaction, Mihail Sadoveanu conferă conotaţii pozitive hanului. Hanul Ancuţei, cu „ziduri
groase şi porţi ferecate", pare o adevărată cetate, spaţiu protector şi loc al întâlnirii, al comunicării
între drumeţi veniţi din Ţara de Jos ori din Moldova de Sus. „Vremea petrecerilor şi a poveştilor"
începe „după ce se cufunda soarele înspre tărâmul celălalt", când oaspeţii Ancuţei se adună în cercul
de lumină al focului. Dintre aceştia, naratorii întâmplărilor evocate ocupă, pe rând, prim-planul
secvenţelor-ramă. Lor li se adaugă „Ancuţa cea tânără", hangiţa care „împărţea vin, mâncări, râsete şi
vorbe bune" şi naratorul auctorial ce îşi asumă funcţia de regie şi funcţia de interpretare (descrie
hanul, schiţează portrete, comentează afirmaţiile personajelor-narator, intervine în dialog). Prin
povestirile spuse la han, relatări ale unor întâmplări petrecute tot acolo sau prin apropiere, hanul
devine „imago mundi”.
2. „Fântâna dintre plopi” este cea de-a patra povestire a volumului, naratorul fiind căpitanul de
mazili Neculai Isac, un narator secund. Acesta este introdus de naratorul principal, care-l prezintă
astfel: „un călăreț învăluit în lumină și în pulberi”, care părea că vine „de demult, de pe depărtate
tărâmuri”. El este recunoscut de un alt oaspete al hanului, comisul Ioniță de la Drăgănești, ca fiind
prietenul său din tinerețe. Nou-venitul este întâmpinat cu bunăvoință. Ancuța aduce oalele cu vin și
puii fripți, focul este aprins din nou. Cadrul fiind astfel creat, Neculai Isac își poate începe istorisirea.
Povestirea „Fântâna dintre plopi” are drept temă iubirea. Întâmplarea are un caracter
autobiografic și înfățișează o istorie veche, dragostea lui Neculai Isac pentru Marga, o țigăncușă pe
care o cunoscuse cu peste 25 de ani în urmă. Spaţiul întâmplărilor este determinat geografic („duceam
vinuri la ţinutul Sucevei", „la malul Moldovei”) şi are ca punct de referinţă Hanul Ancuţei. Durata
evenimentelor este concentrată (trei zile), timpul fiind însă vag determinat („într-o toamnă ca asta”,
„De-atunci au trecut peste douăzeci şi cinci de ani”.)
 Subiectul este construit pe principiul cronologic, relatându-se un singur fapt epic, o tristă
poveste de iubire care a avut rol de inițiere pentru tânărul de odinioară. Pe vremea aceea, Neculai Isac
se ocupa cu negoțul. Plecat într-o toamnă cu vinuri la Suceava, el o văzuse într-o ceată de țigani pe
Marga, „o fetișcană de optsprezece ani”, și ochii ei îl tulburaseră. La întoarcerea din călătorie, așa cum
vorbiseră, tânărul o așteaptă pe fată la fântâna dintre plopi, pentru a-i dărui „o scurteică de vulpe”.
Marga vine la întâlnire și îl avertizează că Hasanache și ai lui vor să-l jefuiască. În lupta care are loc,
un țigan este omorât, un altul, rănit. Eroul rămâne fără un ochi, salvându-și viața prin fugă, iar Marga
este pedepsită de țiganii ceilalți, fiind ucisă și aruncată în fântână.
Narațiunea la persoana I, subiectivă (cu focalizare internă) implică două planuri:
reprezentarea evenimentelor trăite în tinerețe (timpul narat) și autoanaliza faptelor din perspectiva
maturității (timpul narațiunii). Personajul-narator relatează întâmplarea de odinioară a tânărului
neștiutor, dar relatarea faptelor este însoțită de analiza și de condamnarea lor, din perspectiva
maturului, din cauza consecințelor tragice. Acesta folosește cuvinte aspre pentru autoaracterizare,
dintr-o perspectivă morală: „Eram un om buiac și ticălos.”
