IONA - MARIN SORESCU - dramă postbelică

 Anul apariţiei - 1968

 Specia literară – dramă alegorică

– considerată de autor “tragedie în patru tablouri”
– alături de “Paracliserul” şi “Matca” face parte din trilogia
dramatică “Setea muntelui de sare”

 Tema – Piesa se încadrează tematicii existenţialiste. Construită ca

o parabolă, “Iona“ este în acelaşi timp o metaforă a singurătăţii, a morţii
şi a destinului.

 Geneza – “Iona“ îşi are punctul de plecare în personajul biblic Iona,

trimis să propovăduiască învăţătura Domnului în cetatea Ninive, deoarece
păcatele oamenilor ajunseseră strigătoare la cer. Iona însă refuză şi fuge
cu o corabie. Prin voinţa divină, se stârneşte o furtună, iar Iona, aruncat în
mare, este înghiţit de un chit. După trei zile şi trei nopţi petrecute în
rugăciune, este eliberat din captivitate şi pleacă să-şi ducă la îndeplinire
misiunea încredinţată de Dumnezeu.
Subiectul biblic este regăsit destul de vag în piesa lui Marin Sorescu.
Deosebirile dintre Iona cel din “Vechiul Testament” şi cel din dramă sunt
multe. Primul este la început liber, iar pedeapsa vine în urma neascultării
poruncilor divine, fiind eliberat după pocăinţă. Cel de-al doilea este captiv
încă de la început în burta peştelui, deşi nu conştientizează acest lucru. El
nu se face vinovat de niciun păcat şi nici nu are posibilitatea eliberării. Este
un personaj tragic, un “vinovat fără vină”, copleşit de un acut sentiment de
alienare, de singurătate şi de absurdul existenţei.
Într-o prefaţă, Marin Sorescu spunea: „Au trecut trei ani de când am
scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu
ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”.

Într-un interviu privind semnificaţia dramei, Marin Sorescu a declarat:

"Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... Cel care trăieşte în Ţara de
Foc este tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este
omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii".

 Reperele spaţio-temporale
Acţiunea piesei se petrece undeva, la malul mării, într-un loc
neprecizat (tabloul I), în burta peştelui, ca într-un labirint (tablourile II şi III)
şi, aparent, în afara acesteia (tabloul IV).
 În primul tablou se presupune că este momentul de început al zilei.
Tablourile următoare prezintă personajul în semiobscuritate, pentru că
spaţiul este cel din interiorul unui peşte uriaş.
În ultimul tablou, plaja, spaţiu deschis, este în antiteză cu orizontul
format dintr-un şir nesfârşit de burţi de peşte care anulează această
libertate.
Timpul cronologic nu este precizat, el este sugerat doar de
îmbătrânirea personajului; ceea ce contează este timpul psihologic.
De fapt, spaţiul şi timpul sunt simbolice: plaja, burţile peştilor sunt
metafore care definesc un spaţiu închis, sugerând singurătatea şi
captivitatea.

 Structura
Drama este constituită din patru tablouri.

 Compoziţia
Drumul personajului este construit simetric. Primul şi ultimul tablou îl
înfăţişează în afara labirintului, iar al doilea şi al treilea îl arată în
interiorul balenei, în alt spaţiu, dar şi în alt timp.

 Conflictul dramatic – priveşte problematica omului modern care,

pierzând contactul cu sacrul, se confruntă cu fatalitatea destinului său, cu
probleme precum absenţa sensului vieţii, lipsa comunicării cu lumea,
singurătatea şi înstrăinarea de lume, lipsa libertăţii, sentimentul captivităţii,
limitele cunoaşterii.

 Subiectul

Tabloul I îl arată pe Iona care pescuieşte "în gura peştelui", cu

spatele la acesta, în faţa mării. Motivul mării sugerează libertatea, aspiraţia,
iluzia orizontul nelimitat, aventura, necunoscutul.
Iona este un pescar ghinionist, care îşi doreşte să prindă peştele cel
mare, dar, precaut, îşi ia cu el un acvariu, ca să pescuiască peştii care "au
mai fost prinşi o dată".
Simţindu-se singur, Iona încearcă, strigându-se, să se găsească, să
se identifice pe sine însuşi, dar nici măcar ecoul nu-i răspunde.
El meditează asupra relaţiei dintre viaţa care se scurge foarte repede
şi moartea veşnică: "- Ce mare bogată avem! - Habar n-aveţi câţi peşti
mişună pe aici. - Cam câţi? - Dumnezeu ştie: mulţi. - (Cu uimire) O sută?
-Mai mulţi. - Cam cât a număra toată viaţa? - Mai mulţi. - Atunci, cât a
număra toată moartea? - Poate, că moartea e foarte lungă. -Ce moarte
lungă avem!"
 Iona este fascinat de apa mării (ce ar putea semnifica viaţa) "plină
de nade, tot felul de nade frumos colorate", care sugereaza capcanele
sau tentaţiile vieţii, atrăgătoare, dar periculoase pentru existenţa umană.
Personajul îşi asumă această existenţă: „- Apa asta e plină de nade, tot felul de
nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem
gălăgioşi. -Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea
mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit ceva frumos, dar
peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.”
Finalul tabloului îl prezintă pe lona înghiţit de un peşte uriaş,
sugerând declanşarea unei aventuri a cunoaşterii, a unei călătorii iniţiatice
de regăsire a sinelui.

