O noapte furtunoasă de I. L.

Caragiale (1852-1912)
(comedie în două acte - 1879)
Comedia- specie a genului dramatic în care personajele şi moravuri sunt astfel înfăţişate, încât
stârnesc râsul.
Comediile se pot grupa în trei categorii: de caracter – se pune accentul pe caracterul
personajelor, pe latura psihologică a personajului, înfăţişând adesea caractere (avarul, orgoliosul, naivul) -
(Avarul, Moliėre); de moravuri – se pune accentul pe moravurile sociale sau defecte umane, cu scop
moralizator (O noapte furtunoasă, I.L.Caragiale); de situaţie – cu întâmplări derulate într-un ritm alert, cu
răsturnări bruşte de situaţiei şi rezolvări neaşteptate (D`ale carnavalului, I.L.Caragiale).
Comicul – este o categorie estetică presupunând situaţii care provoacă râsul.
Indicaţia scenică (didascaliile)– sunt acele precizări ale autorului puse în paranteză.
Principalele modalităţi artistice de realizare a comicului sunt ironia, satira şi sarcasmul, folosite
pentru a crea ridicolul sau grotescul, în ilustrarea aspectelor imorale ce se petrec în societate.
Principalul mijloc artistic este comicul, acesta ilustrează contrastul dintre esenţă şi aparenţă, dintre
serios şi derizoriu, dintre iluzie şi realitate, dintre efort şi rezultatele lui, dintre scopuri şi mijloace.
Formele comicului sunt numeroase:
1. Comicul de limbaj. Personajele sunt individualizate mai ales prin limbaj. Comicul de limbaj se
realizează prin: deformarea pronunţiei; necunoaşterea sensului exact al termenilor folosiţi; pleonasm,
tautologie, confuzie paronimică, automatisme lexicale, ticuri verbale; folosirea jargonului / argoului; topică
echivocă.
2. Comicul de moravuri – relaţia dintre personaje, mai ales triunghiul conjugal,
3. Comicul de caracter – personajul purtător al unui anumit caracter, în viziune clasică (tipul
încornoratului: Jupân Dumitrache; tipul primului amorez: Chiriac, Rică Venturiano; tipul cochetei şi al
adulterei: Ziţa, Veta; tipul demagogului; tipul cetăţeanului; tipul funcţionarului; tipul confidentului;
tipul raisonneur-ului; tipul servitorului).
4. Comicul de nume – fiecare nume sugerează ceva din caracterul personajului,
5. Comicul de situaţie – rezultat din situaţii neprevăzute,
6. Comicul de intenţie – reiese din atitudinea scriitorului faţă de evenimente şi oameni.
Trăsăturile specifice ale conflictului dramatic sunt: existenţa unor forţe opuse, aflate într-o relaţie
ostilă, în cadrul unui sistem de acţiuni şi reacţiuni; existenţa unui obstacol între forţele opuse; ciocnirea lor,
urmată de criză, de dezechilibru; efectul ciocnirii este tensiunea interioară sau exterioară care reclamă o
soluţie.
Structura textului este clasică, iar în ceea ce priveşte construcţia subiectului, este dramatică.
Modalităţi de caracterizare a personajelor sunt multiple: prin acţiune, gânduri, limbaj,
atitudine, reacţiile personajului; prin autocaracterizare; prin intermediul mediului; prin intermediul
celorlalte personaje şi din relaţia cu celelalte personaje; prin onomastică (numele personajului relevă o serie
de semne individuale); prin didascalii.
Comedia O noapte furtunoasă de I. L. Caragiale a fost citită la Iaşi, în cadrul cenaclului
“Junimea” în ziua de 12 noiembrie 1878 şi a avut premiera la 18 ianuarie 1879, pe scena Teatrului Naţional
din Bucureşti. Piesa a fost publicată în revista “Convorbiri literare” în 1879 şi inclusă în volumul de
Teatru din 1889.
Tema - O noapte furtunoasă este o comedie de moravuri de mahala, ilustrând aspecte sociale şi
psihologice specifice locuitorilor de la periferia Capitalei, cu scandaluri şi “ambiţuri” de familişti, cu
nelipsitul triunghi conjugal, o lume despre care lui Caragiale i-a plăcut să scrie, după cum afirmă: “Mă
înnebunesc după evenimentele de senzaţie, vesele sau funebre, parade, accidente, crime, sinucuderi,
scandaluri…”.
Principalul mijloc artistic de realizare a acestei comedii este comicul de situaţie, alături de care
se manifestă şi comicul de limbaj, comicul de nume, comicul de caracter şi comicul de intenţie.
Compoziţia textului dramatic: textul este structurat în două acte, alcătuite din câte nouă scene
fiecare, fiind construite sub forma schimbului de replici între personaje. Acestea sunt numite de către autor
„persoane”, sunt menţionate cu numele şi statutul social pe care-l deţine fiecare.
