Ion

Liviu Rebreanu
(Rezumat)

Liviu Rebreanu a fost un scriitor cu o ucenicie lungă. Mulți ani lucrează ca

nuvelist, nedepășind însă nivelul mediu, căci nuvelele sale nu se ridică la
valoarea artistică pe care a realizat-o în roman. După 1920 când apare Ion,
nuvelistica începe să fie privită din perspectiva romanului. Cele mai multe
dintre nuvele sunt inspirate din viața satului, autorul reținând scene simple, dar
semnificative, pe care le evoca obiectiv.
Nuvele cu tematică rurală: Proștii, Nevasta, Răfuiala, Ofilire; nuvele care
zugrăvesc scene din lumea orașului: Golanii, Ocrotitorul, Culcușul, precum și
nuvele inspirate din realitățile crude ale războiului: Hora morții, Catastrofa,
Ițic-Ștrul dezertor. Nuvelele sale interesează atât prin valoarea lor artistică, dar
și prin ceea ce exprimă ca fază pregătitoare pentru marile romane de mai
târziu: Răscoala, Ion, Pădurea Spânzuraților.
Până la apariția acestei cărți, proza românească se caracteriza printr-o
viziune lipsită de autenticitate asupra țărănimii, cu înfrumusețări artificiale
menite să stârnească mila (poporanismul, sămănătorismul). Ion constituie o
epopee a țăranului român, o carte a unui destin individual. La baza acestui
roman se află trei experiențe distincte de viață. Prima experiență trăită de
prozator a constituit-o înregistarea unui fapt divers, dar ieșit din comun: într-o
dimineață de primăvară vede un țăran sărutând pământul. Reține acest gest ca
fiind ciudat,intuind în același timp profunzimea sa. A doua sursă ce stă la baza
romanului a fost prezentată în nuvela Rușinea. Povestirea a fost relatată de
sora sa, Livia. Este vorba de pățania unei fete bogate de la țară, Rodovica,
amăgită de un flăcău sărac, fiind supusă din această cauză la cele mai cumplite
bătăi de către tatăl său. Al treilea aspect mărturisit de autor îl reprezintă
discuția pe care a purtat-o cu un flăcău de la țară numit Ion Pop al Glanetașului,
care era deznădăjduit că nu avea pământ. Personajul din roman este
asemănător celui real, căruia i s-a păstrat și numele, atribuindu-se celelalte
două momente.
Romanul este structurat în două părți: Glasul pământului și Glasul iubirii,
abordând formula romanului social, realist, obiectiv și modern. Tehnica artistică
este complexă, romanul având o structură arhitectonică, evenimentele fiind
grupate pe două planuri principale care uneori merg paralel, alteori se
întretaie, menținându-se o permanentă legătură între ele. În primul plan este
surprins drumul de viață al lui Ion, îngemânat cu freamătul de ansamblu al
țărănimii satului, observată-n stratificarea socială. În al doilea plan este
urmărită viața intelectualității sătești, grupată în jurul familiei învățătorului
Herdelea. Romanul este modern, fiind conceput circular; el începe cu un
eveniment tradițional din viața satului, hora duminicală din curtea Todosiei lui
Maxim Oprea și se încheie cu sărbătoarea sfințirii bisericii, înălțată prin
osteneala preotului Belciug. Romanul prezintă drama țăranului român,
constituindu-se ca o monografie a satului transilvănean de la sfârșitul secolului
al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Viața acestui sat este prezentată fără
nicio idealizare, fiind surprinsă în desfășurarea de zi cu zi când eroii își dezvăluie
nestingherit firea, dar și în unele momente solemne din viața satului: hora
duminicală, nașterea, nunta, slujba religioasă.
Intriga romanului este simplă: un flăcău sărac, dar harnic și îndragostit de
pămînt, Ion Pop al Glanetașului, o seduce pe Ana, fiica țăranului înstărit, Vasile
Baciu. El dorește să obțină pământurile acestuia. Nu are liniște până ce nu
obține averea socrului său. După ce pământurile au intrat în posesia acestuia,
intervine iubirea pentru Florica, al cărei soț, George Bulbuc, îl ucide. Viața lui
Ion este multiplicată în destinul sutelor de țărani.
