Jocul ielelor

de Camil Petrescu
-tema si viziunea despre lume-
     Autor dramatic, cronicar, teoretician, regizor și îndrumător, Camil Petrescu
este considerat de critica literară drept ”un om de teatru complet”,
dramaturgia reprezentând, se pare, ”vocația primă și cea mai acută” a
scriitorului. Alăturându-l lui Lucian Blaga, Alexandru Paleologul vorbește în
termeni elogioși despre teatrul lui Camil Petrescu, „Lucian Blaga si Camil
Petrescu, singurii dramaturgi care au scris un mare teatru, singurii care au dat
în această epocă o opera dramatică purtătoare de poezie și de gândire, au fost,
și desigur lucrul nu e întâmplător, niște mari intelectuali a căror importanță
este egală și în domeniul filosofiei”. Analizând piesele de teatru ale lui Camil
Petrescu, Marian Popa evidențiază „unitatea principală remarcabilă, a unui
teatru de probleme și nu de evenimente, de situații și nu de caracter, de esențe
pure care-și preced existența impură, devenind firesc existențe care-și preced
existența”, în timp ce Tudor Vianu afirmă că „în timp ce milita pentru drepturile
și îndatoririle intelectualului, creația lui literară îl figura în luptele lui (...)
Pretutindeni apare aici un intelectual izbindu-se de prejudecățile, de ostilitatea
mediului, luptând pentru cucerirea fericirii lui, silindu-se către claritate”.
     Acesta pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în
special, ca inițiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că ”Întreaga
poetică a romanului camilpetrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia
cunoașterii absolute a omului”.
      Opera literara „Jocul ielelor” este o drama de conștiință, construită în plan
psihologic prin manifestarea unor concepții utopice (concepții politice sau
sociale generoase, dar irezistibile, fanteziste, iluzorii, himerice), imposibil de
aplicat în lumea reală, dovedindu-se șubrede în înfruntarea cu viața concretă.
Drama este o specie a genului dramatic, scrisă în proză sau în versuri și
caracterizată prin oglindirea într-un conflict puternic a datelor contradictorii ale
realității și printr-un deznodământ grav. Personajele sunt puternic
individualizate, iar aspectele tratate sunt numeroase. Scrisa in 1916 si
definitivată în 1945, „Jocul ielelor” este o drama de idei la baza căreia stau
cunoscute mituri specifice autorului: al jocului ielelor și al patului procustian.
Într-o natură care însoțește lista personajelor, autorul arată că lucrarea este, în
intenția sa, o „drama a absolutului”. Titlul ilustrează crezul artistic al lui Camil
Petrescu, sintetizat de el in mottoul volumului de versuri: „Jocul ideilor e jocul
ielelor”: Eu sunt dintre acei/ Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric/ Cu sufletul
mărit/ Caci am văzut idei”. Autorul face din Gelu Ruscanu tipul personajului
prins în jocul perfect al ielelor, construcții iluzorii și fantastice, care se dovedesc
fatale celui care le contemplă, așa cum ielele îi orbesc sau înnebunesc pe cei
care au curajul să admire dansul lor amețitor. Pentru eroul sau, aceste idei nu
rămân simple abstracții, ci se corporalizează și devin instanțe absolute ale
destinului sau.
            Alcătuită din 12 tablouri împărțite în scene, drama este structurată în
trei acte, destinate reprezentării scenice, intervenția directă a autorului în text
fiind posibilă cu ajutorul didascaliilor. Relațiile spațiale sunt complexe,
manifestându-se în această drama atât spațiul real și deschis al evenimentelor
ce se petrec în București, în luna mai a anului 1914, în jurul Primului Război
Mondial, precum și în spațiul închis, psihologic al protagonistului. Relațiile
temporale reliefează, în principal, perspectiva continuă cronologică a
evenimentelor care duc la destinul tragic al personajului și care își au punctul
de plecare în luna mai a anului 1914. Se distinge totodată și o discontinuitate
temporală, generată de alternanța evenimentelor, marcate de flash-back.
Subiectul dramei prezintă efectele campaniei de presă dusă de directorul
ziarului, Gelu Ruscanu, împotriva ministrului de justiție, Șerban Saru-Sinesti,
căruia îi cere să demisioneze, amenințându-l cu publicarea unei scrisori
incriminatoare. Ruscanu deține o scrisoare de dragoste a Mariei Sinești
adresata lui, în care se afirmă ca la originea averii soțului său stă o crimă comisă
de acesta: ucisese o mătușă bogată și distrusese testamentul, devenind astfel
unicul ei moștenitor. Stăpânit de ideea dreptății absolute, eroul este hotărât să
meargă până la capăt în ciuda tuturor presiunilor și a șantajului sentimental.
Când însă ministrul propune eliberarea din închisoare a unui deținut politic,
Petre Boruga, tovarăș de partid, grav bolnav, în schimbul încetării campaniei,
camarazii lui Gelu Ruscanu acceptă tranzacția, iar eroul se supuse hotărârii
majorității. Profund tulburat în propriile sale convingeri, el nu rezista însă
presiunii realității și se sinucide chiar cu pistolul lăsat de fosta sa iubită, Maria,
repetând destinul tatălui său.
