JOCUL IELELOR

Drama este o specie a genului dramatic, caracterizată prin ilustrarea vieții reale prin
intermediul unui conflict complex și puternic al personajelor, cu întâmplări și situații tragice, în
care eroii au un destin nefericit. Dramele acoperă o mare varietate tematică: socială, istorică,
mitologică, psihologică etc. Drama are tendința de a reflecta întreaga complexitate a vieții reale,
fiind o specie supusă convențiilor, altfel decât tragedia, folosind atât personajele individualizate,
cât și personaje tipice, din care de altfel a evoluat. Drama apelează la un limbaj solemn, ce
alternează cu cel familiar, dar poate să recurgă și la resurse lexicale comice. Componenta
esențială a acestei specii literare rămâne însă conflictul prin care se conturează personalitatea
eroilor dramatici.
Definiție: Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, caracterizată prin
ilustrarea vieții reale printr-un conflict complex și puternic al personajelor individualizate sau
tipice, cu întâmplări și situații tragice, în care eroii au un destin nefericit. Drama are o mare
varietate tematică: socială, istorică, mitologică, psihologică. Limbajul solemn alternează cu cel
familiar, fiind deseori presărat cu elemente comice.
Cuvântul „drama” vine de la grecescul „drama” sau franțuzescul „drame” și înseamnă „acțiune”.
Drama este cea mai răspândită specie a genului, fiind mult mai puțin supusă convențiilor și
normelor decât tragedia și alternând personajele bine individualizate cu cele tipice. Îmbinarea
elementelor tragice cu cele comice a făcut posibilă o altă specie literară, cunoscută sub numele
de tragicomedie, în secolul al XVII-lea. Drama s-a manifestat ca specie modernă în secolul al
XVIII-lea, prin scriitorii germani Lessing, Schiller și Goethe. În secolul romanticilor, specia a
evoluat ca manifestare, deoarece oferea scriitorilor o mai mare libertate de acțiune, de construire
a personajelor-model din toate mediile sociale, în care amestecul dintre tragic și comic permite
reliefarea autentică a caracterului uman. Victor Hugo este cel care a consacrat drama romantică,
teoretizând principalele criterii artistice ale acestei specii în „Prefața” la drama „Cromwell”
(1827), care este considerată manifestul literar al romantismului. Fascinația dramei romantice
constă în faptul ca „topește în același suflu grotescul și sublimul, teribilul și bufonul, tragedia și
comedia” și poate, de aceea, au aderat la această specie numeroși scriitori, în creația cărora un
loc important l-a avut drama istorică.
Începând cu perioada interbelică apar noi forme ale dramaturgiei în teatrul modern. Drama
psihologică de conștiință sau drama de idei (după alți critici) este reprezentată de Camil Petrescu,
cel care a introdus în literatura română concepte estetice moderne ca substanțialismul și
autenticitatea și a creat intelectualul lucid, însetat de absolut.
Jocul Ielelor de Camil Petrescu
Comentariu literar
Drama este o specie a genului dramatic, scrisa in proza sau in versuri si caracterizata prin
oglindirea. intr-un conflict puternic, a datelor contradictorii ale realitatii si printr-un dez-
nodamant grav. in drama, personajele sunt puternic individualizate, iar aspectele tratate sunt
numeroase. in consecinta, exista mai multe feluri de drame (istorice, mitologice, sociale,
parabolice, de idei, poetice, absurde etc), o clasificare exacta fiind greu de alcatuit.Opera literara
„Jocul ielelor", de Camil Petrescu, este o drama, fiind o lucrare in proza scrisa pentru a fi
reprezentata pe scena. Modul de expunere predominant este dialogul care se realizeaza prin
schimbul de replici dintre personaje. Prezenta autorului se face resimtita in didascalii (indicatii
de regie), fragmente care apartin de genul epic.
Scrisa in 1916 si definitivata in 1945, „Jocul ielelor" este o drama de idei la baza careia stau
cunoscutele mituri specifice autorului: al jocului ielelor si al patului procustian. intr-o nota care
insoteste lista personajelor, autorul arata ca lucrarea este, in intentia sa, o „drama a absolutului".
Din punct de vedere compozitional. „Jocul ielelor" este alcatuita din 3 acte (insumand 12
tablouri) de-a lungul carora se dezvolta un conflict bine gradat, rezolvat, in final, prin moartea
personajului central - Gelu Ruscanu. Actiunea (destul de stufoasa) se petrece in Bucuresti, in re-
dactia ziarului „Dreptatea sociala" si antreneaza personaje si partide de fictiune; timpul actiunii
este luna mai a anului 1914. • O alta caracteristica a speciei o constituie conflictul dramatic
deosebit de puternic; este un conflict interior nascut din nepotrivirea intre ideal si real, din
neputinta de a atinge idealul absolutului. Aceasta criza de constiinta a personajului principal
poate fi urmarita de-a lungul intregii actiuni.