Cu ocazia horei duminicale (hora semnifică circularitate, adică experiență)
sunt anticipate planurile viitoare, aceasta fiind considerată „o horă a soartei”
de către criticul Nicolae Manolescu în Arca lui Noe. Sunt observate stratificările
sociale, pe lângă horă așteptând nevestele cu speranța că soții lor vor intra în
joc. Bogații se comportă arogant, vorbesc apăsat, având sentimentul că se află
în fruntea satului. Țăranul sărac, Alexandru Glanetașul, tatăl lui Ion, stă pe
alături, dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-se să intre între „bocotani”.
Dintre țăranii bogați face parte și Vasile Baciu, ridicat din rândurile săracilor
prin mijloacele pe care le va folosi si ginerele său, pe care-l respinge deoarece
este „sărăntoc”. Tot cu ocazia horei sunt prezentați și intelectualii satului:
preotul Belciug și familia învățătorului Herdelea. Intelectualii („domnii”) satului
privesc cu o atitudine distantă, tratându-i cu o politețe rece, neadmițând
trecerea barierelor sociale. În ciuda superiorității afișate de intelectuali, aceștia
se zbat în nevoi, depășindu-le cu greu, edificator fiind cazul familiei Herdelea.
Ion este personajul central al romanului. Evoluția sa își are punctul de plecare
dintr-o realitate obiectivă: setea de înavuțire. Lipsa de pământ îl demoraliza pe
țăran, îl făcea dependent de moșier, îl obliga să-și vândă forța de muncă,
adâncind an de an mizeria vieții sale. Acțiunile personajelor romanului au loc în
jurul verbului a avea. Nu bani, căci banul nu apare aproape deloc în lumea
satului ardelean al acelor timpuri. Țăranii nu se agită pentru bani, lor le trebuie
pământ, căci toate celelalte derivă din pământ (case, vite, hrană, bunăstare).
 Pământul era atotputernic, devorator, reprezentând pentru Ion scopul
suprem al vieții: „îi era drag ca ochii din cap, îl iubea ca pe o mamă”.
Romancierul surprinde frumusețile naturii și privirea pătimașă a lui Ion. Acesta
este mâhnit că din întreg pământul el stăpânește doar o mică parte, exclamând
uimit la vederea pământului bogătașului Baciu: „Cât pământ Doamne!”
Ion stă umilit în fața sătenilor, întrucât nu are pământ, fiind insultat de Vasile
Baciu cu epitetele: ”sărăntoc, tâlhar, fleandură, hoț”. Tânăr înflăcărat, dând
dovadă de istețime și viclenie, el va intra în competiție cu Baciu pentru pământ,
seducânu-i fata. Aceasta va fi obligată să suporte consecințele slăbiciunii ei. Va
obține pământ prin căsătoria cu Ana, autorul afirmând: ”Simțea o plăcere atât
de mare văzându-și pământul, încât îi venea să cadă în genunchi și să-l
îmbrățișeze. I se părea mai frumos pentru că era al lui”. Individualitate
puternică, fire ambițioasă, Ion muncește pământul cu dragoste, romancierul
observând că „oboseala îl îndărâta ca o patimă”.
Gestul lui Ion de a săruta pământul este un gest ritualic, memorabil, autorul
arătând legătura puternică a lui Ion cu pământul (sărutul pământului semnifică
o luare în posesie): „merge prin pământul umed, își bagă mâinile în clisa
pământului, retrăgându-și-le ca niște mănuși negre”. Liviu Rebreanu a vrut să
facă din Ion un simbol al țăranului român dintotdeauna, indiferent de etapa
istorică. Ion nu trebuie judecat prin raportarea lui la imaginea omului ideal.
Temperament aspru, focos, violent, necizelat prin educație și vârstă, el se
comportă reprobabil față de normele eticii. Scăpând de Ana, apoi și de copil,
Ion umblă dupa vechea lui dragoste, Florica, măritată cu George Bulbuc. În
sufletul lui Ion reizbucnește cu aceeași intensitate a glasului pământului, și
glasul iubirii, personajul afirmând:”E pământ bun, dar dacă n-ai pentru cine să
muncești... parcă... zău așa...”
