Enigma Otiliei (martie 1938)

de George Călinescu
(roman modern, balzacian)
Unul din romancierii de seamă ai literaturii noastre este George Călinescu, care s-a impus în cultura
românească printr-o amplă varietate de opere literare. Istoric literar prin lucrarea: Istoria literaturii române de la
origini până în prezent (1941); autor de monografii, cu lucrările: Viaţa lui Mihai Eminescu, (1932), Viaţa lui Ion
Creangă, (1938); eseist, Principii de eseistică, (1939) şi Estetica basmului, (1965); poet, Poezii, (1937);
romancier: Enigma Otiliei, (1938) şi Cartea nunţii, (1933) şi dramaturg, George Călinescu este o personalitate
din galeria marilor figuri de erudiţii ai literaturii române, alături de Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu-
Hasdeu şi Nicolae Iorga.
Aria tematică a romanului se lărgeşte substanţial, după ce Rebreanu fundamentase stilul obiectiv,
romanul-frescă prin “Ion” şi “Răscoala”, întemeindu-se romanul de evocare istorică prin Mihail Sadoveanu,
trecând din lumea satului în cea a oraşului. Formele epice tradiţionale coexistă cu tehnici artistice moderne
(Marcel Proust); se abordează şi se afirmă romanul de analiză psihologică - Camil Petrescu, Hortensia Papadat-
Bengescu, romanul evoluând astfel de la formula obiectivă spre cea subiectivistă.
G. Călinescu pledează în favoarea unor teze teoretice (balzacianism, clasicism) cu care nu se identifică în
practica literară.
Înaintea apariţiei romanului Enigma Otiliei, G. Călinescu susţinea necesitatea apariţiei în literatura
romană a unui roman de atmosferă modernă, deşi respingea teoria impusă de Camil Petrescu, a sincronizării
obligatorii a literaturii cu filosofia şi psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie în legătură
directă cu “sufletul uman”. Prin romanele lui, Călinescu modernizează tehnica narativă, foloseşte detaliul in
descrieri arhitecturale şi în analiza personajelor, creează caractere dominate de o singura trăsătură definitorie,
realizând tipologii, înscriindu-se astfel în realismul modern al secolului al XX-lea. Costache Giurgiuveanu –
tipul avarului, este personaj central al romanului, a cărui avere polarizează apariţia celorlalte personaje,
Costache Giurgiuveanu întruchipează tipul avarului, înscriindu-se în descendenta lui Hagi-Tudose al lui
Delavrancea sau Harpagon al lui Moliere.
"Balzac are vocaţia de a crea viaţa, G. Călinescu o are pe aceea de o comenta", afirmă Nicolae
Manolescu în "Arca lui Noe". Balzacianismul romanului călinescian nu este numai polemic, ci şi critic. Prin
Enigma Otiliei, romanul doric se priveşte în oglindă, luând parcă act de sine şi de reţeta de fabricare care i-a
stat la bază. Autorul a vrut să demonstreze vitalitatea formulei balzaciene într-un moment în care romanul
nostru se îndrepta spre proustianism. George Călinescu este autorul primelor romane citadine de tip clasic.
Romanul de factură realistă şi modernistă Enigma Otiliei, creează o adevărată tipologie de esenţă
clasică, conturată realist (Realism: curent literar în care realitatea este zugrăvită veridic si cu obiectivitate,
creând cititorului impresia ca universul ficţional este o oglinda a realităţii. Scriitorul nu se implica in redarea
întâmplărilor sau conturarea personajelor. Ilustrează împrejurări si personaje tipice, reale, creând astfel
tipologii de caracter: arivistul, demagogul, avarul, intelectualul, intr-un stil impersonal, rece, obiectiv).
Este o operă realistă prin: temă, tipologia personajelor şi tehnica detaliului. Tema: viaţa burgheziei
bucureştene de la începutul sec al XX-lea, societate degradata sub puterea mistificatoare a banului. Tipologia
personajelor: Costache Giurgiuveanu: tipul avarului, Stanica Raţiu tipul parvenitului, Aglae: “baba absoluta
fără cusur în rau”, Titi – tipul retardatului, Felix “martor si actor”, Otilia – eternul feminin enigmatic. Tehnica
detaliului aspectul caselor cu o “varietate neprevăzuta a arhitecturii”, din care naratorul surprinde “mărimea
neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucaria, ridicula prin grandoare, amestecul
de frontoane greceşti si chiar ogive”, ”umezeala care dezghioca varul”, ”uscăciunea, care umfla lemnăria” –
toate făcând din strada bucureşteană “o caricatură în moloz a unei străzi italice”
Autor omniscient, omniprezent, creatorul acestei tipologii, realizează o operă epică obiectivă, de tip
balzacian, în care neagă proustianismul, ce i se părea inadecvat pentru stadiul de dezvoltare al literaturii
române. Autorul este cel care cunoaşte gândurile personajelor, intenţiile acestora, pe care le narează la persoana
a III-a. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese detaşarea
acestuia faţă de evenimente şi personaje.