Tabloul II se desfăşoară în "interiorul Peştelui I", în intuneric. Iona îşi

dă seama că a fost înghiţit de chit şi face aluzie la mitul cunoscut. El
vorbeşte mult, logosul fiind expresia supravieţuirii, mijlocul prin care
umanitatea rezistă în faţa absurdului existenţei. Reflecţiile filozofice pe
marginea morţii timpului, alienării, destinului sunt făcute într-o tonalitate
ironică, iar limbajul liric crează impresia unor mici poeme intercalate în
monologul personajului: "Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a facut
întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei".
Găseşte apoi un cuţit, semn al libertăţii de acţiune: „Dacă mă
sinucid? ... Sau ar prefera să mă spânzur?...”. Se adresează monstrului cu
apelativul familiar „Măi, musteţea!”, găsindu-i drept scuză că i-a lăsat cuţitul
faptul că e tânăr, "fără experienţă". De aceea, Iona consideră că "ar trebui
să se pună un grătar la intrarea în orice suflet" sugerându-se astfel ideea
selecţiei lucrurilor care contează într-adevăr în viaţă.
Eroul este în acelaşi timp un visător. Ar vrea să construiască în
mijlocul mării o uriaşă bancă de lemn, „un lăcaş de stat cu capul în mâini în
mijlocul sufletului". Banca poate sugera nostalgia stabilităţii, a repaosului
absolut, simţită de un om care se află mereu într-un mediu nesigur,
zbuciumat.

Tabloul III îl surprinde pe Iona în burta celui de-al doilea peşte, care îl
înghiţise pe cel dintâi şi în care există o "mică moară de vânt", simbol al
zădărniciei.
Apar acum alte două personaje (Pescarul I şi Pescarul II, fără vârstă,
figuranţi), care nu spun nimic, nu îi răspund la întrebări, doar duc în spate
nişte bârne. Aceştia simbolizează oamenii care îşi poartă, fără crâcnire,
povara dată de destin, asemenea lui Sisif în Tartar, dar care nici nu se
frământă pentru a găsi o motivaţie acţiunii lor, nici nu se revoltă. Lipsa
comunicării accentuează singurătatea eroului.
Iona spintecă apoi burta peştelui, dar efortul său este zadarnic, căci
se trezeşte în burta altui peşte, mai mare.
 Se gândeşte la mama sa şi, precum naufragiaţii, îi trimite o
scrisoare: „Mai naşte-mă o dată! -Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se
întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară... […] -
Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. […] Ne scapă mereu câte
ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.” Dar mesajul se întoarce
la el şi Iona îl citeşte ca şi cum ar veni din partea altcuiva.
Meditează la singurătate, la indiferenţa umană: „Cât e pământul de
mare, să treacă scrisoarea din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate,
dar să intre în mare după tine - niciunul". Îşi doreşte să vadă măcar un
om: „Mi-e dor să văd pe cineva mergând pe drum.”

Tabloul IV cuprinde punctul culminant şi deznodământul. Iona

apare în gura "ultimului peşte spintecat", văzându-se la început numai
"barba lui lungă şi ascuţită [...] care fâlfâie afară".
Pentru un moment trăieşte iluzia libertăţii şi vrea să pescuiască
soarele, simbol al cunoaşterii absolute.
Apar din nou cei doi pescari, care au în spinare bârnele. Sugestia
transmisă este aceea a limitării, a îngustimii vieţii umane: „De ce întâlnesc
mereu aceiaşi oameni? - S-o fi-ngustat lumea până într-atâta?”.
Iona zăreşte ultimul peşte spintecat, dar şi un nou orizont, care nu
este decât un şir nesfârşit de burţi.
Meditează asupra relaţiei dintre om şi divinitate („Noi, oamenii,
numai atâta vrem: un exemplu de înviere”), asupra libertăţii („Problema
este dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva odată ce te-ai născut. Doamne,
câţi peşti unul într-altul”), asupra destinului căruia îi sunt supuşi toţi
oamenii ( „Toate lucrurile sunt peşti. ”)
Încet, eroul îşi recuperează trecutul (părinţi, şcoală, locuri
familiare), căutându-şi astfel propria viaţă şi îşi aduce aminte cine este.
Constată însă că a greşit drumul, că aventura nu este una în afară,
ci trebuie să fie una spre înăluntrul său: „Am pornit-o bine. Dar drumul , el
a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă. - (Strigă.) Iona, Ionaaa!... E invers.
Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce
contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur.”
Regăsirea sinelui îi dă încrederea că va scăpa. Se sinucide,
spintecându-şi abdomenul, plin de speranţă: „Răzbim noi cumva la
lumină".