Ion va evolua treptat spre dezumanizare, până când, în final, reîntorcându-se
la Florica, va fi ucis de soțul acesteia. Va sfârși astfel cu gura în noroi (sfârșitul
simbolic – pasiunea pentru pământ îl trimite tot în... pământ!). Tragedia lui
constă în faptul că cele două patimi ale acestuia, pământul și iubirea (două
coordonate: Eros și Thanatos - iubire și moarte), nu se pot satisface simultan, ci
succesiv. Criticul Eugen Lovinescu în studiul Istoria literaturii române
contemporane afirmă:”Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului,
în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, o cazuistică strânsă, o viclenie
procedurală și cu deosebire o voință imensă: nimic nu-i rezistă; în fața ogorului
aurit de spice e cuprins de beția unei înalte emoții și vrea să-l aibă cu orice
preț”.
Ana are o soartă tragică, fără ieșire, ea rătăcind de la tată la soț, fără a găsi
milă. Moartea apare ca o soluție tragică, fiind unul dintre cele mai zguduitoare
personaje. Singura ei vină, după cum afirma Nicolae Manolescu, fiind, aceea
„de a fi tras la naștere lozul nefericit”. Lipsită de șansă, făptura firavă, modestă,
blândă, cu o personalitate anihilată de brutalitatea celor doi bărbați, Ana
simbolizează în ultimă instanță drama femeii de la sate care valora în căsnicie
cât un animal de muncă: ”În societatea țărănească, femeia reprezintă două
brațe de lucru, o zestre și o producătoare de copii. Odată criza erotică trecută,
ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea,
dar deosebită cu mult decât a oricărei femei, nu” (Nicolae Manolescu).

Roman obiectiv:
 narațiune la persoana a III-a
 narator obiectiv, omniscient și omniprezent
 perspectiva narativă „din spate” (focalizare zero)

Roman modern:
 coexistența a două planuri paralele: intelectualitate și țărănime;
structura arhitectonică
 structura circulară a romanului: simetria incipit-final (descrierea
drumului spre/dinspre Pripas; metaforic fiind văzut ca drumul vieții,
drumul destinului personajelor; crucea ruginită de pe marginea drumului
poate prevesti sfârșitul tragic. Onomastica satului reiese și din expresia
„oameni de pripas”...)
 romanul este structurat în două părți: Glasul pământului și Glasul iubirii;
capitolele au titluri sugestive (Nașterea, Nunta, Hora etc.)
 tehnica poliedrului/a contrapunctului

Roman realist-obiectiv:
 prezentarea vieții satului și a lumii țărănești: funcționari, învățător,
sărăntoci, bogați, preot, oameni politici, reprezentanți ai autorităților
austro-ungare
 obiceiuri și tradiții populare, evenimente importante din viața satului:
hora, nașterea, moartea, sfințirea hramului bisericii (romanul poate fi
considerat o monografie a satului ardelenesc)
 instituțiile de stat: școala, biserica, notariatul, judecătoria
 familia, ca instituția socială: familiile Herdelea, Baciu, Bulbuc etc
 destinele umane individuale: Ion, Ana, Titu Herdelea, George Bulbuc
 formula realistă de ilustrare a vieții țărănești din Ardeal (mimesis)
 personaj tipic în împrejurări tipice (țăranul preocupat de pământ)
 ION – LIVIU REBREANU

Romanul Ion a apărut în 1920, în momentul în care Tudor Vianu vorbea

despre o adevărată criză a artei românești de a povesti. Ca și celelalte romane
ale lui Rebreanu, și acesta pare a fi rezultatul unei strălucitoare experiențe
nuvelistice. Astfel, atmosfera nuvelelor Rușinea, Zestrea, Răfuiala este reluată
în romanul Ion într-o viziune unitară cu un aspect monografic.
Romanul este structurat în două volume: I – Glasul pământului, II – Glasul
iubirii, fiecare fiind împărțit la rândul lui în capitole-sinteză.
Se remarcă în roman existența a două planuri, unul evocând viața
țăranilor,celălalt momente din viața intelectualilor.
