Destinul Anei

Ana este un personaj secundar in romanul ``Ion`` de Liviu Rebreanu, insa are un
rol important in desfasurarea actiunii.

Personaj secundar, feminin si individual, ana reprezinta destinul tragic al femeii de

la sat, unde aceasta este doar ``doua brate de lucru, o zestre si o producatoare de
copii``. Ana, inca de la inceputurile vietii ei, a reprezentat intruchiparea nesfarsita a
durerii, intrucat dupa moartea mamei, tatal a devenit un alcoolic abuziv fizic cat si
mental. Inca de la inceput, ea este prezentata in antiteza cu Florica, fiica vaduvei
lui Maxim Oprea. Pe cand Florica era ``cea mai frumoasa din Pripas``, Ana avea
fata ``lunguiata si arsa de soare`` iar pentru Ion, ea este o fata slabuta si ``uratica``.
Astfel, Ion alege sa se imbogateasca, inabusindu-si sentimentele pentru Florica si
facandu-i curte Anei.
Dat fiind trecutul ei, Ana manifesta firesc dorinta de a evada, iar calea pe care o
alege este pe cat de frumoasa, pe atat de tragica: iubirea. Se remarca astfel
frumusetea ei morala, nesocotind barierele sociale -– Ana, fata bogata, Ion,
sarantocul din Pripas – infrunta jignirile si brutalitatile tatalui, iar apoi a barbatului
sau. Traieste permanent in Iluzie, nutreste o dragoste profunda pentru Ion, crezand
ca acesta poate sa-i ofere ceea ce isi doreste: salvarea prin iubire.
Profunzimea dragostei Anei se surprinde cand aceasta isi daruieste fecioria celui pe
care il numea ``norocul`` ei.. In dorinta lui Ion de a avea pamant, ce devine Ana
este cunoscut. ``Odata criza erotica trecuta, ea inceteaza de a mai insemna ceva
pentru feminitate`` - arata George Calinescu. Soarta anei este una dramatica, cu
mult diferita celorlalte femei din sat. In numele dragostei este supusa brutalitatilor
tatalui, iar mai apoi a sotului.. Nedreptatea Anei provine din prejudecatile de care
era stapanita societatea vremii trecute, femeile fiind privite ca obiecte ale
negocierii, o comoditate cuvenita sotului odata cu nunta, unde se petrecea
``schimbul de proprietate`` dintre Tatal fetei si fericitul ales. Nunta unde, Ana va
trebui sa accepte faptul ca Ion nu o iubeste, murmurand indurerata: ``norocul meu,
norocul meu!``
Odata cu timpul, ratiunea Anei prin dragoste incetase. Existenta i se mai justifica
doar prin ce criticii literari observase ca i-a fost hazadit femeii in societatea
timpului: aducatoare de zestre, nascatoare de prunci, brate de lucru. Adevarata
``Mater dolorosa schinjuita``, dupa cum afirma Tudor Vianu, Ana ``isi poarta
pruncul la piept in ratacirile ei``, iar la final se spanzura. Gestul crunt al Anei este
consecinta pustiului sau sufletesc, dupa prabusirea suportului moral care i-a fost
iubirea. Eu vad acest deznodamant tragic ca un mod de a pedepsi o lume
incremenita in dorinta meschina de ``a avea``. Ana nu mai poate suporta conditia ei
de ``obiect al negocierii`` si se sinucide.
Destinul Anei, acest sir neoprit de tragedii din ``vina`` de a fi iubit cu toata navala
tineretii ei, este un caz din multe altele, victime a conditiilor triste a femeilor de la
sat din perioada anului o mie noua sute doua zeci.