ROMANUL REALIST-OBIECTIV / Ion, de Liviu Rebreanu

1) Introducere
Romanul este specia epică, în proză, de dimensiuni mari, cu acţiune complexă, derulată pe mai multe fire
narative și într-un cadru spațio-temporal larg, cu personaje numeroase şi bine individualizate. De asemenea, romanul
prezintă o viziune de ansamblu a autorului asupra lumii pe care o (re)creează.
Ion, de Liviu Rebreanu, a apărut în 1920, sub titlul Zestrea, marcând, în literatura noastră, trecerea la proza de tip
obiectiv, începutul romanului românesc modern. Aceasta opera literara este rezultatul unei bogate experienţe nuvelistice şi
primul mare succes al autorului.
Principalul punct de plecare al acestui roman este impresia provocată scriitorului de imaginea unui ţăran îmbrăcat
în haine de sărbătoare, care a sărutat pământul „ca pe-o ibovnică.” Acest episod consemnat în Mărturisiri devine suportul
uneia dintre scenele simbolice ale operei, întreţinând raportul realitate-ficţiune.
2) Elementele textului narativ
Titlul acestei capodopere anunţă personajul central şi eponim. Totodată, „Ion” fiind un nume frecvent în
comunităţile săteşti, anticipează atât fixarea acţiunii într-un spaţiu rural, cât şi principalele teme: problematica
pământului în satul ardelenesc, condiția țăranului.
Fiind alcătuit din treisprezece capitole cu titluri scurte, rezumative, dispuse în două părţi: Glasul pământului şi
Glasul iubirii, acest text este de mari dimensiuni.
O particularitate a romanului « Ion » (de altfel, a tuturor romanelor autorului) este simetria, construcţia ciclică.
Incipitul şi finalul sunt o descriere minuţioasă a drumului spre satul Pripas, iar prima şi ultima secvenţă narativă le
constituie un eveniment etnografic – hora. La început, episodul horei are caracter expozitiv, pentru că adună aproape
toate personajele romanului, fixând, totodată, timpul (o duminică de vară) şi spaţiul acţiunii (curtea Todosiei). Hora din
final sugerează ideea că viaţa îşi urmează cursul firesc, ca un fluviu neîntrerupt. Intenţia de simetrie este evidentă şi prin
construirea celor două planuri alternante, iar titlurile primului şi ultimului capitol (Începutul şi Sfârşitul) dau impresia de
cronologie.
Ca în orice roman, personajele sunt numeroase: Ion, Zenobia şi Alexandru Glanetaşu, Ana şi Vasile Baciu,
Florica, George şi Toma Bulbuc, Simion Lungu, etc
Insistenţa asupra caracterizării personajelor prin mijloace diverse, directe şi indirecte, plasarea acțiunii în timp şi
în spaţiu mai ample decât în alte specii epice (schiţă, povestire, nuvelă) sunt, de asemenea, particularităţi ale romanului.
Caracterul obiectiv al romanului rezultă din relatarea la persoana a III-a, perspectiva fiind a unui narator
omniscient, omniprezent, a unei instanţe detaşate grație căreia se dezvăluie trăiri interioare. De exemplu, este surprinsă
revolta lui Ion, după disputa cu Baciu, la horă: ar fi vrut “să lovească, să spargă, să se descarce”, iar mai târziu, apostrofat
de Belciug în faţa satului, simţea că “dojana preotului îl şfichiuia ca un bici de foc.”
3) Comentarea a doua secvente narative
Întâmplările se desfășoară în ținutul ardelenesc din timpul dominației ustro-ungare.
Complexitatea acţiunii rezultă din elaborarea ei pe două planuri distincte, alternante: al ţărănimii şi al
intelectualităţii, care reflectă viziunea lui Rebreanu asupra unei lumii rurale transilvănene de la sfârșitul secolului al
XIX-lea.