Ca orice roman al lui Liviu Rebreanu, și romanul Ion respectă structura
sferică, deschizându-se și închizându-se cu imaginea drumului pe care se ajunge
în satul Pripas. În romanele lui Rebreanu, primul capitol are o importanță
aparte, ca o repetiție generală a intregii acțiuni. Autorul începe cu descrierea
satului în ordinea caselor de pe uliță și se oprește la bătătura Todosiei, văduva
lui Maxim Oprea și mama Floricăi: Satul parcă e mort. Casa învățătorului este
cea dintâi [...], lăsând în stânga casa lui Alexandru Pop Glanetașu. Centrul
satului este cârciuma unde se va desfășura o secvență semnificativă – hora de
duminică.
Imaginea horei este prilejul cu care ne sunt prezentate personajele: Ion al
Glanetașului, eroul principal, flăcău chipeș, voinic, inteligent, dar sărac, călăuzit
de o singură valoare, pământul; Ana lui Vasile Baciu, fată cu zestre dar urâțică și
care urmează să se căsătorească cu George Bulbuc, un țăran ceva mai înstărit;
Florica, cea mai frumoasă fată din sat, pe care Ion o iubea, dar la care renunță
deoarece era săracă, și care sfârșește prin a se mărita cu George; Vasile Baciu,
țăran înstărit, tatăl Anei, care dorea să-l aibă drept ginere pe George și care se
va opune relației dintre Ana și Ion; preotul Belciug, om strângător, cu ceva
avere și destul de respectat de săteni, însă nu prea autoritar, motiv pentru care
intră deseori în conflict cu învățătorul Herdelea; Maria Herdelea și copiii pe
care îi are cu învățătorul Zaharia Herdelea – Laura, Ghighi și Titu; aceștia din
urmă, în special Titu, îl simpatizau pe Ion, considerându-l mult mai isteț și mai
ambițios decât ceilalți tineri din satul Pripas și vor intra mai târziu în conflict cu
preotul Belciug, din cauza lui Ion pe care îl vor susține.
La hora de duminică participă întregul sat. Tot acum se petrece și declașarea
conflictului – hotărârea lui Ion de a juca cu Ana și apoi dorința de a o seduce.
George Bulbuc dorea să se însoare cu Ana, deoarece ținea cu adevărat la ea. El
află că Ion umblă după ea și, pe seară, după ce hora se terminase, se încinge
bătaia dintre George și Ion. Pe de altă parte, tot acum relațiile cu învățătorul
Herdelea și preotul Belciug devin din ce în ce mai încordate, întrucât învățătorul
își zidise casa pe teritoriul bisericii cu învoirea preotului, dar nu primise niciun
act scris care să consfințească acest lucru. Relațiile devin din ce în ce mai
tensionate din cauză că preotul îl va susține pe George în încercarea sa de a se
căsători cu Ana, iar familia învățătorului, pe Ion.
În capitolul al doilea sunt descrise dragostea lui Ion pentru pământ, pasiunea
cu care-l muncește. Tot aici este prezentat și destinul familiei Herdelea, în
special al lui Titu, nehotărât în privința prioritățilot sale - dragostea sau cariera.
Autorul prezintă viața sentimentală a lui Titu atras și de Roza Lang, o femeie
măritată din Jidovița, și de Lucreția Dragu din Armadia.
Rebreanu prezintă alternativ viața intelectualității și viața țăranilor, oprindu-
se totuși asupra personajului său principal, Ion. Fire instictivă, impulsivă și de o
voință imensă, Ion va oscila între iubirea pentru Florica și patima pentru
pământ, cea din urmă punând tot mai mult stăpânire pe el. De aceea Ion își
făurește un plan pentru a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu,
seducînd-o pe Ana.
Într-o zi, Ion fură o brazdă din pământul lui Simion Lungu, este dus în fața
judecății și condamnat la închisoare. Deși inițial sentința era de doua
săptămâni, Ion face patru săptămâni de închisoare în urma jalbei compuse de
Herdelea, împotriva judecătorului și al lui Belciug. Înainte de a-și executa
sentința, Ion petrece o noapte cu Ana, care rămâne însărcinată.
