Procedeul compoziţional, folosit in opera ,,Fântâna dintre plopi,, , este cel al povestirii în ramă,

constând în realizarea unui cadru spaţio-temporal ce îmbie la amintire şi ulterior la rostire, urmând ca,
prin inserţie, să fie proiectată o poveste din trecutul naratorului, rememorată nostalgic şi subiectiv.
Aceasta operă face parte din volumul ,, Hanul Ancuţei,, , publicat in anul 1928, recunoscut de către unii
critici literari ca fiind ,, capodopera de la răscruce,,. Oralitatea stilului este trăsătura fundamentală, a
lecturii menţionate, motivată de menirea sa către un ascultător prezent, conştient, curios şi cooperant .

Relaţia dintre incipit şi final este o relaţie cusută cu fir gros, o relaţie bazată pe o strânsă
legătură, datorată descrierii abundente, ce le caracterizează pe cele două, simplităţii şi personajului
principal, Neculai Isac, în jurul căruia se gestionează şi se încheie acţiunea.

Incipitul se caracterizeză prin descrierea considerabilă ce oferă o aura fabuloasă povestirii şi o

stare de ,,legendă,, , trădată de timpul imperfect. Astfel, începem prin a vedea tabloul magic al
calăreţului, ce năvălea spre liniştitul han deschis pentru toata lumea. Un han ce ziua era precum o
cetate, cu portile deschise, un han ce ilustrează oameni deschişi, sociabili. Hanul era situat la răscruce de
drumuri, un loc destul de vulnerabil, proptit în drumul oricui. Când venise si apusul soarelui, se
strângeau toţi, inclusiv lăutarii. Ancuţa aprindea focul simbolic, mai precis, cheia către cuvânt. Tot prin
descriere, se caracterizează personajele: prin vestimentaţie aflam statutul social al calăreţului, un om
destul de avut, îmbrăcat costisitor ,, Purta ciubote de iuft cu turteci nalte ş-un ilic de postav civit cu
nasturi rotunzi de argint,, , putem observa şi o caracterizare directă ,, era un om ajuns la cărunteţă,,
caracterizare plasată în antinteză cu caracterizarea din trecutul lui Isac ,,voinic şi rău,, . Acest călăreţ
ajunge la han iar destinul concepe o întâlnire dintre 2 vechi prieteni, călăreţul misterios si Comisul Ioniţă.

Cei doi se recunosc si aflăm numele călăreţului, Neculai Isac, un vechi prieten de-al comisului. Neculai
Isac continuă prin a povesti trecutul său amar, ilustrând felul în care a pierdut ,,o lumina,, . Povestirea
evoluează uşor, lăsând in urmă o atmosfera nostalgică, presărată cu povara nesfârşită a lui Isac.

Finalul, în strânsă legătură cu rama de incipit, situează desrierea pe primul loc. Putem observa
posomorârea si durerea din sufletului capitanului de mazâli, o posomorare veşnică ce arde precum focul
aţâţat de inocenta Ancuţa. Capitanul şedea împovărat, parcă încleştat, amorţit de acea durere. Cu toate
acestea, ochiul său ,,mare si neguros,, privea ,, spre fântâna neagră a trecutului,, deschizând un portal
simbolic în care putea sa privească pentru o ultimă oară, vechea sa dragoste pierdută. La înserat focul
se aprinde iar, ameliorând durerea povestitorului. Acţiunea se încheie cu Isac, răsplătindu-i pe
ascultătorii empatici cu ,,vin vechi în oale nouă,,.

În concluzie, incipitul şi finalul acestui text prezintă simetrie, cele două fiind caracterizate de
către descrierea bogată şi unicitatea personajului principal, astfel intercalându-se o lume fabuloasă
trecută printr-o aura de poveste.