Caracteristic povestirii este şi stilul marcat de oralitate, având ca mărci textuale formule de
adresare directă, menite să genereze, să menţină şi să testeze atenţia ascultătorilor. De asemenea, apar
expresii și locuţiuni specifice limbajului popular („singur ca un cuc”), arhaic („catastih”, „mazili”),
regional („buiac”).
3. Tema povestirii „Fântâna dintre plopi” este iubirea tragică și conștiința demnității umane.
Motivele narative sunt toate grave (iubirea şi jertfa, trădarea şi pedeapsa, vinovăţia şi moartea) și dau o
mare densitate povestirii. Conflictele vizibile din interiorul naraţiunii (unul social, între şatra care îi
întinde o capcană tânărului negustor, celălalt psihologic, trăit de fata care-şi trădează grupul) sunt
completate de un puternic conflict interior care îl va frământa pe Neculai Isac probabil până la moarte:
vinovăţia pentru moartea fetei.
Frumoasa Marga este eroina tragică a acestei povești de iubire. Condiția ei umilă, de țigăncușă
care se lasă folosită de grupul nomad, pentru a-i jefui pe călătorii dornici de aventuri, este
metamorfozată de puterea dragostei adevărate. Aflată în situația-limită de a se supune legii nescrise a
grupului din care face parte sau de a-l salva pe bărbatul iubit, ea alege jertfa de sine. O scenă
semnificativă este cea a întâlnirii nocturne dintre cei doi. Aceasta se petrece sub bolta înstelată, lângă
fântâna dintre plopi. Romantismul descrierii cadrului este evident: „Stelele se aprinseră în cerul curat
[...] și câmpurile înțeleniseră în liniște ca-ntr-o taină”. Este începutul unei povești de dragoste care se
va sfârși tragic. O altă scenă edificatoare pentru schimbarea interioară a Margăi este cea a
reîntoarcerii tânărului negustor, care îi aduce „o scurteică, de la Pașcani”. Gestul lui, aparent fără
semnificații majore, o face pe țigăncușă să se simtă tratată ca o ființă umană și nu ca „o roabă și-o
nemernică”, așa cum ea însăși se definește. Astfel, Marga hotărăște să se sacrifice pentru bărbatul de
care este îndrăgostită.
Neculai Isac povestește din dorința de a revedea trecutul. Semnificaţiile povestirii sunt multiple:
confesiune de ispăşire, omagiu adus fetei care i-a salvat viaţa sacrificând-o pe a ei, meditaţie asupra
destinului. Recunoașterea publică a faptei sale ruşinoase este un exerciţiu de umilinţă menit să-i
amintească mereu că îşi datorează viaţa jertfei unei ţigăncuşe care l-a iubit mai mult decât oricine, în
toată viața lui. Deși fântâna dintre plopi nu mai este, fiind dărâmată, „ca toate ale lumii”, ea reînvie în
amintirea povestitorului („Cu toate acestea, căpitanul de mazili o vedea” […] privea țintă în jos
neagra fântână a trecutului”.). Fântâna este un spațiu ambivalent, un loc al iubirii și al morții, având
funcție erotică și thanatică. La nivelul discursului, acest topos este evidențiat ca loc al amintirii și ca
semn al trecerii irepresibile a timpului, care prăbușește în neant toate actele umane.
 4. Consider că tematica povestirii îmbină iubirea şi moartea, erosul şi thanatosul, într-o povestire
romantică. Aproape toți cei adunați la han trăiesc în trecut, au nostalgii și taine, de a căror apăsare
scapă prin povestire. Povestea apare astfel ca o formă de terapie, de vindecare a unor dureri vechi,
„înăbușite”. Neculai Isac povestește la Hanul Ancuței o întâmplare pe care a trăit-o tot acolo și pe care
hangița o știa de la mama ei, „cealaltă Ancuță”. Timpul devine fabulos, mitic, prin raportarea tuturor
întâmplărilor la același loc. Impresia vechimii, a continuității, dă iluzia existenței atemporale a
hanului. Actul povestirii face ca faptele să reînvie, prin evocare, așa cum observa și Ancuța cea tânără:
„Tot așa îmi povestea și mama, demult, despre întâmplarea asta...”