Peste câteva luni sarcina Anei începe să se vadă și fata începe să fie bătută cu
sălbăticie de tatăl ei care refuză să o mărite cu Ion. Dată afară de tată, Ana va fi
izgonită și de Ion, fapt care stârnește mânia satului, mai ales că acesta anunță
pretutindeni că nu dorește să se căsătorească cu Ana.
Cel care va aplana situația este preotul Belciug, care stabilește ca Ion să se
însoare cu Ana, după care să primească toate pământurile și cele două case ale
lui Vasile Baciu.
Pe de altă parte, lucrurile merg foarte rău pentru învățătorul Herdelea, a
cărui jalbă în favoarea lui Ion produce un mare scandal, căci neținând seama de
consecințe, Ion îl trădează pe învățător, mărturisind că acesta a fost autorul
jalbei.
Herdelea, care tocmai își măritase fata cea mare, pe Laura, cu un preot,
George Pintea, mai trebuie să plătească o datorie de 300 de coroane și în plus
este suspendat din postul de învățător de un inspector nemulțumit de faptul că
nu predă mai multă maghiară.
Titu Herdelea acceptă postul de ajutor de notar, dar începe să dea amenzi și
să strângă datorii numai de la unguri, fapt care îi va aduce concedierea.
Ion se va căsători într-un târziu cu Ana, dar la nuntă va dansa numai cu
Florica, dovedind că pe aceasta o iubea, de Ana legându-l doar pământul.
 Volumul al doilea, Glasul iubirii, începe cu drama familiei Herdelea, silită să-și
vândă mobila la licitație. Titu intră în grațiile unui candidat la postul de deputat
al circumscripției, Victor Grofșoru, avocat de profesie, care îi cere să-i facă
publicitate în Jidovița.
În acest timp viața Anei devine din ce în ce mai grea, căci nici Ion, nici tatăl ei,
Vasile Baciu, nu o scutesc de bătăile zilnice, izgonind-o permanent de acasă.
Când îi vine sorocul, Ana naște un prunc pe nume Petrișor.
După ce Victor Grofșoru pierde alegerile din cauza învățătorului Herdelea,
Titu pleacă în Lușca ajutor de notar. Aici se îndrăgostește de Virginia Gherman,
o învățătoare cuminte care stârnește în el sentimente puternice. Cât timp
acesta este plecat, familia Herdelea primește vizita Laurei (care-și urmase soțul
la parohia acestuia din Bistrița), care anunță că e însărcinată și o ia pe sora ei
Ghighi cu ea, pentru a o ajuta. Herdelea primește la sfârșitul lui noiembrie
vestea că este suspendat din funcție, dar Victor Grofșoru îi oferă un loc de
scriitor la cancelaria sa. Titu se va întoarce la părinți dezamăgit de experința cu
Virginia Gherman care se logodește cu un plutonier.
În capitolul zece, familia Herdelea se mută în Armadia din cauza noii slujbe a
lui Zaharia, iar Ghighi se întoarce anunțând că Laura a născut o fetiță.
Ion este măcinat de faptul că Florica se mărită cu George și consideră că Ana
îi stă în drum. Sătulă de bătăile pe care le primea, de violența soțului și a
tatălui, Ana se sinucide, spânzurându-se. Gestul ei nu are niciun impact asupra
lui Ion, din contră acesta consideră că Ana a făcut bine omorându-se; pentru el,
singura prioritate o reprezintă acum copilul, care este moștenitorul averii Anei.
Din păcate, nici acesta nu a avut o viață prea lungă, murind la scurt timp după
decesul mamei sale. După înmormântarea copilului, simțindu-se eliberat de
obligațiile de soț și de tată, Ion începe șă-i facă vizite lui George sub diverse
pretexte, de fapt pentru a o vedea pe Florica. Într-o noapte, cînd George era
plecat, Ion o vizitează pe Florica sperând că de data aceasta va putea să fie
fericit împreună cu ea. Anunțat, George îl ia în surprindere pe Ion la Florica și-l
va omorî, după care va fi arestat. După moartea lui Ion, preotul Belciug va primi
pământurile acestuia pentru biserică conform înțelegerii făcute odinioară.
Respectând simetria, romanul se încheie brusc cu aceeași imagine a drumului
dinspre Pripas, sugerând că totul reintră în obișnuit.