Faptele din planul ţărănimii gravitează în jurul personajului eponim – fiul Glanetașilor, un flăcău harnic, dar
sărac din satul Pripas. Dominat de glasul pământului, Ion o seduce pe Ana, fata bogătaşului Vasile Baciu, sacrificându-şi
iubirea pentru frumoasa Florica. După îndelungi tocmeli cu „socrul fără voie”, „ginerele nedorit” obţine loturile râvnite,
dar, odată cu ele, trebuie să o ia şi pe Ana. Însă nici după naşterea lui Petrişor, nu ajunge să o accepte ca nevastă. Victimă
a brutalităţii soţului şi a tatălui, convinsă că Ion nu a uitat-o pe Florica, Ana se spânzură. La puţin timp, moare şi copilul,
spre disperarea lui Ion, care vede în el garanţia păstrării pământurilor lui Baciu.
Copleșit din nou de glasul iubirii pentru Florica - măritată, între timp, cu George Bulbuc (fostul logodnic al
Anei) -, Ion caută prietenia lui George, ca să fie mai aproape de tânăra nevastă. Avertizat de Savista (oloaga satului),
George îl surprinde în propria curte şi îl ucide, lovindu-l cu sapa. Ultimele gânduri ale lui Ion sunt relevante atât pentru
psihologia acestui personaj simbolic, cât și pentru tematica romanului: „Îi părea rău că toate au fost degeaba” şi că
“pământurile au să rămâie ale nimănui.”
Celălalt plan urmăreşte viaţa intelectualităţii satului, reprezentată de învăţătorul Herdelea şi de preotul Ion
Belciug. Învăţătorul este îngrijorat de rostul propriilor copii. Grijile lui Herdelea sunt legate şi de propria gospodărie. El
îşi construise o casă pe teritoriul bisericii şi, cum relaţiile cu preotul devin tensionate, se teme că o va pierde. Problema
cea mai mare a dascălului, ca, de altfel, a oricărui slujbaş al statului austro-ungar, este relaţia cu autorităţile. Suspendat, o
vreme, de la catedră, Herdelea primeşte o slujbă tocmai de la Victor Grofşoru, avocatul român pe care nu îl susţinuse în
alegeri, de teama aceloraşi autorităţi opresive. Mai târziu, acceptă pensionarea, ca să nu fie destituit. Celălalt luminător al
 satului este preotul Ion Belciug. Fire autoritară, el îşi câştigase respectul locuitorilor Pripasului pentru care voia să
construiască o nouă biserică.
Disputa dintre preot şi familia Herdelea se naşte din cauza lui Ion. Herdelenii îl apără şi îi apreciază
hărnicia, în timp ce Belciug, după conflictul din timpul horei, îi incriminează faptele, la slujbă, în faţa întregului sat,
considerându-l « capul tuturor răutăţilor ». În acest episod, Rebreanu își exprimă opinia despre importanța bisericii în
comunitățile sătești.
4) Incadrarea intr-un curent literar/tipologie
Romanul Ion se încadrează în estetica realismului, date fiind trăsăturile specifice acestui curent literar: fixarea
acţiunii în timp şi spaţiu reale și bine precizate, obiectivitatea, tipizarea prin detalii (imaginea din incipit a satului, hora,
nunta, priveghiul Anei), verosimilitatea faptelor şi a psihologiilor pe care Rebreanu le creează. De asemenea, în manieră
realistă, personajele sunt surprinse evolutiv, în transformare, pe fundalul mediului lor social. Absenţa idealizării,
caracterul critic, acuzator confirmă că Rebreanu este, în descendenţa lui Slavici, adeptul realismului dur. Altfel spus,
optând, asemenea antecesorului său, pentru o atitudine rece, imparţială, scriitorul nu-şi cruţă personajele care încalcă
principiile etice.
Insistenţa, tot în manieră realistă, asupra socialului, asupra credinţelor, superstiţiilor, ritualurilor prin care trăieşte
satul Pripas sintetizează viziunea autorului asupra satului tradițional și îi conferă textului caracter monografic. Satul
lui Rebreanu este ierarhizat social: ţărănime – intelectualitate, dar şi în funcție de avere: bogaţi - săraci. În planul
ţărănimii, oamenii sunt respectaţi doar în măsura în care au pământ, iar căsătoriile se fac după criteriul economic. Slujba
duminicală este urmată de horă, se respectă datinile de iarnă (colindele de Crăciun, Ignatul, Boboteaza), iar cele trei
momente cruciale din viaţa omului (naşterea, nunta, moartea) sunt fixate prin ritualuri specifice zonei.