Desfasurarea subiectului :
Gelu Ruscanu - director al ziarului „Dreptatea sociala" este un impatimit al ideii de dreptate
absoluta. In numele acesteia, tanarul initiaza, in publicatia pe care o conduce, o campanie de
presa impotriva lui Serban Saru-Sinesti (ministrul justitiei), a carui functie era incompatibila cu
calitatea sa de asasin. Dovada pe care Ruscanu o detine este o scrisoare de dragoste pe care i-o
trimisese Maria Sinesti (sotia ministrului si fosta iubita a lui Gelu); in acea misiva, semnatara
relata ca, »in urma cu sapte-opt ani, sotul ei ar fi asasinat-o pe o batrana, bogata (doamna
Manitti), distrugand testamentul acesteia si insusindu-si un milion de lei aur. Afland despre
intentia lui Ruscanu de a publica scrisoarea, Maria Sinesti incearca sa-si determine sotul sa
demisioneze, dar se loveste de refuzul obstinat al acestuia. Saru-Sinesti cauta insa alte mijloace
pentru a evita campania de presa. Mai intai, o trimite la redactie pe Irena (matusa lui Gelu
Ruscanu, care il si crescuse dupa moartea mamei sale). Irena ii dezvaluie abia acum, un adevar
trist, tainuit cu grija douazeci de ani: Grigore Ruscanu, tatal lui Gelu, mare avocat si om politic al
timpului, delapidase o suma de bani, pentru a-si acoperi datoria la jocul de carti. Sinesti (pe
atunci secretarul lui Ruscanu) platise totul, din banii proprii, salvand onoarea vinovatului (care,
de altfel, murise curand dupa aceasta). Acelasi Sinesti asteptase rabdator si discret ca Irena sa-i
inapoieze suma si ingropase, pe urma, totul in tacere. Cu toate ca Gelu este zguduit de aceasta
revelatie, imperativul dreptatii absolute este mai puternic si hotararea de a publica scrisoarea
ramane de neclintit; totusi, accepta sa-si amane decizia cu o zi.
Urmatoarea vizita o face la redactie insusi Serban Saru-Sinesti. Acesta ii arata lui Gelu Ruscanu
scrisoarea de sinucigas a tatalui sau, pe care fostul secretar o pastrase cu sfintenie, ca o marturie
a tragediei traite de mentorul sau.
Abia acum afla tanarul ca tatal lui nu murise intr-un accident de vanatoare, ci se impuscase cu
revolverul pe care i-1 adusese, in acest scop, iubita lui.
Durerea revelatiei ii tulbura, din nou, echilibrul interior si, din acest moment, fiul va reface
destinul tatalui: vizitat, la redactie, de Maria Sinesti, Gelu Ruscanu se sinucide (cu revolverul
adus de ea), prabusindu-se cu aceleasi gesturi ca si tatal lui, a carui moarte o „vazuse" tanarul in
ultimele sale clipe.
Elemente ale dramei de idei:
Conceptul de „drama de idei" a aparut in literatura universala in legatura cu piesele de teatru ale
lui H. Ibsen: „O casa de papusi" („Nora") este considerata a fi prima lucrare de acest fel, din
lume.
Ulterior, teatrul de idei s-a imbogatit si s-a diversificat prin creatiile lui Durrenmatt, Jean-Paul
Sartre, Albert Camus, Bernard Shaw, Bertold Brecht.
In literatura romana, intemeietorul dramei de idei este Camil Petrescu.
„Jocul ielelor" releva mai multe trasaturi ale dramei de idei:
Este inspirata dintr-un mit (autohton), asa cum o arata si titlul. Semnificatiile mitului i se aplica
insa omului modern, macinat de nelinisti si contradictii sufletesti, care cauta sa dea un sens
existentei sale.
Potrivit mitului, ielele sunt niste fecioare zanatice care apar, noaptea, in locuri singuratice,
rotindu-se intr-o hora. Frumoase si crude, ielele se razbuna pe cel care le vede, schilodindu-1. in
drama camilpetresciana, cel care „vede" ideile, omul indragostit de o anumita idee, este pedepsit
ca si cand ar fi surprins jocul ielelor:
„Penciulescu: Dar tocmai asta e... Cine a vazut ideile devine neom, ce vrei?... Trece flacaul prin
padure, aude o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina lunii, ielele goale si
despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii la ele. Ele dispar, si el
ramane neom. Ori cu fata stramba, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu
nostalgia absolutului (...) Asa sunt ielele... pedepsesc... " Cuvintele personajului Penciulescu il
definesc pe Gelu Ruscanu - pedepsit sa se zbata in „patul procustian" al nepotrivirii dintre idee si
realitate. Se intrevede astfel si al doilea mit (intalnit si in romane): mitul „patului lui Procust".