Perspectiva temporala poate fi cronologică sau continuă, bazată pe relatarea în ordinea derulării
evenimentelor. Romanul începe cu precizarea spaţiului şi timpului desfăşurării acţiunii, realizată prin tehnica
detaliului, care constituie incipitul.
Geneza romanului Spiritul realist se manifesta încă din procesul de elaborare a romanului,
mărturiile autorului dezvăluind substratul autobiografic la care se face referire. Evocarea, in jurnal, a morţii
matusii Tinca şi a căutării febrile intreprinse de rude pentru a găsi bani şi obiecte de preţ în casa. Toate
romanele lui G. Călinescu pornesc de la o sumă de secvenţe autobiografice. Critica a observat că accidentele

1
vieţii biografice se răsfrâng subliniate în creaţie (În "Pădurea spânzuraţilor" Liviu Rebreanu pleacă de la
moartea tragică a fratelui său, ofiţer în armata austro-ungară, în timpul primului război mondial. Universul
artistic recreat în primul volum din "Moromeţii" a fost trăit în bună parte de Marin Preda, copil, şi de familia
sa.) La G. Călinescu documentul rămâne manifest, în sensul că nu poate crea o lume fictiva decât pornind de la
realitatea fie trăită efectiv, fie atestată documentar. "Cartea nunţii" e clădită pe propria-i căsătorie; "Enigma
Otiliei" constituie "cronica" familiei Căpitănescu, în mijlocul căreia a trăit adolescentul G. Călinescu; unchiul
sau Bică Simion a trecut aproape neschimbat în Stănică Raţiu. Biografia lui Felix nu constituie copia identică a
adolescenţei lui G. Călinescu, dar a avut vîrsta lui Sima, gîndurile personajului. În acest sens "Enigma Otiliei"
rămîne compensarea unei tinereţi frustrate, a unei copilării umilite. "Bietul Ioanide" valorifică experienţa
univesitară de la Iaşi, conjugată cu munca desfăşurată la "Istoria literaturii române". "Scrinul negru" îşi trage
seva din activitatea desfăşurată de autor la Institutul de istorie literară şi folclor, iar pe de altă parte documentele
de familie. Jim, Felix, Ioanide exprimă personalitatea adevărată a lui G. Călinescu.
Tema romanului este de factura balzaciana, fiind dată de moştenirea lui Costache Giurgiuveanu la
care aspiră atât clanul Tulea, cât şi Stănică Raţiu. În Enigma Otiliei se declanşează un conflict exterior de
interese pentru stăpânirea averii bătranului Costache Giurgiuveanu. In anul 1938, anul apariţie romanului,
însuşi Călinescu a definit tema operei astfel: “monografia unei familii bucurestene”. Aşadar autorul scoate in
evidenţă viaţa burgheziei bucureştene la începutul sec. XX, pe care o prezintă în toate aspectele ei esenţiale
intrate sub determinismul socio-economic. De altfel, scriitorul francez Balzac a concentrat ideea ca banii au
putere distrugătoare asupra eticii unei societăţi, afirmând: “zeul la care se închina toţi este banul”.
Permanente generatoare de conflicte sunt Aglae şi Aurica: dornice de a intra in posesia averii
bătrânului, îşi îndreaptă răutatea şi ura împotriva Otiliei despre care cred că ştie să se agaţe de gâtul băbaţilor
pentru a-şi satisface toate interesele.
Iniţial titlul romanului a fost Părinţii Otiliei, titlu tipic balzacian, apoi acesta a fost modificat în
Enigma Otiliei, schimbare care nu a modificat cu nimic esenţa romanului, deoarece semnificaţia cuvântului
“enigmă”, dată de faptul că Otilia este personajul cel mai imprevizibil şi surprinzător. Primul titlu ilustrează
motivul balzacian al paternităţii, iar cel de-al doilea caracterul derutant si imprevizibil al eroinei.