5) Incheiere
Așadar, această capodoperă relevă psihologia unei comunităţi rurale, cu rosturi străvechi care nu trebuie
nesocotite, sintetizând viziunea lui Liviu Rebreanu asupra unei lumi pe care a cunoscut-o nemijlocit: el însuși ,
asemenea personajului secundar Titu Herdelea, a fost fiul unui învățător dintr-un sat ardelenesc antebelic.
Totodată, prin destinul personajului principal, această carte are un mesaj moralizator, fiind, asemenea nuvelelor
lui Slavici, un îndemn la chibzuință și la demnitate.
 Romanul modern obiectiv: “Ion”, de Liviu Rebreanu (caracterizarea personajului principal)

1)Introducere
În 1920, odată cu apariţia operei literare Ion, de Liviu Rebreanu, se deschide calea romanului românesc modern, se face trecerea,
în literatura noastră, la proza epică, obiectivă, de analiză psihologică. Rezultatul unei bogate experienţe nuvelistice, Ion este primul
mare succes al autorului.
2)Elemente semnificative
Titlul romanului anunţă personajul central şi eponim. Totodată, „Ion” fiind un nume frecvent în comunităţile săteşti, titlul
antiipează principalele teme: problematica pământului în satul ardelenesc, condiția țăranului.
Romanul este o monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, sat aflat sub dominaţie austro-
ungară. Se compune din treisprezece capitole organizate în două părţi cu titluri simbolice - Glasul pământului şi Glasul iubirii.
Incipitul şi finalul sunt o descriere minuţioasă a drumului spre satul Pripas, iar prima şi ultima secvenţă narativă le constituie
un eveniment etnografic – hora. La început, hora are caracter expozitiv, pentru că adună aproape toate personajele romanului,
fixând, totodată, timpul (o duminică de vară) şi spaţiul acţiunii (curtea Todosiei). Hora din final sugerează ideea că viaţa îşi urmează
cursul firesc, ca un fluviu neîntrerupt. Intenţia de simetrie este evidentă şi prin construirea celor două planuri alternante, iar titlurile
primului şi ultimului capitol (Începutul şi Sfârşitul) dau impresia de cronologie.
Acţiunea urmărește două planuri distincte: al ţărănimii şi al intelectualităţii.
3)Secvente/Statut social, moral psihologic
Personajului principal și eponim este Ion Pop al Glanetaşului, un flăcău chipeș, dar sărac, fiul lui Alexandru şi al Zenobiei .
(statutul social) Portretul lui se încheagă treptat pe parcursul acţiunii, prin mijloace directe şi indirecte.
Caracterizarea directă este realizată din perspectiva naratorului omniscient care creează, retrospectiv, o scurtă biografie a
protagonistului: flăcăul “iute şi harnic ca mă-sa” fusese cel mai “silitor”, mai “cuminte” și mai isteţ dintre elevii învăţătorului Herdelea
datorită căruia plecase la şcoala din Armadia. Cum îi era mai drag câmpul, Ion renunţase însă la şcoală şi se întorsese în sat.
(statutul psihologic)
Ion este caracterizat direct și din perspectiva altor personaje. Într-un episod semnificativ (hora), întrucât jucase cu Ana,
feciorul Glanetașului are o dispută cu viitorul socru, Vasile Baciu. Exprimându-şi dispreţul faţă de faţă de sărăntoc, Baciu îl consideră
hoţ, tâlhar, fleandură, golan, ceea ce determină furia, înverşunarea flăcăului împotriva celor avuţi. Tot în mod direct, Ion este
caracterizat de preotul Ion Belciug, care îl consideră capul tuturor relelor din sat.