Conflictul dramei este unul interior, se declanseaza in constiinta personajelor, fiind un conflict de
idei.
Personajul care traieste la modul acut acest conflict este Gelu Ruscanu. Intelectual autentic,
directorul ziarului „Dreptatea sociala" este un cautator al absolutului comparabil cu alti eroi ai
aceluiasi autor (Stefan Gheorghidiu, Ladima, Andrei Pietraru, Pietro Gralla).
Intruchipat in ideea de dreptate absoluta, acest ideal - situat mai presus de oameni si de
imprejurari - reprezinta, in termenii autorului, planul transcendent. in viata de zi cu zi insa ideea
pura nu-si gaseste aplicarea, in planul real, totul fiind relativ (dreptatea, adevarul, iubirea,
recunostinta, cinstea). Nepotrivirea dintre idealul dreptatii absolute si realitatea imediata
constituie esenta conflictului din constiinta personajului. Pe masura ce se deruleaza actiunea,
Gelu Ruscanu are o seama de revelatii care adancesc drama lui interioara.
Cea dintai revelatie se produce in legatura cu „stalpii societatii" (ca si in drama cu acelasi titlu de
Ibsen), unul dintre acestia fiind Serban Saru-Sinesti.
Infatisat in doua tablouri invaluite in intuneric (II si V din actul I), ministrul justitiei radiaza o
forta malefica, potentata de infatisarea sa respingatoare.
Privit in mai multe „oglinzi paralele", Sinesti este, pentru Maria, un monstru, pentru Irena - un
salvator si pentru Gelu - un asasin.
Afland insa ca acest asasin jucase un rol important in viata lui Grigore Ruscanu, tanarul are
revelatia noroiului in care coborase tatal sau, idolul sau dintotdeauna. in plus, printr-o solida
argumentare avocateasca, Sinesti ii demonstreaza ca scrisoarea Mariei n-ar putea deveni proba in
justitie, dar ca ar putea-o „cumpara" eliberandu-l pe Petre Boruga, militant al miscarii de stanga.
Gelu Ruscanu intelege acum ca onestitatea, adevarul si dreptatea nu pot fi decat relative, ca
singurul absolut veritabil este moartea. Atunci cand Sinesti ii dezvaluie adevarul sinuciderii
tatalui sau, Gelu Ruscanu are o noua revelatie: cea a fortei interioare a lui Grigore Ruscanu, care
„A stat lucid in fata mortii", asumandu-si-o constient.
Din acest moment, destinul tanarului se va identifica, in mod fatal, cu destinul inaintasului sau
(care traise aceeasi „nebunie a absolutului"), ca si cand ei ar reprezenta doua puncte ale coloanei
fara sfarsit a indragostitilor de ideal.
Alte revelatii se nasc in sufletul personajului in legatura cu ceea ce am putea numi generic
Femeia.
Trei dintre personajele feminine ale dramei (Elena Boruga, Maria Sinesti si actrita Nora Ionescu)
reprezinta tipologia camilpetresciana: fiinte obisnuite inzestrate de eroii masculini cu trasaturi pe
care nu le au, ele se dovedesc a fi incapabile sa ofere iubirea absoluta. Astfel, Elena isi paraseste
sotul aflat in ocna, Nora ii provoaca sinuciderea lui Grigore Ruscanu, iar Maria il uita pe Gelu
pentru cel dintai venit. Ca si in piesele de teatru ale lui Strindberg, femeia poate sa aiba un rol
funest, fiecare dintre cei doi Ruscanu impuscandu-se cu revolverul adus de iubita lui.
Cea care se salveaza este Irena, dar ea nu reprezinta Femeia, ci Mama (asa cuin ii spune tanarul
Ruscanu).
Alte revelatii dureroase se nasc in constiinta personajului principal, in legatura cu imaginea
Tatalui.
Amintirea acestuia fiind „un punct de sprijin" intr-o lume in care Gelu Ruscanu se simtea
instrainat, vestea ca tatal sau era un delapidator constituie o lovitura grea:
„Gelu: Stii ce-a mai ramas in mine, matusa? Atat cat trebuie dintr-un mar pe care l-a batut
grindina (...) Din ce-mi spuneai, din fotografii, aveam alta imagine despre el..."