Semnificaţia titlului: comedia O noapte furtunoasă sau Numărul 9 sintetizează evenimentele
tensionate petrecute într-o noapte în casa lui Jupân Dumitrache, casă situată la periferia Bucureştilor. Rică
Venturiano, cel care provoacă toată încurcătura, exclamă: “O, ce noapte furtunoasă!” Subtitlul piesei,
 2
Numărul 9 ilustrează un comic de situaţie, reieşit din confuzia provocată de numărul 6, pe care meşterul l-a
tencuit invers, devenind numărul 9.
Timp şi spaţiu: Perspectiva spaţială este reală şi deschisă “în Bucureşti, la Dumitrache”.
Relaţiile temporale sunt complexe: perspectiva cronologică şi perspectiva discontinuă (prin flash-back).
Construcţia subiectului:
Actul I
Acţiunea se petrece într-o “odaie de mahala”, decorul fiind alcătuit din mobilă de lemn şi paie.
Jupân Dumitrache (Titirică Inimă-Rea), “cherestegiu” şi “căpitan în garda civilă” îi relatează lui
Nae Ipingescu “ipistat” şi “amic politic” cu el, o întâmplare petrecută cu două săptămâni în urmă.
La începutul piesei timpul este discontinuu, deoarece scena petrecută cu două săptămâni în urmă la Iunion
este inserată prin flash-back.
Jupân Dumitrache povesteşte cu indignare “istoria” cu “bagabontul”, un “coate-goale”, care “umblă după
nevestele oamenilor ca să le facă cu ochiul” şi “ca să le spargă casele”. Dumitrache se autocaracterizează
încă de la început spunând: “Eu am ambiţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist…”.
Dumitrache îi povesteşte lui Nae că mergând, împreună cu nevasta lui, Veta, şi cu sora acesteia,
Ziţa, la grădină la Iunion ca să se distreze, un “bagabond de amploaiat” (funcţionar), se aşezase la o masă
alăturară, cu spatele spre scenă, uitându-se “lung şi galiş la cucoane”. Enervându-se, Dumitrache a vrut să-i
dea câteva palme, dar fiind un negustor “onorabil”, nu se putea face de râs în public. “Bagabontul” îi
urmărise apoi spre casă, iar Dumitrache simţea că “fierbe”, căci: “papugiul cât colea după noi”, “coate-goale
după noi”, “moftangiul după noi”, “maţe-fripte după noi”.
Nae Ipingescu încercă să-i spunsă că se poate să fie o greşeală: “Poate că omul o fi şezând prin partea
locului”, însă Dumitrache iarăşi are argumente în susţinerea ipotezei sale. Peste o săptămână, când aproape
uitase “istoria” cu “bagabontul”, femeile l-au rugat pe Dumitrache să meargă iarăşi la Iunion, la Ionescu. În
acel moment simţi că se făcu “verde la faţă”, afirmând: “Ce să mai căutăm la comediile ale nemţeşti, nişte
mofturi; dăm parale şi nu înţelegem nimic; mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem că ne-am
dus”.
Până la urmă damele l-au convins, şi au plecat la Iunion, dar spre surprinderea sa “bagabontul” iarăşi s-a
uitat la dame toată seara. Ar fi vrut să-l “umfle”, dar el are “ambiţ” şi nu-i frumos pentru un negustor să se
bată în “poblic”.
Chiriac, angajat cu simbrie la Jupân Dumitrache, era considerat “Băiat bun”, căci, afirma
Dumitrache “ţine la onoarea mea de familist”, “când lipsesc eu de acasă, cine să-mi păzească onoarea?
Chiriac…”. Groaza de a nu fi înşelat de nevastă este o idee fixă, reliefată la Dumitrache de replica: “am
ambiţ, ţin când e vorba la o adică la onoarea mea de familist”. Nae îl aprobă, de fiecare dată, tot printr-un tic
verbal: “Rezon!”.
Dumitrache evocă prin flash-back o altă scenă petrecută în trecut, de data aceasta fiind vorba
despre căsătoria eşuată a Ziţei. Ghiţă Ţircădău, fostul soţ al Ziţei, era un beţiv şi femeia “dezvorţase” de el.
Ziţa, soră cu Veta, era o tânără frumoasă care învăţase “trei ani la pasion” şi, spune Dumitrache, că era păcat
“să-şi mănânce tinereţea cu un ăla…”, care “a tratat-o cu insulte şi cu bătaie”.
La rugăminte stăpânului, Chiriac promite să vegheze ca nimeni să nu atenteze la onoarea lui de
familist, mai ale că Veta era “ruşinoasă şi fricoasă”.
În scena a patra Dumitrache împreună cu Ipingescu comentează evenimentele politice din gazeta
“Vocea Patriotului Naţional”. Nae citeşte greoi şi fără intonaţie un articol semnat de “R. Ven. …un june
scriitor democrat”.
Monologul lui Spiridon, din scena a cincea, argumentează răutatea jupânului de a-l fi tras de păr,
fiindcă l-a găsit dormind.
Ziţa foarte agitată, se repede asupra lui Spiridon, punându-i foarte multe întrebări, în legătură cu
scrisoarea de dragoste pe care o primise de la iubitul ei: “Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi dată
pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii… Te iubesc la nemurire… Inima-mi palpită de amoare”. Ziţa
insistă ca Spiridon să se ducă imediat pe maidan, să-I ducă “persoanei” un răspuns.