Caracterizarea indirectă rezultă din a) fapte, b) gânduri şi frământări sufleteşti, c) din relaţia cu cei din jur.
a)Toate faptele personajului principal sunt dictate, pe rând, de cele cele două glasuri: al pământului şi al iubirii, glasuri ce devin porunci
interioare, obsesii puternice.
Dorinţa de a avea pământ cu orice preţ îl determină pe Ion să o necinstească pe Ana, să îl şantajeze pe tatăl acesteia,
Vasile Baciu, să-şi sacrifice iubirea pentru Florica, să fure o brazdă din loturile lui Simion Lungu. Gestul sărutării pământului în faţa
căruia se simţea mic şi slab, asemenea unui vierme, este dictat de acelaşi glas. Pentru Ion, a avea pământ înseamnă, mai ales, a
căpăta demnitate socială, deoarece, în satul său, oamenii sunt respectaţi după loturile pe care le deţin. Fiindcă săracii sunt dispreţuiţi
de bocotani, faptele flăcăului devin expresia unor frustrări, a unor revolte interioare împotriva celor avuți. Frustrarea lui este cu atât
mai mare, cu cât familia sa avusese câteva loturi, însă Glanetaşu, leneş, nechibzuit şi petrecăreţ, le înstrăinase. Ultimele gânduri
ale protagonistului sintetizează aceeaşi obsesie pentru pământ: “îi părea rău că toate au fost degeaba” şi că loturile sale “au să
rămâie ale nimănui”.
Glasul iubirii se redeşteaptă în conştiinţa bărbatului după ce primește pământurile lui Baciu: “Ce folos de pământuri dacă
cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău”. Fără să aibă remuşcări în privinţa morţii Anei, începe să o caute pe frumoasa Florica, măritată,
între timp, cu George Bulbuc. Dar, surprinzându-l noaptea în propria curte, George îl ucide cu sapa.
Se poate spune că atitudinea lui Ion faţă de femeia iubită se confundă cu cea pentru loturile căpătate cu atâta efort. Când
Florica se mărită, eroul se simte deposedat, are sentimentul că cineva i-a furat cea mai mare delniţă, după ce, copleşit de
imensitatea şi măreţia câmpurilor, sărutase pământul ca pe-o ibovnică. Drama protagonistului rezultă deci din neputinţa de a împăca
cele două patimi. Ion vrea pământurile, dar nu şi pe Ana, pe Florica o iubeşte, dar nu se poate însura cu ea, pentru că este săracă .
(statutul moral)
b)Gândurile, frământările sufleteşti ale lui Ion sunt surprinse prin notații naratoriale omnisciente. Când Baciu îl face de râs în faţa
întregului sat, simte că “fiece vorbă îl împungea drept în inimă”, iar mai târziu, la cârciumă, îi venea “să lovească, să spargă, să se
descarce…”. Episodul în care Ion este mustrat de preot în biserică devine, de asemenea, sugestivă pentru analiza trăirilor lui.
Dându-şi seama că “numai ticăloşii sunt astfel loviţi în faţa lumii întregi”, cuvintele lui Belciug îl şfichiuiau ca un bici de foc. În același
episod, analiza psihologică se realizează prin formula monologului interior transpus la persoana a III-a, în stil indirect liber: Dar el de
ce e ticălos? Monologul interior reflectă adesea universul lăuntric al eroului, drama lui sufletească născută din lupta celor două
glasuri. De exemplu, în timpul nunţii cu Ana Baciu, Ion îşi spune: “Adică ce-ar fi dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în
 lume...?”, pentru ca apoi să-şi reproşeze nechibzuinţa: “Şi să rămân tot calic…pentru o muiere!... Apoi să nu mă trăsnească
Dumnezeu din senin?”
c) Portretul personajului Ion este realizat, de asemenea, în relaţie cu cei din jur. Faţă de Baciu este lipsit de scrupule, cinic, iar faţă de
Ana, brutal, nepăsător. Propriul copil îl interesează numai în măsura în care acesta îi poate garanta păstrarea pământurilor lui Baciu.