O noua rasturnare survine atunci cand eroul afla ca tatal sau s-a sinucis. Identificat tot mai mult
cu acesta, o invita pe (varstnica acum) Nora la el, intr-o incercare disperata de a patrunde taina
ultimelor clipe si a ultimei iubiri a lui Grigore Ruscanu.
O alta trasatura a dramei de idei o constituie faptul ca personajul este caracterizat prin trairile
launtrice ale omului modern: nelinistea, chinul revelatiilor succesive, instrainarea, anxietatea,
neputinta.
Actiunea exterioara (miscarea scenica) este redusa, totul petrecandu-se in planul constiintei.
Gelu Ruscanu prezinta si trasaturile eroilor proprii autorului: intelectual de elita, situat deasupra
mediei („Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga, nici o minte omeneasca nu a fost suficienta pana
azi"), fanatic al cinstei si al sacrificiului de sine, lucid si sensibil, el este stapanit de himera
absolutului care-l va si conduce spre moarte.
Jocul ielelor este opera esentiala a dramaturgiei lui Camil Petrescu, drama cea mai draga
autorului, care in dezbaterea de idei si in personajul Gelu Ruscanu s-a proiectat pe sine si
intreaga sa fervoare de gandire. Autorul a elaborat o prima varianta a piesei in 1916, chiar in
zilele atacului de la Verdun, anuntat in ziarele romanesti ale vremii, dupa care a revenit, constant
si cu inversunare, asupra textului pana in ultimii ani ai vietii. Piesa va fi tiparita abia dupa
moartea scriitorului, in volumul I al editiei Teatru din 1947 si nu va vedea luminile rampei decat
in 1965, caci autorul nu fusese multumit in timpul vietii de nici una dintre incercarile de punere
in scena care i s-au propus.
Camil Petrescu scrisese prima din cele opt versiuni ale piesei, prinzan-du-se – asa cum
marturiseste in Addenda – in Jocul inextricabil al antinomiilor”, al paradoxurilor, in fapt, tocmai
in cel al „ielelor”-idei. Metafora titlului e „de-jucata” de Penciulescu (si nu de protagonistul Gelu
Ruscanu, caci acesta se afla prins in interiorul horei „ielelor”): „Cine a vazut ideile devine neom,
ce vrei?… Trece flacaul prin padure, aude o muzica nepamanteasca si vede in luminis, in lumina
lunii ielele goale si despletite, jucand hora. Ramane inmarmurit, pironit pamantului, cu ochii la
ele. Ele dispar si el ramane neom.” Ca porte-parole al autorului, Gelu Ruscanu a ajuns la ideea
pura, pe cand Penciulescu, ancorat in taramul real si imperfect, in celalalt Joc” – al oamenilor si
al lumii, exprimat in conjuncturi omenesti, sociale sau istorice – o poate figura plastic. Cine a
vazut ielele ramane „mutilat”, nemai-putanduse reintoarce nici in lume, nici in propria viata.
Cine a vazut idei ramane cu nostalgia absolutului, a idealului intrevazut, fara a mai putea suporta
imperfectiunile lumii reale.
Conflictul dramatic se construieste in jurul intentiei lui Gelu Ruscanu de a publica o scrisoare a
fostei sale iubite, Maria Saru-Sinesti, care contine o depozitie cumplita: sotul ei este ucigasul
unei batrane si bogate matusi, ulterior mostenite. Criminalul e nu numai ministru al Justitiei, dar
si fostul secretar care 1-a slujit cu devotament si prietenie pe tatal lui Gelu, Grigore Ruscanu,
avocat ilustru care se sinucisese, inrobit de o nedemna legatura de i dragoste, datorita careia
ajunsese sa delapideze o suma mare de bani. Credinciosul secretar tainuise aceasta fapta,
conservase nepatata memoria mentorului sau si-i ajutase familia, pe vaduva Ruscanu si pe fiul ei,
Gelu, sa plateasca discret datoria rusinoasa. Publicarea scrisorii acuzatoare se dove-; deste astfel
nu un act de dreptate, ci o cumplita cutie a Pandorei ce, o data deschisa, ar fi antrenat dupa sine
un lant de suferinte provocate unor oameni dragi eroului: Mariei Sinesti i s-ar dovedi infidelitatea
conjugala, iar divortul care ar fi urmat nu numai ca ar discredita marturia ei injustitie, ci ar duce
la pierderea copiilor si la dezonoarea publica; mitul tatalui lui Gelu Ruscanu s-ar fi prabusit si, o
data cu el, onoarea familiei si a protagonistului insusi.