Veta, care cosea galoanele lui Chiriac, fiind tristă, nu este atentă la ce-i povesteşte Ziţa. Ele vor
să meargă iarăşi la teatru, dar nu pentru piese, fiindcă nu le înţălegeau, ci ca să mai vadă lumea şi, totodată,
prilej de discuţii, afirmând că merg ”aşa de un capriţ, de un pamplezir”.
În scena a noua Chiriac, amantul Vetei, îi face acesteia o scenă de gelozie, crezând că damele
merg la teatru pentru ca Veta să se întâlnească cu alt bărbat, dar aceasta se jură că merg acolo doar “de gura
sorii-mi Ziţa”. Chiriac recurge la un gest patetic, ia spada de la puşcă şi ameninţă că se sinucide.
 3
Impresionată Veta se jură încă o dată “să n-am parte de ochii mei, să n-am parte de viaţa ta, să nu mai apuc
măcar o zi fericită cu tine”. În final cei doi se împacă, îmbrăţişându-se şi jurându-şi reciproc credinţă de
sinceritate şi de amor, timp în care se aude glasul lui Dumitrache, care era foarte încântat că omul său de
încredere nu se culcase încă, ci era “cu ochii-n patru” şi veghea la onoarea lui de familist.
Actul II
În actul al doilea, decorul este acelaşi ca în primul act, însă acum este noapte, iar pe masă arde o
lampă cu gaz care luminează slab odaia.
Veta după ce-i promite lui Chiriac că nu-l va mai supăra niciodată, îmbrăţişându-l, îl sfătuieşte pe
acesta să meargă la culcare. Rămasă singură, Veta, în timp ce se pregătea pentru culcare, fredonează un
cântec, micşorând apoi lumina lămpii. Rică Venturiano intră pe furiş în odaia ei, apoi căzând în genunchi
strigă: „Angel radios!”. Veta se sperie, ţipă, însă Rică Venturiano îşi continuă declaraţia de dragoste, neştiind
de ce femeia este speriată. El îi spune că primise biletul ei, şi venise la întâlnire aşa cum îi scrisese, după
zece seara, pe strada Catilina, la numărul 9, când va vedea la fereastră că se micşorează lampa.
Veta îşi dă seama că amorezul o confundase cu sora ei, măreşte lumina lămpii, iar când acesta îşi
dă seama de încurcătura pe care o făcuse, din curte se auzi glasul lui Dumitrache, ameninţător. Rică se roagă
de Veta să-l scape, spunându-i că are “de-abia douăzeci şi cinci de roze şi jumătate”. Veta îl sfătuieşte să iasă
pe fereastră, iar de pe schele să iasă în maidan.
Dumitrache se văicăreşte ridicol, de parcă s-ar fi întâmplat o catastrofă: “S-a dus ambiţu!… Mi s-
a necinstit onoarea de familist!… acum nu-mi mai pasă măcar să intru şi-n cremenal”.
Rică Venturiano se întoarce în cameră pe aceeaşi fereastră pe care fugise. Îngrozit, se roagă
fierbinte la Sfântul Andrei să-l scape, deoarece este încă tânăr, apoi exclamă: “O, ce noapte furtunoasă!”
În cele din urmă Chiriac îl prinde pe Venturiano, iar Veta îi explică cum că acel tânăr se îndrădostise de Ziţa
şi că încurcase casele din cauza numărului 9 de la poartă zidit invers - 6.
Jupân Dumitrache o mustră puţin pe Ziţa, însă este bucuros că nu i s-a dus onoare lui de familist.
Revenindu-şi din sperietură, Rică Venturiano afirmă: “box populi, box dei!” în loc de “vox
populi, vox dei” (vocea poporului, vocea lui Dumnezeu!), box însemnând “blestem”.
Lucrurile par să se liniştească, toată lumea se pregăteşte să meargă la culcare, însă Dumitrache
vrând să-I dea o ţigară lui Ipingescu, îşi aduce aminte că găsise “pe perna patului dumneaei” o legătură de
gât. Se îngrijorează din nou pentru onoarea sa de familist, afirmând: “îmi vine să intru la bănuieli rele”,dar
Chiriac îl calmează şi de data aceasta: “Aş! ado-ncoa, jupâne; asta-i legătura mea, n-o ştii dumneata?”
Jupân Dumitrache se linişteşte, afirmând: “Uite aşa se orbeşte omul la necaz!”.
Piesa se încheie prin replica lui Ipingescu, “Rezon!” şi cu veselia de care sunt cuprinse toate
personajele, final tipic pentru comediile lui I. L. Caragiale.
Piesa este o comedie, evidenţiată de triunghiul conjugal din această piesă Dumitrache, Veta,
Chiriac.
O particularitate aparte a comediilor lui I. L. Caragiale este simetria, adică finalul recompune
momentul de la începutul piesei, fără să se schimbe absolut nimic din starea iniţială a lucrurilor.