Ion este nerespectuos cu părinţii, mai ales cu tatăl, pe care-l acuză de pierderea loturilor familiei. În raport cu George Bulbuc, este
disimulat, câtă vreme, pentru a fi aproape de Florica, simulează faţă de acesta buna credinţă, prietenia. (statutul psihologic)
Acţionând după impulsuri interioare puternice, pătimaş, crud, pasional, Ion îşi face calcule meschine, în funcţie de cum îi
dictează glasul pământului sau cel al iubirii, această atitudine încadrându-l în tipologia arivistului.
4)Incheiere
Personajul lui Rebreanu este memorabil şi a stârnit de-a lungul timpului controverse critice. După G. Călinescu, Ion este o
brută, pentru că a necinstit o fată, i-a luat averea şi a determinat-o să se spânzure.
Așadar, destinul tragic al lui Ion îl justifică, în primul rând, atitudinea cinică faţă de Ana, generată de o chemare lăuntrică
peste puterile lui: patima înavuțirii. Pe de altă parte, Ion nu este doar un prototip al ţăranului tradiţional, a cărui existenţă în afara
pământului nu este posibilă, ci și ipostaza oricărui om pentru care averea înseamnă un mijloc de a fi respectat de cei din jur și care
devine victima lăcomiei și a nechibzuinței.
 ROMANUL MODERN OBIECTIV: Ion, de Liviu Rebreanu : relaţia dintre două personaje (Ion și Vasile Baciu)

1) Introducere/Elementele textului
În 1920, odată cu apariţia lui Ion, Liviu Rebreanu deschide calea romanului românesc modern.
Titlul acestei capodopere anunţă personajul central şi eponim. Totodată, „Ion” fiind un nume frecvent în comunităţile săteşti,
titlul anticipează principalele teme: problematica pământului în satul ardelenesc, condiția țăranului.
Rezultatul unei bogate experienţe nuvelistice, Ion este primul mare succes al autorului. Această monografie a satului
transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, sat aflat sub dominaţie austro-ungară, se compune din treisprezece capitole
organizate în două părţi cu titluri simbolice: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Titlurile capitolelor sunt, de asemenea, sugestive. Primul
se numeşte Începutul, iar ultimul, Sfârşitul, dând, astfel, impresia de cronologie şi sfericitate a întâmplărilor.
Incipitul şi finalul sunt reprezentate de o descriere a împrejurimilor satului Pripas - spaţiul unde sunt plasate majoritatea
evenimentelor - ceea ce conferă operei caracter simetric, circularitate.
Acţiunea se desfășoară pe planuri distincte și alternante: al ţărănimii şi al intelectualităţii.
2) Prezentarea statului social/moral/psihologic al personajelor+ Secvente care sa releve trasaturi
Personajului principal și eponim este Ion Pop al Glanetaşului, flăcău chipeş, harnic, iute, dar sărac, fiul lui Alexandru şi al
Zenobiei. El interacţionează cu aproape toate personajele romanului, unul dintre acestea fiind Vasile Baciu, om înstărit, a cărui avere îi
asigură respectul sătenilor. (Statutul social)
Portretele celor doi se încheagă treptat pe parcursul acţiunii, prin mijloace directe şi indirecte.
Prin tehnica retrospectivă autorul le creează o scurtă biografie. Ion fusese ”cel mai “silitor”, mai “cuminte” și mai “isteţ” dintre
elevii învăţătorului Herdelea datorită căruia plecase la şcoala din Armadia. Cum îi era mai drag câmpul, renunţase însă la şcoală şi se
întorsese în sat. Baciu obținuse pământuri prin căsătoria cu o fată urâtă, dar bogată. După moartea nevestei, agonisise tot mai mult.