 
Cumplita dilema pe care eroul o traieste se complica si mai mult atunci cand colegii din redactia
ziarului socialist „Dreptatea sociala” decid negocierea publicarii acestei scrisori in schimbul
eliberarii lui Petre Boruga, intemnitat in conditii grele, bolnav si abandonat de familia sa care nu
poate duce povara eroismului, reclamand o viata obisnuita. Iata ca ideea „dreptatii absolute”, cu
toata puterea ei de fascinatie, se dovedeste pentru Gelu Ruscanu o camasa de i forta sufocanta, o
teorie utopica cladita in inteligenta si constiinta, dar nefunctionala in planul concret, al lumii
reale. Eroul constata ca, paradoxal, tocmai Dreptatea Absoluta, imanenta, este cea care atrage
dupa sine un lant teribil de nedreptati. Aplicarea ei inflexibila – singura in acord cu constiinta si
intransigenta eroului – ar fi imposibila, caci atunci, in numele dreptatii si al adevarului s-ar
incalca destine umane, s-ar spulbera ideea de recunostinta, valorile discretiei, pietatii, tolerantei,
intelegerii, solidaritatii. Apartinand „ordinii noosice”, aceasta idee a Dreptatii imanente – aceeasi
pentru toti, in orice timp si in orice loc – se loveste de „valorile simple traite”, de conjuncturi si
situatii concrete de viata. Este inscenata, astfel, prin conflictul din  constiinta eroului, opozitia
ireductibila dintre principii abstracte si pragmatica, dintre „ordinea noocrata”, gandita teoretic, si
cea a realitatilor traite, a obisnuitului.
 
Tocmai pentru ca personajul dramatic camilpetrescian considera ca singurul act autentic si
esential este trairea in si prin intelect, disputa sa este una in constiinta. Rezolvarea ei nu e
posibila, pentru erou. Daca ceilalti inteleg valoarea compromisului si justificarea lui in viata
reala, Gelu Ruscanu, atins de Jocul ielelor”, nu poate rezolva sirul de antinomii decat prin
moarte. Actul sinuciderii repeta in fiu destinul tatalui.
Textul dramei Jocul ielelor instituie trei niveluri de receptare: la prima ( lectura, e o drama
sociala care decupeaza scene din viata cotidiana, mutand actiunea in mai multe spatii – redactia
ziarului „Dreptatea sociala”, subsolul tipografiei, o terasa bucuresteana, culisele teatrului,
inchisoarea de detinuti politici, cabinetul ministrului de justitie. in spatiul inchisorii, drama
sociala se converteste in una morala si deschide, implicit, al doilea palier de lectura, cel
gnoseologic. in etica lui Gelu Ruscanu, raul provine din constanta eroilor, din ignoranta si
inconstienta indiferenta. Tocmai aceasta indiferenta -crede eroul – trebuie eliminata, prin
instaurarea binelui absolut, prin imaginatie si ratiune, aflate in raport de complementaritate:
imaginatia filtrata in gandire ar proiecta individul intr-o permanenta si asidua „stare de alarma” si
ar face constienta in el existenta raului, chiar inaintea perceperii lui.
 
Binele absolut genereaza dreptatea absoluta, care nu are privilegiati, care „e deasupra noastra si e
una pentru toata lumea si toate timpurile”, cu atat mai mult cu cat, spune personajul, cuvantul
„dreptate” nu are plural, in schimb, pluralul antonimului sau este perfect posibil: „nedreptati”.
intors spre trecutul propriei familii, Gelu descopera pentru prima oara grozavia destinului tatalui
sau, un alt „buimac” al absolutului, si intelege ca nu numai prezentul si oamenii vii il inlantuiesc,
ii conditioneaza libertatea sa individuala, ci si umbrele trecutului, tainele si fantomele lui. Acesta
este cel de-al treilea nivel de receptare a piesei, cel analitic. intre binele tuturor – care inseamna
drep tate si adevar in absolut – si obligatiile de ordin moral sau afectiv, Gelu Ruscanu nu poate
alege decat sinuciderea. Constructia abstracta a inteligentei s-a dovedit un sistem ideal,
nepragmatic si de neinstituit in ordinea reala. Finalul Jocului” e exprimat necrologic de Praida, in
fraze criptice: „A avut trufia sa judece totul… S-a departat de cei asemeni lui, care erau singurul
lui sprijin… Era prea inteligent ca sa accepte lumea asta asa cum este, dar nu destul de inteligent
pentru ceea ce vroia el. Pentru ceea ce nazuia el sa inteleaga, nici o minte omeneasca nu a fost
suficienta pana azi… L-a pierdut orgoliul lui nemasurat…”