      Gelu Ruscanu, nu înțelege că, din clipa intrării în acel „joc al ielelor”,
libertatea de a acționa i-a fost anihilată, că evoluția sa va fi doar eventuală
opțiune între două „scenarii” deja jucate, între a fi ucis și de a se ucide pe sine.
Primul este cel propus în debutul piesei, când aflăm că la Paris un director de
ziar, Calmette, publica scrisorile de dragoste adresate lui de soția ministrului
justiției și este ucis de aceasta. Eroul va „alege”,insa , scenariul propus de tatal
sau al carui chip il urmareste fatidic pe tot parcursul dramei. El traieste, iar in
final isi joaca deopotriva moartea, repetand scena sinuciderii tatalui, caci,
marturiseste Ruscanu „ceea ce voia el, ceea ce vreau eu, inteleg acum, nu e cu
putinta”. Totul s-a mai „jucat” odata, iar aparitia eroului si indicatia de regie ce
o insoteste subliniaza de la inceput senzatia de fatalitate care pluteste peste
intreaga piesa: „Gelu e un barbat ca de 27-28 de ani, de o frumusete mai
curand feminina, cu un soi de melancolie in privire chiar cand face acte de
energie. Are nervozitatea instabila a animalelor de rasa...”. Doua lumi stau de la
inceput fata in fata. Una ar putea fi numita „Realia”si este populata de oameni
asemeni acelui zetar, mos Dumitrache, batran la doar 50 de ani, aproape orb,
nevoit sa lucreze pentru a intretine o nora tuberculoasa, muribunda si doi
nepoti „atacati si ei”, sau de familia pianistului Lipovici (bunica bolnava de
cancer, Lipovici de tuberculoza, sotia si patru copii) ce se sinucide din cauza
mizeriei („De luni de zile nu mai aveau ce manca”). Exclamatia medicului legist
la fata locului „Nu, lumea asta nu e cea mai buna cu putinta”, devine in acest
context semnificativa. Este, insa, si „balciul desertaciunilor”, lumea Norei,
actrita frivola ce-l impinsese la sinucidere pe Grigore Rucanu trimitandu-i,
ironica, un revolver si care, inconstienta, il confunda peste ani cu alt amant,
lumea fostului ministru Nacianu ce ar dori sa se foloseasca de campania
”Dreptatii sociale”pentru a provoca demisia guvernului liberar aflat la putere, a
agentului sigurantei ce-si primea rapoartele direct de la cel urmarit. 
     Cealalta lume este „Utopia”, lumea lui Gelu Ruscanu, a ideilor pure („O
iubire care nu este eterna, nu este nimic”, „Noi urmarim legea pura si ideea de
dreptate insasi”,  „Nu va fi niciodata dreptate reala in lume pana cand ideea de
dreptate nu va ramane intangibila, absoluta.”) in care „mecanismul actiunii(...)
e in constiinta”, o lume fragila in permant pericol de distrugere la contactul cu
„Realia”. Caci exista la erou un demon al contemplarii imposibilului, al „jocului
ielelor”, o continua tentatie a absolutului, generatoare de impresionante
combustii sufletesti ce face ca drama sa devina in ansamblul ei un document ce
analizeaza o lunga agonie: „Cata luciditate, atata existenta si deci atata drama”
marturiseste si Gelu Ruscanu.
     O alta dilema a lui Gelu Ruscanu este legata de familia sa, in numele careia
matusa Irena cere, de data aceasta, compromisul. Aceasta femeie, adevarata
mama pentru Ruscanu dupa moartea prematura a parintilor sai, ii ascunsese
nepotului sau adevarul referitor la circumstantele reale ale mortii tatalui.
Astfel, eroul era convins de faptul ca tatal sau, transformat intr-un model
exemplar, murise intr-un accident de vanatoare. Acum el descopera stupefiat
ca familia Ruscanu avea o datorie de onoare fata de Sinesti, care cunoastea
secretul mortii lui Grigore Ruscanu. Din portretul care i se face ,acesta , ca un
personaj de biografie literara, pare un avatar al fiului, in trecut. Atat tatal, cat si
fiul sunt naturi asemanatoare, avand aceleasi aspiratii si convingeri ale
absolutului, care le anuleaza capacitatea de adaptare la realitatea
inconjuratoare, absolutul insemnand „in primul rand masurarea lucrurilor cu
criteriul eternitatii”. In mintea eroului se produce o alta ruptura, deoarce se
prabuseste inca un idol, cel al tatalui venerat pe care nu-l cunoscuse cu
adevarat niciodata.
     Astfel, opera „Jocul ielelor”de Camil Petrescu, asa cum sugereaza titlul
metaforic, transmite o gama larga de viziuni despre lume si societate in
incercarea de a da contur unei realitati care determina psihologiile indivizilor in
profunzime.