În acest roman se întâlnesc trăsături romantice, îmbinate cu trăsături realiste şi clasice: elemente
romantice: folosirea antitezei, descrierea naturii, motivul “orfanului”; elemente realiste: tema, personajele sunt
tipice; elemente ale clasicismului: simetria romanului, personajele sunt caractere construite pe o dominantă
psihică.
Romanul nu are un fir epic, ci două planuri care se întrepătrund şi se determină reciproc. Primul
plan priveşte destinul tânărului Felix Sima, iar celălalt plan ilustrează istoria unei moşteniri.
Prin incipit sunt prezentate dimensiunile spaţiale şi temporale, dar şi portretul lui Felix Sima: “Într-o
seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în
uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli cu un soi de valiză în mână, nu
prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, o trecea des dintr-o mână într-alta… Faţa îi era însă juvenilă şi
prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar culoarea măslinie a
obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie… Se numea Felix Sima şi
sosise cu o oră mai înainte în Bucureşti venind din Iaşi, unde fusese elev în clasa a VIII-a a Liceului Internat.”
Felix terminase liceul şi venea la Bucureşti la tutorele său Costache Giurgiuveanu, căruia obişnuia să-i zică
“unchiul”, acesta era cumnatul tatălui său, care murise de un an, (acesta fusese doctorul Iosif Sima, medic
militar). Felix nu văzuse pe Costache Giurgiuveanu decât cu mulţi ani în urmă, copil, şi tot atunci o cunoscuse
şi pe Otilia, cu care coresponda prin scrisori.
Prin ochii lui Felix sunt prezentate toate persoanele din casa “unchiului”, el este personaj-martor în
roman. Portretul Aglaei este fixat de la început cu detalii precise ce indică trăsăturile morale: “Era o doamnă
cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză. Faţa îi era
gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o
slăbire bruscă. Ochii îi erau bulbucaţi ca şi aceia ai bătrânului, cu care semăna puţin, şi avea dealtfel aceeaşi
mişcare moale a pleoapelor…”
Treptat Felix se îndrăgosteşte de Otilia, dar este gelos pe Pascalopol, care era nelipsit din preajma
Otiliei pe care o copleşea cu cadouri şi pe care o iubea ca pe o fiică. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar vrea să se
realizeze în cariera lui de medic, intuindu-i cu maturitate şi luciditate ambiţia de a ajunge “cineva”.
Neînţelegând acţiunile Otiliei, Felix se consideră pe sine o enigmă.
În seara în care ajunge la Bucureşti, Felix (lat. Felix - “fericit”, “norocos”, “binecuvântat”) cunoaşte
şi clanul Tulea, sora lui Costache, Aglae, fiica acesteia, Aurica, care dorea cu orice preţ să se mărite, este o fată
bătrână, cu dorinţe erotice neîmplinite, este urâtă, invidioasă şi complexată. Fiul acesteia Titi, calificat de Otilia

2
drept “prost”, repetent şi corigent, nu citeşte, pentru că lectura îi dă dureri de cap, este tipul debilului mintal,
(Aglae îl trimite să se legene), îi place ordinea militară, copiază întruna, se leagănă, este ipohondru. Soţul
acesteia Simion este bătrân şi senil, are comportamentul unui degenerat, îşi pipăie muşchii, caută prin dulapuri,
brodează, are idei fixe, crede că Olimpia nu este fiica lui, iar când se semnează pe actul de donaţie al casei,
scrie Iisus Hristos. Apoi va cunoaşte şi pe Olimpia, fiica cea mare a Aglaei, care trăia în concubinaj cu Stănică
Raţiu, un avocat care nu profesa din lipsă de procese şi care nu vroia să se cunune cu ea, deoarece Simion, tatăl
Olimpiei, promisese drept zestre o casă, însă acum bătrânul susţinea cu tărie că Olimpia nu este fata lui, ci
Maria Magdalena. Sunt prezentaţi sumar Leonida Pascalopol, care este un personaj nou în literatura noastră,
fiind “expresia rafinamentului, a bunului simţ, a generozităţii” şi Otilia Mărculescu. Amestec de copilărie şi
adolescenţă, cu instinct feminin sigur, naivă, ea are efecte tonice tulburătoare asupra lui Pascalopol şi Felix. În
conturarea portretului Otiliei, cel mai complex personaj al romanului, scriitorul foloseşte tehnica modernă a
perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice. Ea este pentru Costache “fe-fetiţa mea”, pentru Pascalopol
“o mare ştrengăriţă”, “o floare rară”, “o fată mândră şi independentă”; pentru Felix, idealul feminin; pentru
clanul Tulea o orfan[, profitoare sau “fată fără căpătâi şi fără părinţi”. Fire năstruşnică, visătoare şi
imprevizibilă, Otilia este observată în neliniştea adolescentină: “îmi vine uneori să alerg, să zbor…”, ea aleargă
în picioarele goale, se dă în leagăn, doarme în fân, cântă nebuneşte la pian. Călătoria la Paris cu Pascalopol o
maturizează, devine mai sigură, mai conştientă de ea însăşi, schimbare pe care Felix o percepe. Faţă de
Pascalopol are sentimente contradictorii, dar diferite faţă de Felix: “eu te iubesc în atâtea feluri, încât nu pot să
analizez acum cât te iubesc ca frate şi ca iubită”.