De aceea nu concepe decât ca fata lui, Ana, să se mărite cu George Bulbuc, fiul unui “bocotan” din Pripas. Înfățișarea (“ochi înroșiți și
tulburați de băutură”) și gesturile lui (“dădea întruna din mâini, parcă s-ar fi sfădit cu un dușman închipuit”) sunt respingătoare,
aparținând unui om dominat de patima băuturii. (Status psihologic)
S:„Ginerele nedorit” şi „socrul fără voie” sunt surprinşi din primul episod al romanului (hora), într-un conflict care se amplifică
pe parcursul evenimentelor. În acest episod, Vasile Baciu îşi exprimă disprețul faţă de feciorul Glanetaşului, care îndrăznise să joace
cu fata lui. Considerându-l hoţ, tâlhar, fleandură, golan, Baciu stârneşte furia, înverşunarea flăcăului împotriva celor avuţi. Disputa
dintre cei doi evidenţiază deci un conflict general, între bocotani şi sărăntoci. Relaţia dintre ei este ostilă, primii dispreţuindu-i pe cei
săraci, iar cei din urmă invidiindu-i pe cei avuţi.
S:Deși se află într-un conflict aprig, Ion și Vasile Baciu se aseamnă prin insensibilitate, prin cruzime. Nici unul nici altul nu
manifestă compasiune față de Ana. Ion nu o primește fără pământuri, iar tatăl o bate crunt și o alungă de acasă. Aceeași nepăsare o
au și față de Petrișor. Pentru feciorul Glanetașului, copilul este doar garanția păstrării pământurilor obținute cu atâtea sacrificii și după
îndelungi tocmeli, iar pentru Baciu, un impediment în recăpătarea averii. Replica lui: “Ia seama, ginere, să nu cadă bolnav nepoțelul!” îi
evidențiază micimea sufletească. Așadar, suferința celor apropiați nu îi sensibilizează pe cei doi, semn că dorința de a avea pământ le
este mai aprigă decât orice alt sentiment. Ion, fără să aibă remușcări că a determinat sinuciderea nevestei, o vrea pe Florica, măritată,
acum, chiar cu George Bulbuc, iar Baciu se gândește la iminenta moarte a propriului nepot imediat după înmormântarea Anei.
Atitudinea lui Ion faţă de femeia iubită se confundă cu cea pentru loturile căpătate cu atâta efort. Când Florica se mărită, se
simte deposedat, are sentimentul că cineva i-a furat cea mai mare delniţă, după ce, copleşit de imensitatea şi măreţia câmpurilor,
sărutase pământul ca pe-o ibovnică. Drama protagonistului rezultă deci din neputinţa de a împăca cele două patimi. Ion vrea
pământurile, dar nu o acceptă pe Ana, pe Florica o iubeşte, dar nu se poate însura cu ea, pentru că este săracă. În ceea ce-l privește
pe Baciu, el se împăcase cu gândul că s-a însurat cu mama Anei, ajungând s-o respecte și să-i regrete moartea timpurie. Poate de
aceea este atât de autoritar, de brutal cu propria fiică, pe care o învinuiește, indirect, de pierderea mamei ei.(Statutul moral)
Nici Ion, nici Baciu nu au parte de pământuri. Primul este ucis, din gelozie, de George Bulbuc, iar cel de-al doilea nu își
recapătă averea, ajunsă, conform unei înțelegeri cu preotul, în posesia bisericii. Astfel, autorul transmite, o idee moralizatoare:
pământurile care au generat atâtea tragedii se pierd tocmai pentru restabilirea unui echilibru etic.
Prin cele două personaje, încadrabile, deopotrivă, în categoria ariviștilor, Rebreanu a evidențiat o temă eternă: lupta pentru
avere și, implicit, pentru poziția socială. Cum atât Ion, cât și Baciu nesocotesc legile nescrise ale satului tradițional, această luptă se
încheie tragic pentru amândoi: unul moare, altul redevine “sărăntoc”. Fiecăruia îi sunt deci pedesite cruzimea și lipsa de scrupule, ceea
ce evidențiază intenția autorului de pleda, asemenea antecesorului său ardelean, Ioan Slavici, pentru chibzuință și pentru demnitate.
Așadar, deși prezintă o lume rurală antebelică, acest roman surprinde, prin relația dintre cele două personaje, ipostaze
generice ale omului pe care patima înavuțirii îl dezumanizează.