Experienţa erotică împlinită fiziologic, prin cunoaşterea Georgetei, îl maturizează pe Felix, fapt care
să privească altfel pe Otilia. Chipul ei rămâne însă, pentru totdeauna, învăluit în mister.
Pe Costache Giurgiuveanu mediul îl caracterizează indirect, aspectul exterior si interior al casei
părăginite, aflate aproape în ruină, trimiţând, cu toate detaliile descriptive, către avariţia personajului.
Arhitectura casei dezvăluie intenţia de a “executa grandiosul clasic in materiale nepotrivite”. Caracterizarea
indirecta a personajului se face prin acumularea de fapte, intamplari, vorbe, gesturi, ganduri si atitudini. Micile
favoruri banesti obtinute de la Pascalopol, socotelile incarcate pentru intretinerea lui Felix, obţinerea unor
câstiguri anuale prin inchirierea unor imobile pentru studenţi de la care confiscă materiale medicale în cazul
întârzierii la plată intreţinerii motivează avariţia personajului, mai ales că el se supune unor privaţiuni personale
de hrană, imbrăcăminte, ingrijiri medicale. Vrea să-i construiască o casă “fe-fetiţei”, dar foloseşte materiale
foarte ieftine, strânse de la demolări, iar planul arhitectural il face singur. Banii îi ţine în casă, ascunşi în locuri
ferite, se teme mereu să nu fie vazuţi de cineva şi nu îi depune la banca deoarece avarul trebuie să pipăie şi să
vadă permanent banii pe care îi iubeşte mai mult decât orice pe lume. Ţinuta vestimentară este ridicolă, poartă
ciorapi de lână de o grosime “fabuloasă” şi “plini de găuri”, unghiile netăiate, ghete de gumilastic, nădragii
largi de stambă colorată prinşi cu sfoara, constituind o alta modalitate indirecta de caracterizare, accentuand
avariţia personajului. Deşi autorul îl umanizează pe Costache Giurgiuveanu prin dragostea sinceră pentru Otilia,
bătrânul nu reuşeşte să o materializeze. Sentimentele paterne nu sunt suficiente pentru a legaliza adopţia fetei, a
face testament sau a depune o sumă de bani la bancă, într-un cont pe numele ei, deşi este convins că aşa ar fi
fost drept si cinstit. Patima pentru bani şi avariţia sunt mai puternice şi îl fac să ezite, dovedind un caracter slab.
Otilia îl înţelege la rândul ei şi nu poate fi supărată pe “papa” care este “un om bun, dar are şi el ciudăţeniile
lui”. Relaţia cu celelalte personaje este dominată de o suspiciune permanentă izvorâtă din teama de a fi jefuit.
Se teme de orice nou venit, ca de un intrus nedorit, potenţial atentator la averea sa, ceea ce îl face să îi şi spună
lui Felix la începutul romanului “nu-nu sta nimeni aici”. Ii bănuieşte mai ales pe Aglae şi pe Stanică Raţiu că îi
pândesc averea, după primul atac cerebral işi căptuşeşte pantalonii şi ţine banii permanent la sine, situaţia
devenind dramatică atunci când, după cel de al doilea atac cerebral, deşi ar fi scăpat cu viaăa, Stanică Raţiu îi
fură pachetul cu bani. Când vede că i se smulge de sub saltea tot ceea ce adunase cu patimă intreaga sa
existenţă, moare cu groaza întipărită pe chip, articuland cu disperare: ”ba-banii, pu-pungaşule”. Prin acest
personaj se continua tipologia avarului in literatura romana (Hagi Tudose a lui Delavrancea) si cea universala
(Gobseck, Goriot, Grandet), astfel conturându-se un personaj complex.
In final Otilia şi Pascalopol divorţează, iar în fotografia pe care acesta o arata lui Felix, apare
imaginea unei femei frivole, gen actriţă întreţinută, nu fata nebunatică pe care el a cunoscut-o.
Romanul se încheie simetric, revenind imaginea de la început: casa lui Costache Giurgiuveanu, şi
mai dezolantă, iar Felix îşi aduce aminte de ziua în care a venit pentru prima oarî aici, când întâmpinându-l
Costache, i-a zis că “Aici nu stă nimeni”.
“Enigma Otiliei” este un roman situat între tradiţie şi inovaţie. Un element neaşteptat de modern îl
constituie grefarea pe structura narativă, în capitolul al XVIII-lea, a unei secvenţe specifice genului dramatic. În
cameral lui Costache Giurgiuveanu, după întâiul infarct al acestuia, membrii familiei Tulea, Stănică şi doctorul

3
Vasiliad se angrenează, nepăsători, într-un pasionant joc de cărţi. În caracterizarea pesonajelor, G. Călinescu
foloseşte cu excepţia limbajului, toate celelalte mijloace cunoscute ale retoricii clasice: prezentarea mediului în
care evoluează personajele, realizarea portretului fizic şi psihic, cu tendinţa spre generalizare prin construirea
unui tip reprezentativ pentru o anume categorie umană, caracterizare directă, prin acţiunile şi opiniile eroului,
caracterizare de către celelalte personaje, iar la Stănică Raţiu, autocaracterizare. Un alt element modern al epicii
lui G. Călinescu îl constituie prezenţa ambiguităţii la nivelul personajelor, mai ales în ceea ce o priveşte pe
Otilia.
Elementele romantice se adaugă tehnicii balzaciene: personajele sunt grupate antitetic (Felix şi Otilia se
opun, prin puritatea lor morală, ariviştilor şi meschinilor din jurul lor; generozitatea lui Pascalopol se opune
avariţiei lui Costache ş.a.m.d.); analiza sentimentului iubirii, atmosfera de puritate degajată amintesc de
paginile romantice ale lui Stendhal.
Descrierea naturii, proiectarea grandioasă a Bărăganului pe un fundal fantastic, folosirea contrastelor în
descrierea câmpiei, reflectate în conştiinţa lui Felix, sunt pagini de sensibilitate romantică. Imensitatea câmpiei,
“plată şi întinsă”, fără nici o margine, puţul cu cumpănă, un cal ce “părea gigantic”, iar copilul care-l mâna
părea un “ciclop”, totul lăsa impresia de ieşire din civilizaţie şi din timp. Felix are intuiţia “pustietăţii scitice”.
Totul era “rămas pe loc, în afara oricărei epoci, într-o absolută neistoricitate”. Scriitorul ilustrează plăcerea
grandiosului, o sensibilitate acută la “sugestiile de infinit şi spaţiu aistoric”, prin care se apropie de Eminescu
şi Sadoveanu.
Un element neaşteptat de modern îl constituie grefarea pe structura narativă, în capitolul al XVIII-lea, a
unei secvenţe specifice genului dramatic. În cameral lui Costache Giurgiuveanu, după întâiul infarct al acestuia,
membrii familiei Tulea, Stănică şi doctorul Vasiliad se angrenează, nepăsători, într-un pasionant joc de cărţi. În
caracterizarea pesonajelor, G. Călinescu foloseşte cu excepţia limbajului, toate celelalte mijloace cunoscute ale
retoricii clasice: prezentarea mediului în care evoluează personajele, realizarea portretului fizic şi psihic, cu
tendinţa spre generalizare prin construirea unui tip reprezentativ pentru o anume categorie umană, caracterizare
directă, prin acţiunile şi opiniile eroului, caracterizare de către celelalte personaje, iar la Stănică Raţiu,
autocaracterizare.
Construit în spirit clasic balzacian şi cu o viziune realistă, “Enigma Otiliei” asimilează elemente ale
romantismului modern: introspecţia, fineţea, luciditatea şi precizia analizei psihologice; interesul pentru
psihologii contradictorii, tulburătoare şi derutante (Otilia, Pascalopol), pentru involuţii, degradări psihice
(alienarea, senilitatea, dedublare conştiinţei - Simion Tulea), pentru studiul consecinţelor eredităţii (Titi), toate
intră în sfera modernului.
“Enigma Otiliei” este un roman fundamental al literaturii romane, o sinteza a clasicismului realist de tip
balzacian, cu elemente romantice si moderne, o creaţie originala, după cum însuşi autorul spune: “trebuie sa fim
cat mai originali, si ceea ce conferă originalitate unui roman nu este metoda, ci realismul fundamental…”.